Arhiva 2016
Ce oră e? Prea multă lume aseară. Surpiza mare: nu cunoşteam mai mult de juma` din cei veniţi. A venit pînă şi un “bandit” de la Galaţi şi unul din Bulgaria. Îmbătrîneşti Ernule…
Facebookul minte: au venit mai mulţi decît au promis. Mamucă…
Mersi mult, ştiţi voi!
Cartea asta e foarte tristă şi cumva pesimistă. M-a obosit rău. Dar încet plecăm pe urmele următoarei cărţi. Un drum foarte complicat. Povestesc la anul…
Mulţumesc mult tuturor. Cîteva poze…
Luni 14 noiembrie 2016
Ora 18.00
Clubul Ţăranului (Intrarea Monetăriei, Șoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff 3)
Cartofi în mundir, tarankă, cifir & Veche muzică banditească cîntată live
Invitat special: Ovidiu Niculescu (voce&chitară)
Expoziţie desen: Laurenţiu Midvichi
Lectură: prietenii
Desene: Lautrenţiu Midvichi
Cînd apare o carte nu ştiu cum se face că numai scriitorul este în prim plan. Ştiu, el e principalul vinovat. Însă munca lui şi mai ales rezultatul muncii lui sunt susţinute de o armată de oameni de care nimeni nu-şi aduce aminte aproape deloc. Cîtă nedreptate!
Ce s-ar face o carte fără redactor? Nu degeaba se spune că un autor mare este unul care are un redactor bun. Redactorul face scritorul mare. Noi, scriitorii, ştim cum “rînesc” după noi nişte oameni excepţionali cărora le datorăm foarte mult. În timp ce noi, scriitorii, ne dăm rotunzi pe la festivaluri, pe scene, prin interviuri, ei rămîn nişte anonimi discreţi. Păcat. Merită mult mai mult.
După ei vine corectura. Ah, ce muncă migăloasă şi grea! Cineva o face. Vine după aceea paginarea, designul cărţii, etc. Pentru cititor contează foarte mult cum arată cartea, ce literă e folosită, cît de mare, ce culori, ce imagini, etc. Cineva munceşte zeci de ore ca să facă aşa încît cartea ta să arate bine, să fie plăcută ochiului.
După aceea cartea ta ajunge la tipografie. Altă serie de munci: transfer, plăci, filme, hîrtie, tipar, coli, tăieri, culegere de pagini, lipire, broşare, coperţi, împachetare etc. Aici e o adevărată armată care lucrează pentru cartea ta, în timp ce tu visezi că vei rupe gura tîrgului cu noul tău volum. Visează, visează, Harap Alb, dar nu uita că cineva munceşte pentru tine.
După care vine rîndul unor oameni care încarcă această marfă şi o transportă în depozite. Să ştiţi că aceşti “hamali” care aparent nu au nicio treabă cu cartea sînt esenţiali în povestea ajungerii cărţii de la scriitor la cititor. Cît m-am bucurat cînd un astfel de om “de la depozit” m-a recunoscut şi mi-a spus că mi-a citit cărţile. Ce poate fi mai motivant.
Pe urmă cartea ajunge pe mîna “băieţilor de la distribuţie”. Oho! Şi acestora le datorăm enorm: ei ştiu cel mai bine cine eşti tu şi cine este cumpăroturul şi cititorul tău. Şi unde se află acel cumpărător. A propos: stiţi cine sînt cei mai buni critici literari din România? Nu, nu scriu la România Literară, staţi calmi. Aceia ştiu cele mai puţine lucruri despre cărţile din Rimânia. Cel mai mult despre cărţi şi esenţa lor ştiu “fetele şi băieţii de la depozit şi de la distribuţie”. Vă spun eu. Aşa că atunci cînd îi vedeţi, aplecaţi cu modestie şi respect capul.
La final vin librarii. Şi de ei depind foarte multe. Dragi librari, ne bazăm pe voi, ce ne-am face fără voi? Ştim pe ce salarii mizere lucraţai…
Am uitat pe cineva? Editorul? Să ne trăiască şi el fiindcă relaţia noastră este una de exploatare reciprocă. Noi pe el şi el pe noi. Dragoste cu năbădăi. Dar ţinem la el şi el la noi. Sper, cel puţin.
Of, ar mai trebui de spus ceva despre traducători. Eu i-aş trece pe copertă, alături de autor. Da, ei sînt coautorii cărţilor pe care le traduc dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Eu recunoc parşiv.
Am uitat pe cineva? Văleu…. dacă uitam, se termina cariera mea înainte să înceapă 🙂 .Cum să uiţi „fetele de la PR” care-şi bat capul cum să te împacheteze, cum să te promoveze. Ele sînt motorul. Un mic secret: dacă vreţi să aflaţi caracterul unui scriitor, mergeţi la „fetele de la PR”. Ele ştiu totul despre toanele scritorilor, despre bosumflări, despre cine cu cine nu se suportă şi tot soiul de nimicuri dar care spun multe despre “marele scriitor în viaţă”. Fetelor, nu mă trădaţi!
Să nu uit nici secretarele din edituri. Ele sînt cele mai pupate fete din editură. Şi să nu care cumva să confunzi pe Breban cu Vosganian sau pe Pleşu cu Liiceanu că s-a terminat… Sau cel puţin aşa era, pe vremuri…
Mai e cineva? Aşa şi băieţii de la marketing tot ok? Mai “behăie marketingul” ca pe vremuri? Ştiu, voi sînteţi igonraţi şi urîţi de toţi dar tare necesari şi folosiţi cînd trebuie paraua. Milionî, milionî… Pentru voi am o sticla la rece că voi nu credeţi în lacrimi. Ştiu…
Am lucrat prin redacţiile unor edituri şi ştiu asta. Am mai lucrat pe lîngă o tipografie şi ştiu ce e acolo. E fascinant în tipografie.
Săptămîna aceasta, cînd cartea mea se află la tipar, am mers să petrec o după-amiază alături de tipografi. A fost o experienţă deosebită. Mirosul, cerneala, hîrtia, zgomotul maşinilor.
Am meditat aşadar la toate aceste lucruri şi la toţi aceşti oameni minunaţi care fac posibil să apară cartea şi să ajungă la cititorul pe care nu-l cunoşti.
Cu această ocazie, le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine şi de cartea mea. Precum şi celor care vor fi de acum încolo, fiindcă va avea un parcurs lung. Păcat că nu vă pot trece toate numele voastre, aici. Dar voi ştiţi cine sînteţi. Şi eu ştiu bine cine sînteţi.
Sposiba!!!! Mulţumesc!!! Aveţi respectul meu!!!
Interviu / Caţavencii / 2 noiembrie / de Cristian Teodorescu
S-a născut în URSS, a absolvit Filosofia la Iași. Vasile Ernu scrie proză și eseu. Autor de succes. Numeroase premii. Tradus cu mari ecouri în străinătate. Cartea lui Născut în URSS a ajuns la a patra ediție.
Cristian Teodorescu: Mai zice careva despre tine că ai fi omul rușilor (ceea ce mi se pare o stupizenie)?
Vasile Ernu: Am un răspuns ironic, chiar autoironic: da, sînt omul rușilor. Și încă unul foarte important. Atît de important încît am devenit un garant: atîta timp cît lui Ernu îi merge bine în România, Rusia nu va îndrăzni să deranjeze România. Deci să avem grijă de Ernu. Cred că ăsta e cel mai bun răspuns la astfel de afirmații halucinante. În rest, textele mele stau mărturie. Faptele la fel. În România toți trebuie să fie omul cuiva. Ești suspect dacă nu ești omul cuiva. Aici aproape nimeni nu poate fi pe cont propriu. E fie omul lui Soros, fie omul americanilor, fie omul rușilor etc. Întotdeauna problema noastră și soluționarea ei sînt în afara noastră. Asta e tragic și spune mult despre noi. E timpul să revenim la noi înșine și să înțelegem că atît problemele, cît și soluțiile noastre se află în noi. În rest, cu rușii e cam așa: am o carte, Intelighenția rusă azi, unde discut cu peste douăzeci de intelectuali de top ai Rusiei. Am scris despre literatura rusă. Am mulți prieteni de toate culorile politice din mediul intelectual și jurnalistic. Și da, sînt unul dintre foarte puținii oameni de la noi care din două e-mail-uri sau telefoane pot vorbi cu orice intelectual, jurnalist sau expert din Rusia. Așa a fost să fie.
C.T.: De ce nu te-ai făcut sovietolog sau expert în treburi rusești, la Externele din București?
V.E.: Din două motive simple. Mai întîi fiindcă nu vreau să fac carieră pe acest domeniu, pentru că are un formalism care nu-mi place. Sînt însă cîteva zone în care mi-ar plăcea să lucrez și la care cred că mă și pricep. Citesc mult, știu să disting bine sursele. Știu foarte bine „anatomia” și „genealogia” grupurilor, experților, păturilor sociale. Și, cînd nu cunosc, știu unde să caut și pe cine să întreb. Iar asta e un mare atu. Și doi: ministerele noastre sînt corupte. Cel de Externe e la fel cînd e vorba de cadre. Mecanismul prin care se selectează cadrele este catastrofal. Mai prost decît cel din comunism. Iar expertiza pe Est este aproape inexistentă. Aici se vor oameni docili, servili, care recită poezii traduse din presa anglo-saxonă secundară. Dacă unul ca Ernu ajunge în astfel de instituții tulbură liniștea clanurilor. Eu ce gîndesc, aia spun și acționez ca atare. Cui îi trebuie asta? Oricum nu avem politică externă spre Est.
C.T.: Din cauza cărții tale despre sectanții din Rusia, parte a unei trilogii, m-am luat în bețe cu vechiul tău admirator, Claude Karnoouh, eu susținînd că Sectanții e un roman non-ficțional, el zicînd că ar fi un eseu. Tu cum te vezi, mai ales că urmează și al doilea volum al trilogiei, Bandiții?
V.E.: Cînd am debutat, cartea mea a intrat în toate topurile posibile: ficțiune, non-ficțiune, eseu, memorialistică. Lipsea de la o singură categorie: poezie. Ce putem spune sigur e următorul fapt: Ernu nu scrie poezie. Eu numesc acest gen klezmer stilistic. Combin mai multe genuri. În rest, e treaba criticilor și istoricilor literari. Să-și bată ei capul.
C.T.: Rudele tale apropiate din Uniunea Sovietică cred că erau de dreapta, cu credința și cu inițiativa lor particulară în plin etatism. Tu cum de ai ajuns de stînga?
V.E.: E o chestiune foarte interesantă. Cultura „sectantă” mai veterotestamentară în care am crescut eu nu a permis aderarea la structurile de partid: nimeni nu a intrat în PC sau în UTC. Nimeni, niciodată. Pentru asta generații la rînd am plătit un preț: de la pușcării la blocarea carierei și a studiilor superioare. De asta mă și enervez cînd primesc lecții de anticomunism de la foști membri PCR. Nu, mersi. Am un CV de anticomunist cît nu are toată comisia Tismăneanu împreună. Am fost și arestat la 16 ani și nu fac caz de asta. De ce? Am făcut ce trebuia: lupta cu Leviatanul. Practic, ai mei au avut o credință și o practică deosebită: separarea totală de stat. Iar asta au rezolvat-o prin marginalitate: au fugit la marginea societății unde mîna lungă a Puterii era mai slabă. Asta i-a marginalizat și stigmatizat, dar i-a și salvat. Aici ei și-au construit o comunitate aproape autonomă: educație separată, sistem de ajutorare, sistem economic alternativ etc. Noi ne transformam într-un soi de chibuțuri. Deci, în timp ce regimul comunist făcea un adevărat capitalism de stat, noi făceam mica noastră „comunitate socialistă”. Povestesc în Sectanții. Deci eu am fost educat simplu: cu Leviatanul, puterea hegemonică, trebuie să te lupți, să-i tai limba și să nu-i devii rob. Iar viața ta este dată pentru a o oferi celorlalți, nu pentru a acumula: să-i ajuți mai ales pe cei neajutorați. Economia pentru sine, individuală și egoistă, produce pe termen lung pustiu și moarte. Mult mai tîrziu, cînd am început să mă confrunt cu realitatea dură a tranziției, a nebuniei anilor ’90, cu acumularea asta primitivă, mi-am dat seama că eu știam ceva, dar uitasem. Și am început lecturile și am înțeles că mă regăsesc în valorile de stînga. Mai ales trăind într-o realitate radical de dreapta, cum observa și amicul Rogozanu în discuția voastră.
Cînd am declarat, prin 2006, ferm, că sînt un om de stînga, establishment-ul nostru intelectual s-a uitat la mine ca la un extraterestru și s-au aruncat asupra mea toate etichetele posibile și imposibile. Au început să mă trateze ca pe un ciumat, de aceea le spuneam că stînga, ca și dreapta, nu e o boală, ci un mod de gîndire care nu se ia, ci are anumite valori, ține de o anumită reflecție și practică. În definitiv, ce spun eu și cei cîțiva oameni de stînga e un soi de social-democrație de prin anii ‘60. Adică noi spunem că drepturile politice nu fac doi bani dacă nu sînt susținute și de drepturi economice și sociale. Adică, într-o țară în care sărăcia, inegalitatea au atins cote foarte ridicate, iar drepturile sociale au fost distruse, cred că este de datoria noastră să ne solidarizăm cu aceste pături sociale perdante ale capitalismului și să luptăm pentru drepturile lor. Totul a deraiat atît de tare spre dreapta încît cerințele elementare ale social-democrației clasice, care atunci păreau firești și normale, acum par radicale. Aici am ajuns!? Acum tot statul e pus în slujba unei părți a populației, a cîtorva pături privilegiate. După calculele mele, pînă în 30%. Alți 10-15% mai cîștigă indirect. Restul de 55% sînt oamneni abandonați, lăsați pe cont propriu. Iar prăpastia crește. Statul, legile și economia sînt puse în slujba acestor maximum 45 de procente, din care cîteva iau grosul. Pentru restul doar munca a mai rămas un privilegiu pentru că nu mai au acces la ea. Vor să fie exploatați și nimeni nu-i mai exploatează. Un fel de neoiobăgie la salariu minim.
C.T.: Ce zici despre Putin și despre ce vrea el?
V.E.: Putin a fost divers în perioade diverse. Putin nu este o persoană, ci un sistem. El este doar un nume care semnifică o multitudine de practici diverse. „Putin” poate fi cuvîntul care denotă cel mai bine situația complicată a violenței economice contemporane: bătălia pentru acumulare și hegemonie. Putin este un conservator pe model neoliberal: ne vinde același model american, dar de o calitate mai proastă, ambalat rusește.
C.T.: Îți place stînga politică autohtonă?
V.E.: Nu avem așa ceva. Avem un partid proclamat de stînga care e conservator și care are cea mai neoliberală agendă economică. Dacă aș fi de dreapta aș vota PSD. Cum nu sînt, nu am ce vota.
C.T.: Vasile, regreți că ai venit în România?
V.E.: Nu. Pentru un scriitor limba este importantă. Mie îmi place Estul. Plus că România este una din puținele țări care oferă trei falii culturale bine definite ale celor trei imperii vecine: habsburgic, otoman și rus. Ele au marcat cele trei regiuni istorice. Aici le ai buchet. Noi nu ne dăm seama ce comoară avem. Mai avem și o capitală care este cea mai orientală capitală din UE. Iar Orientul e o chestiune complicată și subtilă. Amestecurile acestea mie îmi plac. Am început să privesc în ultimii ani puțin altfel. De multe ori lucrurile cărora le-am dat conotații negative s-ar putea să fie micile noastre comori. Mai rea decît colonizarea este doar autocolonizarea. E adevărat că avem și multe probleme. Dar asta mă ține în priză.
C.T.: Ce (mai) speri în România, ca unul care are și un copil, nu numai cărți publicate?
V.E.: Da, sper pentru că e țara în care vreau să-mi cresc copilul. Eu nu plec nicăieri, chiar dacă sînt un internaționalist. Știi, circul mult prin țară cu trenul, cu clasa II-a, și mă opresc prin haltele uitate de lume. Și pot să-ți spun că țara asta se ține nu pe investori strategici, nu pe elite corupte la toate nivelurile, nu pe oamenii care pot să se urce în primul avion și pot pleca chiar dacă au vile în Pipera. Această țară se ține pe oamenii care nu pot pleca. Și să știi că acești „oameni abandonați” sînt mult mai „teferi la minte” decît „elita conducătoare” și clasa de mijloc cu pretenții. Ei au rezistat și vor rezista în pofida disprețului și iresponsabilității pretinsei noastre elite.
Ultima postare pe Sectanţii, promit. Da, am fost informat.
În tipm ce aştept din tipar Bandiţii citesc pe reţele: „A scris dl Baconschi despre Vasile Ernu. Vine Apocalipsa?”. Primesc meseje: „Vasile, te-a lăudat Baconschi, e ca îmbrățișarea care te sufocă :)”
Nu ne-am întîlniti, nu am vorbit niciodată. Am scris de cîteva ori critic despre dumnealui. Sîntem pe baricade diferite ideologic: dumnealui conservator, eu de stînga.
Zilele trecute mi-a scris să-mi spună că l-a impresionat interviul meu din Timpul (http://www.revistatimpul.ro/view-article/3399).
Straniu acest interviu. A prins foarte mult. Tolontan a scris şi el. A avut peste 10.000 de cititori. Cred că am atins acolo o temă durută şi nespusă: despre generaţia mea, Generaţia Speranţei care s-a transformat în Generaţia Disperării. Am atins o coardă sensibilă (în Bandiţii dedic 2 capitole problemei). Tolontan s-a apucat după aceea să facă o serie de texte cu invitaţi. Foarte bine.
Respectivul interviu l-a trimis la o carte de-a mea: Sectanţii. Omul nostru e specialist pe zona teologică. Cunoaşte. Şi eu cunosc, doar că diferit. Şi a ieşti acest text surpinzător de laudativ.
Ştiu că în acel mediu reprezint un soi de bau-bau. Cu atît mai mult apreciez gestul lui Teodor Baconschi, căci despre dumnealui e vorba. Se întîmplă dot mai rar astfel de „minuni”. Mersi.
Nu credeam că un conservator mă poate surprinde plăcut. Şi-mi strică puţin şi jucăria: nu mă aşteptam din zona aceea de la ceva fair play. Mă obişnuisem doar cu atacuri total nefondate. Iată că pot greşi şi eu 
Dar ştiu ce însemnă „skandalon”, nu vă temeţi. Înainde de a citi Marx am citit Osea şi Pavel. Marx rămîne copil pe lîngă ei. De asta îmi place ca pe cei care citesc doar Marx să-i trimit la Osea iar pe cei care reduc totul la Pavel să le dau cu Capitalul peste „mantre”. E un exerciţiu bun.
Am o concluzie: Sectanţii e o carte bună dacă a atins o gamă atît de largă de cititori. Bandiţii este însă şi mai bună Dar asta e o opine foarte subiectivă. Voi însă puteţi verifica dacă spun adevărul sau nu.
Iată textul domnului Baconschi în Revista 22:
Marginali în centrul atenției
Vasile Ernu nu scrie doar o cronică de familie, nici o autobiografie, ci preferă să recupereze, cu o doză onestă de luciditate antropologică, destinul unei comunități periferice, ostile „lumii acesteia“, înrădăcinate în ereziologia vechii Rusii țariste și captive în imperiul sovietic.
Înainte de a citi Sectanții (primul volet dintr-o Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2015) aveam despre Vasile Ernu doar prejudecăți și rezerve. „Știam“ că este un doctrinar de stânga, nostalgic al URSS, ostil intelighenției liberale, contributor al unei publicații polemice pe care n-o citeam, pentru că o detestam aprioric. Un soi de bau-bau ideologic, de perversiune ambulantă, care nu merita atenția și (cu atât mai puțin) prețuirea mea. Nimic prea surprinzător, dacă ne amintim scindările, polarizările și grupările apărute în lumea intelectuală românească încă din vremea comunismului. Odată cu libertatea și haosul tranziției, puterea simbolică deținută de elita intelectuală a devenit și mai disputată, în detrimentul nuanțelor. Mă consider un intelectual de dreapta, conservator (așadar, realist & moderat) și tocmai pe această „bază“ am rămas cât am putut de discret, fără să mă implic vehement în bătăliile culturale curente și fără să-mi proclam vreo loialitate indefectibilă. Consider că libertatea mentală presupune mai curând demontarea propriilor stereotipuri decât asediul imaginar sau enunțul unor anateme.
Revenind la Sectanții, trebuie să admit că volumul m-a ținut, de la un cap la altul, într-o stare de alertă insolitantă. Am descoperit prin el un spațiu despre care știam deja câte ceva, dar care mi s-a arătat, grație lecturii, într-o lumină mai generoasă cu detaliile revelatoare. Spațiul Basarabiei și, respectiv, al Buceagului, descris din perspectiva leviatanică, apocaliptică și milenaristă a unei comunități neoprotestante care a străbătut, împreună cu familia lui Vasile Ernu, feluritele schimbări de regim politic și toate abuzurile, experimentele sau utopiile secolului XX. „Sectanții“ sunt acești marginali obstinați, adesea obtuzi în singuralitatea lor, care gestionează teroarea istoriei prin coeziune comunitară și eroism spiritual. Vasile Ernu nu scrie doar o cronică de familie, nici o autobiografie, ci preferă să recupereze, cu o doză onestă de luciditate antropologică, destinul respectivei comunități periferice, ostile „lumii acesteia“, înrădăcinate în ereziologia vechii Rusii țariste și captive în imperiul sovietic, unde – susține autorul – a vădit mai mult curaj decât disidenții „oficiali“, reduși adesea la condiția acrobatului cu plasă. Interpretarea fenomenului neoprotestant rămâne subiectivă și nu poate scăpa de un anumit partizanat confesional, mai ales în raport cu „majoritatea pravoslavnică“, dar transmite totodată o emoție cristică, elementară și primordială, dincolo de secole și de chipul cameleonic al tiraniei.
Vasile Ernu a trăit în Bugeacul sovietic și, chiar dacă lupa sa e una „sectantă“, omul își asumă această etichetă „infamantă“ cu un soi de dolorism ascetic deloc siropos. Textul său e autentic, nu „autenticist“. Ocolește poncifele istoriografice despre „Moldova noastră de peste Prut“ și ne povestește varianta sa, culeasă local, direct sau prin memoria comunității religioase în care s-a format. Ce poate exprima mai dramatic perpetua criză identitară a Basarabiei decât întrebarea: „știi când ne-a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Când rușii plecaseră, iar românii încă nu veniseră“ (p. 113). Acest soi de folclor geopolitic persistă și azi, deși noua abordare a relației București-Chișinău a ieșit din carcasa fascizantă a statului antonescian și transmite peste Prut curenții democrației europene… Iată explicația acestei respingeri: „La început, noua administrație românească îi tachina pentru că sunt «ruși», comunitatea noastră fiind destul de pestriță din punct de vedere etnic, iar limba rusă era des folosită în zonă. Aceasta era lingua franca pe teritoriul acela atât de mic, dar care era un adevărat Babel lingvistic și religios. Acest lucru era însă inacceptabil pentru o administrație nouă ce trimisese oameni de pe la Craiova, care nu văzuseră în viața lor lipoveni, evrei, găgăuzi, nemți, elvețieni, tătari, ruși, ucraineni și moldoveni conviețuind, majoritatea fiind și de religii diferite“ (p. 115).
Spre lauda autorului, Sectanții nu e totuși o carte tezistă. Nu ne spune, nici măcar interliniar, că unionismul românesc e o ficțiune politică irealizabilă. Alta e miza textului: aceea de a opune istoriografiei oficiale, scrisă de învingătorii temporari, o istorie trăită la firul ierbii, în sânul unei comunități animate de impulsuri hiliaste, care trăiește vremurile și relația cu Cezarul în tonalități eshatologice. Vasile Ernu se dovedește și un poet al atrocității atunci când descrie, în pagini de un patetism sec, Marea Foamete din 1946-1947, care fusese precedată de hidoșenia războiului mondial: paginile despre lirismul macabru al protezelor care completează anatomia chinuită a marilor mutilați mi se par, în această ordine, cutremurător de sugestive.
Demne de menționat sunt și pasajele care insistă, cu discrete supralicitări, asupra dimensiunii „babilonice“ pe care o dezvăluie melting-pot-ul imperial: „în zona noastră, familia mea avea renume de gazdă perfectă. Și atunci prin casa mea au trecut oameni de toate felurile: de la evrei mesianici la molocani ruși din Azerbaidjan, de la unbeci adventiști până la feodoriți siberieni, de la penticostali ucraineni la iakuți mormoni. Am cunoscut de mic toată această «faună» sectantă sovietică. Unii mai deosebiți și mai interesanți decât alții“ (p. 160). O asemenea „faună“ a făcut din Gulag locul „unor adevărate sinoade ecumenice ale tututor sectelor din URSS“ (p. 159). O similară împestrițare ne întâmpină și în casa „unchiului Dan“ (de această dată, la Iași), unde „puteai să-i întâlnești pe liderii mișcării Oastea Domnului, dar și preoți catolici, filozofi sofisticați, teologi liberali, mistici stranii, călugări neînțeleși, traficanți de Biblii, medici și ingineri hermeneuți, rockeri și punkiști, americani nonconformiști, arabi și evrei creștinați, danezi și francezi călători și câți alții. Ei bine, toți acești oameni care, altfel, ar fi avut șanse minime să stea la aceeași masă și să se accepte unii pe alții, aici, în mica garsonieră din cartierul Alexandru (…) deveneau prieteni“ (pp. 206-207). Citind Sectanții, mi-am făcut și eu loc la această masă a năpăstuiților autoironici, care-L caută pe Dumnezeu în ceilalți, oricât de diferiți ar părea sau ar fi.
Prezentare
Un băiat din Bugeac, crescut şi educat de o familie exemplară de sectanţi, descoperă o cu totul
altă lume decît cea cu care se obişnuise: altă etică, alte valori şi alte reguli. Iar cei care aparţin
acestei lumi arată, se îmbracă, vorbesc, gîndesc, acţionează şi cîntă altfel. Aceasta e „împărăţia
hoţilor“ – oameni tatuaţi straniu, care au ales să-şi construiască o societate proprie, nesupusă
instituţiilor oficiale, şi pentru care normalitatea oamenilor de rînd e strict interzisă. Chiar şi
sectanţii îi consideră „îngeri căzuţi“. Iar dacă nu pot fi salvaţi, sînt aruncaţi în puşcării, unde ar
trebui să fie reeducaţi. Însă ei consideră închisoarea „acasă“, ba chiar necesară dacă vrei să devii
bandit. Tînărul din Bugeac e atras de aceşti marginali după ce, întîmplător, se împrieteneşte cu un
hoţ faimos, cu rang înalt, din Odessa, care îi va deveni un adevărat maestru. Astfel pătrunde în
această lume necunoscută şi inaccesibilă şi descoperă tainele unei comunităţi pline de
contrabandişti şi tîlhari, hoţi de buzunare şi prostituate, asasini şi cerşetori, care totuşi îşi pun gaj
viaţa pentru respectarea unui cod al onoarei. Bandiţii dezvăluie „în negativ“ faţa nevăzută,
fascinantă a proscrişilor şi felul în care e văzut raiul de către cei ce trăiesc în infern.
CUPRINS
Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor
Dicţionar minimal al bandiţilor pentru fraieri…………….. 7
Prima carte La răsărit
Începutul………………………………………………………………….13
Cum l-am cunoscut pe Profesor………………………………….24
Un sectant printre leandri şi bandiţi…………………………….38
Sfîrşitul copilăriei………………………………………………………55
Despre bătaie, dresaj şi ritual de împerechere……………..72
Cartea a doua La amiază
Pianistul sau virtuozitatea unui hoţ de buzunare………….95
Despre buzunare şi haine: de la haute couture
şi prêt–à–porter la uniforme şi zeghe……………………..113
Ţîgan – aventuri prin stepa Bugeacului……………………..126
Fenea sau despre limba hoţilor…………………………………144
Despre tatuaj, oameni goi sau istoria scrisă pe corp……164
Cartea a treia La asfinţit
Drumuri şi contrabandă……………………………………………183
Legea hoţilor şi povestea castelor spusă
de ultimul hoţ în lege………………………………………….198
Profesorul – hoţul care mi-a schimbat viaţa……………….215
La bordel cu Tiotea Hana…………………………………………236
Legende cu cifir………………………………………………….. 255
A patra carte La miez de noapte
Clanul cerşetorilor: ultimii oameni, ultimii sfinţi…………279
Finkă: un killer între cuţit şi icoană…………………………..296
Mercurul roşu, mirajul unei generaţii ratate………………..312
Întîlnirea cu un bandit devenit oligarh………………………328
Final cu miros, moarte şi lacrimi……………………………….348
Mulţumiri……………………………………………………………….363
Gata. Terminat şi corectura. Mă întrebaţi despre ce este cartea? Iată aşa un “tizer”. (Recunoaşteţi personajul din desenul lui Laurenţiu Midvichi? Cartea are 20 capitole şi 20 de desene că fotografii e interzis). Apare pe 7 noiembrie. Sper.
Un copil născut în Bugeac, crescut şi educat de o familie exemplară de sectanţi, descoperă o lume radical diferită de cea cu care este el obişnuit: cu o altă etică, cu alte valori şi cu alte reguli. O lume care arată altfel, se îmbracă altfel, vorbeşte altfel, gîndeşte altfel, acţionează şi cîntă alfel.
Acest copil descoperă „împărăţia hoţilor”, a unor „oameni goi”, straniu tatuaţi, care trăiesc la periferie, în afara societăţii, functionează în exteriorul instituţiilor acesteia şi care, pentru toţi ceilalţi, chiar şi pentru sectanţii lui, sunt nişte „îngeri căzuţi”. Iar aceşti „îngeri ai întunericului” trebuie fie salvaţi, fie plasaţi în locuri special amenajate, numite puşcării. Ei trebuie reeducaţi pentru a fi ca toţi ceilalţi sau închişi pentru a-i proteja de ei pe toţi ceilalţi.
Tînărul nostru este atras şi fascinat de această lume după ce, întîmplător, se împrieteneşte cu unul dintre faimoşii bandiţi, hoţi în lege, din Akkerman, stabilit la Odessa, care va deveni un adevărat maestru pentru el. Bătrînul hoţ îl va introduce pe copil în această lume necunoscută şi va fi cu el în toate etapele vieţii pînă acesta se va maturiza. Alături de acest hoţ, eroul nostru, va pătrunde în tainele tenebroase ale unei comunităţi plină de contrabandişti şi tîlhari, hoţi de buzunare şi prostituate, spărgători şi cerşetori, care-l vor ajuta să vadă o faţă nevăzută a lumii, să vadă „în negativ”, să vadă raiul din perspectiva iadului.
Bandiţii este a doua parte a Micii trilogii a marginalilor. Prima parte poartă titlul de Sectanţii
de Gabriel Cheșcu / 1-9-2016 / Timpul
Născut în URSS (1971), Vasile Ernu este absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității ieșene „Al.I. Cuza” și al unui master la Universitatea clujeană „Babeș-Bolyai”. Este redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff și redactor asociat al revistei IDEA artă + societate, iar în ultimii ani a semnat articole înTimpul, România liberă, HotNews, Adevărul, Noua literatură, Suplimentul de cultură șiObservator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS, tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară și poloneză, distins, printre altele, cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat volumele Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (în colaborare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010), Intelighenția rusă azi (2012), Sînt un om de stînga (2013) și a coordonat Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (în colaborare cu Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea și Ovidiu Țichindeleanu, 2008), Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil(împreună cu Florin Poenaru, 2014). În anul 2015 a publicat primul volum, Sectanții, din Mica trilogie a marginalilor.
„Periferia, mai ales în contextul unei sărăciri tot mai mari a unor pături sociale, reproduce la nesfârșit categoriile sociale marginale”
Vasile, cum ai regăsit Iașul în timpul lunii petrecute în rezidența FILIT? Mai seamănă cu cel pe care l-ai cunoscut în timpul studenției?
Când am stat la Iași, în anii ’90-’96, cred că nu eram foarte conștient de ce mi se întâmplă. Sau mai degrabă am fost prins în vâltoarea schimbărilor, a experiențelor noi. Când am ajuns la Iași, aveam doar 19 ani. Am venit plin de entuziasm, pentru că veneam în „Patrie”, scăpam de „monstrul sovietic” și de comunism. Iar aici am descoperit brusc ceva foarte diferit de ceea ce știam. România din capul nostru era una foarte livrescă și romantică. Să nu uităm că Basarabia a trăit cam tot procesul de modernizare, cu excepția perioadei scurte a României Mari, toate procesele, separat de restul regiunilor istorice românești. Noi veneam formatați destul de diferit. Pentru că toate astea lasă urme. Chiar dacă știi limba și te scalzi într-o cultură comună, există o limbă a administrației, a infrastructurii, a experienței cotidiene și a educației imperiale care lasă urme. Am trecut printr-o criză foarte profundă, care m-a pus să-mi revizuiesc multe dintre ideile și judecățile de până atunci. Am înțeles că România va fi pentru mine o „nouă Patrie”, dar care este ca o limbă învățată la maturitate. Am o mulțime de povești pe tema asta. De exemplu, mi-a fost foarte greu să învăț bășcălia. Românii din Imperiul Rus sunt lipsiți de acest simț. Avem un simț al umorului foarte dezvoltat, dar nu e bășcălie. Mulți ani de zile am citit Academia Cațavencu în cheie tragică și poate că de asta nu-i puteam suferi. Chiar și acum privesc acest gen de satiră și critică drept ceva minor. Dar am învățat și mi-am educat și acest simț, cu toate că îl simt și acum mai degrabă ca pe ceva negativ decât pozitiv. Asta e. Dar sunt mult mai detașat. Cu timpul, m-am adaptat, am început să îmi fac mulți prieteni aici și am început să cunosc farmecul locurilor și al diferențelor. Când am plecat din Iași, deja cunoșteam multă lume. Aceasta este slăbiciunea mea, să cunosc mulți oameni, iar Iașul a rămas pentru mine poate cel mai intim oraș din țară. Acum am venit de pe o cu totul altă poziție. Cunosc multă lume de aici, am mulți prieteni. Deja am în spate 25 de ani trăiți în România, mai mult decât în Imperiu. Orașul a fost retușat pe alocuri, arată bine, dar pe mine clădirile mă interesează mai puțin. Mă interesează oamenii. Orașul e ca o haină, vrea să-ți arate anumite lucruri, vrea să te facă turist. Urăsc acest spirit turistic, de a cunoaște ceva prestabilit și ceea ce vor ghidurile și „lumea bună”. Îmi plac lucrurile ascunse ale orașului, pentru că sunt ca unul dintre eroii mei, un hoț de buzunare, și îmi place să buzunăresc orașele, adică să merg acolo unde nu se vede, unde totul e ascuns. Îmi plac buzunarele orașelor și le caut. De asta am încercat să cunosc oameni din alte medii decât cele în care mă învârt de obicei. Să stau la povești cu oameni noi, din generații și pături sociale diferite. Am mers în familii multe, în zone precum Dallas, care e plină de sărăcie. Iașul nu e doar Copoul și Palatul, ci și Dallasul. Și e mare păcat că nu se discută despre asta. Dar cel mai mult îmi place faptul că Iașul încă nu a devenit turistic, nu vrea încă să te mintă, nu se dă ceea ce nu este. Oamenii încă se comportă firesc, sunt ușor abordabili, iar în familiile de aici intri foarte repede. Oamenii încă nu-și închid porțile și sufletele, nu se refugiază în carcasa lor individualistă. Încă te cheamă la masă, având plăcerea de a petrece, nu din interes sau obligații. Ăsta e un mare atu al locului. De exemplu, la Cluj, un alt oraș în care am stat mult, aceste lucruri aproape că s-au pierdut. Clujul devine tot mai turistic, iar oamenii, tot mai mult, prestatori de servicii. La Iași, aceste lucruri sunt încă la început, deci e bine că nu va fi capitală culturală. Trebuie să privim partea plină a paharului. Să stai o lună în curtea Casei Pogor și să scrii este un privilegiu deosebit. Practic, am terminat cartea aici. De aceea trebuie să le mulțumesc Iașului și celor care mi-au acordat bursa.
„Mă tem că acum, analizând de la distanță, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas”
Cum a fost să studiezi la Facultatea de Filosofie din Iași? Și ce te-a determinat să iei calea Clujului, apoi a Bucureștiului?
A fost o perioadă confuză. Anii ’90 au fost, pe cât de exaltați și plini de entuziasm, pe atât de risipitori cumva. Am consumat multă energie pe nu se știe ce. Curând va trebui să facem un mic bilanț al acelor ani și mă tem că acum, analizând de la distanță, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas. Au ceva tragic. Un soi de tragedie pe ritm de mare chef. Dar au avut, firește, și multe elemente pozitive. Însă, în loc să înțelegem ce ni se întâmplă și să luptăm, noi am chefuit. Generația studenției mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s-au întors împotrivă. Facultatea a fost mai degrabă una suportabilă. Am avut câțiva profesori buni, dar majoritatea nu mi-au lăsat prea multe amintiri. Poate e și din vina mea. Profesorul Afloroaei este cel care m-a impresionat cel mai mult și poate că de aceea hermeneutica a fost unul dintre domeniile care și astăzi mi se par fascinante. Dar poate că s-a potrivit și cu formarea mea: de mic am lucrat cu textele biblice, am știut să le citesc și să le interpretez, să caut contexte istorice etc. Am povestit despre asta în ultima mea carte. Țin minte că, la unul dintre examene, după ce am ieșit, domnul Afloroaei a întrebat: „Ce-i cu personajul acesta dostoevskian?”. Colegii mi-au relatat asta mai târziu. Am considerat această remarcă nota cea mai mare pe care am luat-o la Filosofie. În facultate am avut colegi foarte buni. Copii veniți din diverse cătune, sate și orășele din Moldova și din țară, cu un nivel de pregătire foarte ridicat. Cu un număr enorm de lecturi. În anii ’90 era un concurs nebun la aceste facultăți, iar nivelul de pregătire era foarte ridicat. Îmi aduc aminte bine căminele din Pușkin, mai sus de Universitate, unde aveam colegi de la Matematică. Aveau un nivel excepțional, dar erau și puțin nebuni. Puteai să discuți nopți în șir cu cei de la Politehnică sau de la Medicină orice doreai. Mai e posibil astăzi așa ceva? E tot mai greu… Când am absolvit, în ’96 (un an am fost plecat din țară), un bun amic, profesor de matematică, mi-a zis: „Cel mai bine e să schimbi locul”. I-am ascultat sfatul, mi-am luat bocceluța și am plecat la Cluj, unde nu știam pe nimeni, nici măcar orașul. Am luat-o de la zero. Am dat la master și am rămas acolo zece ani, făcând de toate, de la revistaPhilosophy & Stuff la Centrul de Cultură Tranzit, din vechea sinagogă și până la revistaIDEA artă + societate sau Editura Idea. Clujul a fost o cu totul altă experiență. Iar după zece ani m-am mutat în București, unde locuiesc și acum.
Lucrezi la al doilea volum din Mica trilogie a marginalilor, cel dedicat bandiților. Cum te documentezi? Povestește-ne despre întâlnirile de gradul zero cu unii dintre ei.
La documentare muncesc de peste cinci ani. Știam foarte bine categoriile sociale cu care voi lucra: sectanți, bandiți și hoți profesioniști. A treia categorie o veți afla altădată. M-am documentat în trepte: lecturi, documente, interviuri cu oameni din aceste grupuri. Cu sectanții mi-a fost mai simplu, pentru că îi cunosc mai bine, am o relație veche cu ei și una pe linie de familie. În cazul lor, problema este legată de încălcarea unui anumit tip de intimitate și a unor tabuuri din copilărie. Cu bandiții, chiar dacă am mulți prieteni din copilărie, rude și cunoștințe care se învârt în aceste medii, nu e simplu să pătrunzi în cercul lor, pentru că noi suntem „specii” diferite. Pentru noi, ei sunt hoți, bandiți, iar bandiții trebuie să fie în pușcărie. Iar pentru ei, noi suntem „fraieri”, adică o „specie” care merită să fie furată. Însă trebuie să înțelegem că, pentru ei, furtul este o formă de muncă ce are un grad maxim de risc, dar și de profit. Oricum, ei gândesc în alți parametri, au alte legi și altă etică decât cele ale „fraierilor”. Marea problemă în cercetarea grupurilor marginale este legată mai întâi de cum pătrunzi acolo. Sunt grupuri închise, suspicioase și au un mare talent în a-i „citi” pe majoritari. Ei știu că puterea, reprezentată de majoritari, nu vine niciodată cu „gânduri de pace”. Pornesc mereu de la premisa: au venit, deci au un interes. Am avut avantajul să am pe cineva apropiat care este hoț în toată legea. E o mare autoritate în lumea lor. Prin urmare, am mers cu „recomandare”. Iar la ei funcționează asta. Dacă spui că ai venit din partea lui X, care e o autoritate, ți se deschid toate ușile. Dar oricum e complicat să lucrezi cu ei, pentru că ei știu că ești un „fraier”. Cea mai impresionantă întâlnire a fost cu un hoț care a stat în pușcărie mai mult de jumătate din viață, vreo 43 de ani. Dar cel mai dureros – pentru mine, cel puțin – este timpul petrecut cu clanul cerșetorilor. După ce stai puțin cu ei, nu mai ești același om. Trebuie să ai nervii și psihicul foarte tari ca să reziști. Abia aștept să termin cartea asta, pentru că e una care îmi consumă multă energie emoțională. Dacă Sectanții e un soi de manual alternativ de studiu al religiilor, Bandiții cred că va fi un manual educativ alternativ, în negativ. De la acești oameni poți învăța enorm.
„Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în țări precum URSS sau SUA
Primul volum al trilogiei, Sectanții, apărut anul trecut la Polirom, a fost o combinație între documentarea riguroasă și latura autobiografică. Probabil cea din urmă lipsește acum. De unde provine fascinația ta pentru bandiți? Ai cunoscut mulți în copilărie?
Prima carte se ocupă de „îngerii Domnului”, oameni buni, care vor să mântuiască lumea prin viața lor, cuvântul lor, puritani și riguroși în toate. Sunt dispuși la sacrificiu, se organizează exemplar, construiesc instituții în jurul lor, un soi de chibuțuri în care se simt ca în sânul lui Avraam. Sau cel puțin încearcă. Bandiții sunt un grup radical opus: sunt îngerii căzuți. Culmea e că au un soi de magnet, atrag foarte mult. Strada îi adoră, sunt modele pentru copii și adolescenți. De ce? Mai ales în cultura imperiului rus și a celui american, pe care le știu ceva mai bine. Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în țări precum URSS sau SUA. Firește că și pe mine m-a atras într-o perioadă, iar cartea cred că tratează cumva în oglindă îngerii buni și pe cei căzuți. Sunt multe întrebări care mă chinuie de ani de zile și încerc să răspund acum prin aceste povești ale unor oameni marginali.
Din ce puncte de vedere înțelegerea marginalilor este esențială pentru sănătatea societății și a fiecăruia dintre noi?
Este o imagine în negativ. Cum poți să judeci un cerșetor când habar nu ai ce se află în spatele său, când nu îi cunoști tragedia? Cum poți să judeci un hoț când habar nu ai de condițiile în care a devenit astfel? Ce îi face să fie așa cum sunt? Crede-mă că nu au nici o genă defectă. Mulți dintre ei conduc state în țările din est. Am discutat și cu bandiți deveniți oligarhi. Marginalul poate foarte ușor să ajungă în centru. Lumea privită prin ochii lui arată radical diferit decât cum este privită prin ochii puterii, ai majoritarului. Una e să fii vânat și alta e să vânezi.
Într-un anumit sens, sectanții despre care ai vorbit în volumul precedent se situează cumva în centrul lumii. Deși sunt niște marginali, ei întruchipează un mod de a fi autentic, însă care, din păcate, este tot mai dificil de realizat în lumea de azi. Ai descoperit autenticitatea bandiților?
Puțini marginali vor să rămână acolo unde sunt. Majoritatea grupurilor marginale religioase pe care le-am cercetat au îmbrățișat după ’90 un soi de discurs oficial al hegemonului și se îmbată cu o teologie a bunăstării de tip american neoliberal, care îmi displace profund. Cum e posibil ca aceia care au putut să înfrunte mașinăria stalinistă să cedeze în fața primului argint verde? Rezultă că sectanții au devenit parte a puterii și deci s-a terminat cu ei. Dar mereu apar alții, doar că în cu totul alte condiții. Bandiții fac același traseu. După ’90 s-au simțit cel mai bine, căci o lume liberalizată la maximum, cum a fost a noastră, este paradisul pentru ei. E liber la marele jaf. Aici sunt mai multe lucruri complicate, dar e clar că au ieșit victorioși și s-au plasat în centru. Însă periferia, mai ales în contextul unei sărăciri tot mai mari a unor pături sociale, reproduce la nesfârșit aceste categorii sociale. Și această societate nedreaptă produce ultimii metafizicieni, care își pun o singură întrebare: banii sau viața?
Pentru că tot vorbeam despre autenticitate, ce anume ne blochează accesul către ea în lumea de azi?
Ce este autenticitatea? Probabil este atunci când omul își asumă ceea ce este și nu ascunde prin diverse trucuri acest lucru. Este atunci când gândirea și vorbele unei persoane corespund cu faptele ei. Știi de ce au bandiții tatuaje? Pentru că ei sunt un soi de „oameni goi”, fără haine și brizbizuri. Tatuajele reprezintă CV-ul și istoria lor. Noi, „fraierii”, ne punem haine fițoase pentru a ne da de multe ori ceea ce nu suntem. Intelectualul, fiu de țăran și muncitor cu balega încă pe papuci, odată ajuns la oraș, își pune papion, căci vrea să se dea diferit de originea lui, să se demarce. Hainele au o anumită putere de a falsifica lucrurile. Bandiții nu au la dispoziție aceste trucuri. În general, oamenii simpli nu prea se dau ceea ce nu sunt. Minciuna este una dintre cele mai puternice instrumente ale civilizației. Producem lumi artificiale, iar asta nu e neapărat rău. În general, animalele sunt cele mai autentice ființe, pentru că ele nu pot minți. Povestesc pe larg despre asta în carte.
Spune-ne, te rog, care este imaginea pe care ți-ai format-o în privința funcționării (sau nu) a următoarelor instituții: Parlament, Guvern, partide politice.
În acest moment, riscul cel mare este lipsa de încredere în aceste instituții. Avem un stat foarte slab, cu instituții slabe și aservite unor clanuri de interese, unor grupuri de finanțe etc., care la prima presiune cedează. Din păcate, sunt foarte puțin sensibile la nevoile și interesele cetățeanului. Mai nou, apleacă urechea la grupurile gălăgioase ale clasei de mijloc, care fac tărăboi pe Facebook și în mass-media și au învățat să se mobilizeze. Asta nu e rău, dar e foarte puțin. Cum spune un bandit faimos de la noi: „Apărați-vă statul, că vi-l radem!”. Eu nu sunt un fan al statului, dar în acest moment nu avem ceva mai bun să punem în loc, așa că trebuie apărat, întărit și pus la treabă în interesul cetățenilor. Dar cum? Asta e o altă discuție.
„A fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota”
Care este rolul pe care crezi că l-ar avea societatea civilă?
Nu mai cred de ceva vreme în societatea civilă. Așa cum este ea construită, nu e decât un mecanism care luptă pentru privilegiile unei mici pături sociale și e parte integrantă a puterii, chiar dacă mimează un soi de joc de presiune asupra acesteia. Este cât de cât funcțională pentru clasa de mijloc și pentru grupuri privilegiate, care sifonează bani pentru propriile jucării. Păturile sociale defavorizate, ca să nu le zic declasate, în care se află majoritatea populației acestei țări, nu sunt reprezentate de nimeni, iar societatea civilă românească, cu mici excepții, le ignoră și chiar le disprețuiește profund. Suntem în situația de a reinventa noi mecanisme de rezistență și apărare. Poate că „apărare civilă” sună mai bine, dar trebuie construită și aceasta.
Ce înseamnă a fi de stânga în România de astăzi? Cum se conjugă culturalul cu politicul în România zilelor noastre?
Dacă iei în serios convingerile politice, valorile în care crezi, și eu îmi iau destul de în serios viața și convingerile, atunci a fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota, să fii înjurat de mai tot establishment-ul cultural și mediatic conservator ce domină spațiul nostru. Poziția mea actuală este aceea de a mă solidariza nu cu grupul social din care fac parte, cel de mijloc, ci cu păturile sociale defavorizate: muncitori, țărani, șomeri, copii defavorizați, imigranți etc. Clasa de mijloc din România are o mare problemă: nu e capabilă să-și vadă decât propriul interes și urăște profund pătura socială din care se trage, pentru că majoritatea sunt copii de țărani și muncitori din prima și a doua generație, și nu de boieri sau de mari intelectuali. La fel e și cu elita noastră intelectuală și jurnalistică: niște papagali decorativi, care ciugulesc din palma primei mâini întinse. Atât timp cât nu putem depăși acest cerc vicios, nu vom rezolva nimic. La ce-ți ajută palatul, dacă trebuie să ridici un zid cât cel chinezesc pentru a te proteja? La ce-ți ajută bogăția, când în jur lumea suferă și este oropsită?
Felix Nicolau in Arca / 7-8-9 / 2016
Seriozitatea demersului întreprins de Vasile Ernu în Sectanţii (Polirom, 2015) este probată de introducerea unor Precizări cu rol de glosar chiar la începutul cărţii, urmate de o Cronologie (de la 1899, cu moartea lui Iosif Davidovici Rabinovici, până la revoluţiile anticomuniste).
Nu s-ar fi spus că scriitorul, prezentat ca filosof pe la diverse televiziuni, ar avea atâta doxă religioasă (deci nu doar ortodoxă). Amintindu-ne însă că este un om de stânga, erudiţia sectară, periferică devine explicabilă.
Mica trilogie a marginaliilor pluteşte, în maniera postmodernă, între istoria mică, privată, memoria afectivă şi documentul de arhivă. Abordarea intimistă, cu scopul de a oferi o lectură empatică, este fundamentată pe setul de amintiri şi memorii al unei familii. Unitară şi la firul ierbii, aşadar, această povestire a Basarabiei de început de secol 20.
Problematizarea se învârte în jurul condiţiei de subzistenţă a memoriei, destul de capricioasă, de altfel. Există déjà-vu-uri şi presentimente ce jalonează implacabil realitatea, însă nimic nu este incontestabil. Mult plăcându-i filosofia şi ambiţionându-se să dea o turnură mainstream, sobră, rândurilor sale, autorul îşi ia un respiro larg înainte de a depăna firul amintirilor. Există, totuşi, câţiva contraforţi ai memoriei volatile: ritualurile, familia, tradiţiile. Cu smerenie poate inconştient jucată „memorialistul” îşi diminuează suplimentar credibilitatea, întrucât el ar fi un fiu risipitor, un plecat de acasă care ce drept ar avea să istorisească vieţile celor rămaşi şi dârji? Or, tocmai aici e învârtecuşul: trebuie să fi trăit în spaţiul istorisit, dar să-l fi şi abandonat apoi pentru o perspectivă mai largă, mai pricepătoare.
Iureşul amintirilor este organizat simili-proustian, cu plecare în senzaţii şi abia ulterior intrându-se pe tărâmul cerebralităţii. Vârfurile degetelor parcă încă dor de la corzile mandolinei, muzica fiind ingredient principal într-o educaţie fundamental religioasă. Ca orice educaţie de acest tip, şi aceasta are un sens combativ, însă generos: „Noi eram copiii războiului, crescuţi şi educaţi ca nişte partizani lăsaţi în spatele frontului, conştienţi să suntem înconjuraţi de duşmani. Noi eram însă chemaţi nu să-i înfrângem pe duşmani, ci să îi salvăm”. Prozelitismul şi lupta se duc împotriva bisericii pravoslavnice, „religia majoritară, ai căror membri pentru noi erau nişte închinători la idoli şi parte a Leviatanului. Ei erau mai răi decât păgânii”.
Ca orice sectanţi respectabili, şi aceştia trăiesc stupar, inconfortabil şi în aşteptarea Apocalipsei. Ei sunt cei care „au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite”, sub o sumedenie de regimuri politice.
Biblic organizată, cartea debutează cu Geneza , anume „Culachi şi rascolnicii”, aceştia înfăţişaţi într-o fotografie cu bărbile lor ciufulite, sutanele întunecate, iar femeile bine îmbrobodite. Familia este organizată pe patriarhi, iar primul dintre ei ar fi coborât din Ardeal cu negoţuri. Întotdeauna figurile familiale ale trecutului vor fi înfăţişate impecabil, fără umorul coroziv al unor evrei când relatează despre propria spiţă: Culachi „era un bărbat înalt, frumos, cu nişte trăsături care sugerau mai degrabă o origine orientală decât una valahă”. Oploşit în micul port Ismail printre ciulinii colbuiţi, bărbatul călătoreşte mult într-o lume pestriţă, multiculturală. Cele mai bune negoţuri se fac cu bezpopovţî , „un soi de pravoslavnici fără popă” (bez în rusă însemnând „fără’, „lipsit de”). Ei sunt, de fapt, staroverii sau rascolnicii, cei care s-au împotrivit reformei făcute în secolul XVII de patriarhul Nikon al Rusiei. Încăpăţânarea lor s-a bazat pe bunt , „teribil sentiment rusesc” şi pe spiritul de conducător al protopopului Avakum.
Ceea ce îi aţâţă din nou pe bezpopovţî, după secole, contra stăpânirii este ideea autorităţilor de a pune la cale un recensământ al populaţiei. „Numărătoarea” şi „actul de identitate” sunt percepute ca mărci ale Antihristului. Clanul Kovaliov dă primul exemplu de evadare: „s-au îmbrăcat toţi în hainele de sărbătoare, au făcut slujba de înmormântare şi s-au îngropat de vii în mormântul săpat chiar de ei”. Această nebunie îl va incita pe viitorul patriarh Culachi să se intereseze de studiul Bibliei.
Un alt capitol este dedicat germanilor colonişti din Bugeac. E un bun prilej pentru o micromonografie a oraşului Ismail, zis Smil în Evul Mediu. Suntem pe meleaguri cu populaţie profund amestecată. Aici Culachi citeşte Biblia luteranilor germani din satele colonizate învecinate, aşa-zişii „colonişti varşovieni”. Fiecare comnitate pe care o vizitează burlacul Culachi, în căutare de nevastă, este descrisă minuţios, din toate unghiurile antropologice posibile. Sunt citate şi cărţi de specialitate care să dea greutate sporită jurnalului de familie. Culachi va fi botezat de Stundişti (de la germanul Stunde, „oră”).
Următoarea treaptă a iniţierii va avea loc la evreii mesianici oblăduiţi de devotatul patriarh Rabinovici. Culachi se îndepărtează cu 40 de kilometri de Ismail, până la Bolgrad, descris şi el în detaliu. Aici el se îndrăgosteşte de mezina cizmarului Moskovici. Tatăl Katrinei era format în învăţătura lui Rabinovici. Nu am spaţiu aici să reiau toate isprăvile lui Rabinocivi, dar musai să precizez că, precum în Vechiul Testament ori în basme, Culachi trebuie să-şi câştige mireasa cu trudă. Aici este vorba despre truda minţii în interpretările biblice pe care le va face cu viitoru-i socru. La ghiveciul lingvistic de până atunci, el adaugă şi idişul vorbit în casa Moskovicilor. „Acest cocktail lingvistic nu era compus doar dintr-un amestec de cuvinte din mai multe limbi, ci şi din sintaxe diferite, adesea modificate”.
Erudiţia şi complexitatea cărţii sunt demonstrate de celelalte capitole, botezate în spirit biblic şi arhitextual: Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul. În ele se vorbeşte despre ritualuri, despre sinoadele ţinute în colhozuri, despre „Bizanţul comunist rural”, despre legionari şi despre stalinism ca „ultima epocă de aur a creştinismului”. După cum se vede, talentul scriitoricesc ajută mult la construcţia antropologico-istorico-religioasă prin litote, paradoxuri şi emotivitate documentată. Căci autorul a bătut cu piciorul satele Bugeacului pentru a reconstrui istoria recentă a lipovenilor. Tonul lui este în general măsurat, nu prea cuprins de patima sectară, revendicativă, ceea ce face bine acestui volum-tratat. Ca ultim argument al întreprinderii acestei lecturi fluente, dar masive şi pretenţioase, ofer chiar o constatare a lui Vasile Ernu: „Lipovenii bătrâni au nişte bărbi mult mai frumoase decât cele ale hipsterilor noştri tineri. Şi sunt mult mai interesanţi”. Deh, una dintre puţinele judecăţi de valoare franc exprimate şi care nu ţinteşte politicul… Deci şarmante.
« go back —
keep looking »