Arhiva 2015
Vintilă MIHĂILESCU in Dilema Veche nr. 588, 21-27 mai 2015
Întîmplarea a avut loc la Biroul de Paşapoarte. Merge omul la acest birou şi acolo începe un interogatoriu cum numai instituţiile evreieşti actuale ştiu să facă.
– Locul naşterii?
– Imperiul ţarist.
– Şcoala?
– România Mare.
– Muncă?
– URSS, profesor de muzică.
– Pensia?
– Republica Moldova…
– Sînteţi umblat prin lume, cetăţene şalom Isakovici, constată domnul de la Biroul de Paşapoarte.
– Da’ de unde! răspunde abătut bătrînul evreu. Nu am părăsit cartierul nici măcar o singură dată în toată viaţa mea. Acum am ieşit prima dată din oraş…
Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.
Din această perspectivă, multe lucruri din lumea noastră ni se înfăţişează altfel. Fără să-şi fi propus şi, evident, neinteresat de aceasta, Ernu participă astfel, sui generis, la „noul val“ al istoriografiei româneşti în măsura în care schimbarea de perspectivă, minuţios documentată, destabilizează multe „evidenţe“ ale viziunii noastre despre lume, istorie şi noi înşine. La nivel factual, iată o primă constatare incomodă, ba chiar „revoltătoare“ la prima vedere: „Este impresionant numărul de biserici ortodoxe şi mănăstiri. Peste tot vezi biserici pline de oameni şi, în toate judeţele, ai mănăstiri. Cum e posibil ca în toată Uniunea Sovietică să ai doar 15 mănăstiri şi în România socialistă să ai sute de mănăstiri şi schituri? E de neimaginat. Un adevărat nou Bizanţ comunist. De neimaginat pentru un cetăţean sovietic“ – notează un „sectant“ în vizită prin România socialistă.
Constatare de neimaginat, la rîndul său, pentru un cetăţean român, care ştie doar că Ceauşescu a demolat bisericile. Cine vrea să deducă de aici că surpriza „sectantului“ basarabean (?) este o apărare a comunismului şi/sau a lui Ceauşescu, n-are decît! Este doar o constatare făcută posibilă prin schimbarea perspectivei, este o parte nevăzută – pentru că este neprivită – a unui adevăr care rămîne la fel de crud, dar mai complet.
La un nivel principial, lucrurile devin şi mai complicate, iar afirmaţia „stalinismul este ultima epocă de aur a creştinismului“, scoasă din context, este de natură să-i atragă lui Ernu toate blestemele din lume. Dar din perspectiva „sectanţilor“ acestei lumi, lucrurile nu stau aşa.
Social şi istoric, ei au fost văzuţi diferit de legionari şi bolşevici: „Dacă pentru bolşevici grupurile noastre reprezentau un adevărat model de «democraţie interioară, solidaritate economică şi socială», demn de urmat şi mai ales de utilizat în lupta lor politică, pentru legionari, modelul nostru însemna o adevărată molimă comunistă care afecta «simfonia eternă şi sfîntă a poporului ortodox». De aceea trebuia să fim distruşi cu orice mijloace“. „Sectanţii“ au rămas aceiaşi şi în timpul legionarilor, şi în cel al bolşevicilor; cel puţin pentru o vreme şi din propriile lor motive ideologice, aceştia din urmă i-au persecutat însă mai puţin.
„Avantajul“ comunismului era însă de alt ordin. „Bunicul meu mi-a tot explicat că trebuie să mă tem şi să fiu mai precaut cu cei care-mi dau decît cu cei care-mi iau. Că e mult mai uşor să lupţi şi să rezişti în faţa celor care-ţi iau decît în faţa celor care-ţi dau“ – povesteşte Ernu. Iar comunismul a luat, şi a luat vieţi, ceea ce pentru „sectanţi“ era însă o confirmare a valorii şi a menirii lor în această lume cu care nu au vrut să se amestece.
Complementar, „dezavantajul“ capitalismului este că, în loc să ia, acesta a ştiut să dea, reuşind astfel să-i ispitească pe „sectanţi“. Or, Ernu îi iubeşte pe „sectanţi“ pentru că – şi în măsura în care – rămîn „sectanţi“ şi se teme cel mai mult de căderea în ispită. Capitalismul (denumire la fel de generică precum Leviatanul) este astfel Diavolul datorită subtilităţii sale perverse de a duce sectanţii libertăţii în ispita căderii în Lume.
Aceasta este latura de anarhism a autorului, explicit mai degrabă în comentariile sale la propria carte; în universul său narativ, Ernu rămîne mai mult descriptiv decît revendicativ, mai degrabă pilduitor decît inchizitor. Pe de altă parte, nu este vorba despre nihilism aici, ci despre un soi de utopie comunitaristă, care aminteşte mai degrabă de un Ferdinand Tönnies cu a sa Gemeinschaft decît de un Bakunin. Căci soluţia în lupta de principiu cu Leviatanul este comunitatea bazată pe libertate şi solidaritate, care nu trebuie să răstoarne Lumea, ci doar să rămînă, demnă şi independentă, la marginea ei lumească, fiind în centrul său moral.
Ca orice utopie ce se respectă, Sectanţii se doreşte şi o parabolă morală. Şi ca orice parabolă, poţi să crezi sau nu în ea…
Catavencii, 14 mai, 2015 / Eugen Istodor
E de citit și de gîndit. Cartea Sectanții.
Reporter: Sectanții. Cînd începe iluzia pentru ei?
Vasile Ernu: Sectanții, nume dat de majoritari grupurilor minoritare și radicale religioase, sînt comunități extraordinar de interesante. Lumea văzută prin ochii lor arată foarte diferit de cea văzută prin ochii majoritarilor. Tehnicile lor de organizare și formele lor de rezistență sînt foarte eficente. Ei vor să se salveze și sînt mereu în conflict cu statul, Biserica majoritară și lumea laică, cultura hegemonică, cum zicem noi azi. Salvarea este pentru mine un act eminamente politic pentru că el produce un anumit tip de societate. Să nu uităm că la început creștinismul nu era decît o oarecare sectă iudaică ce trăia prin catacombe. De o radicalitate nemaiîntîlnită. În cîțiva ani, acești amărîți de pescari evrei au schimbat fața lumii. Cum?
Rep.: Realizează farsa propriei credințe?
V.E.: Credința e o chestiune delicată și foarte intimă. Temerea cea mai mare a celor care cred este pierderea credinței. Ei sînt dispuși să piardă orice, pînă și viața, însă se tem să nu piardă credința. Credința dă sens, produce lumi, salvează. Mai ales că ei trăiesc sub un soi de teroare a eschaton-ului, a sfîrșitului iminent al acestei lumi. Care e semnul cel mai mare al „sfîrșitului acestei lumi”? Pierderea credinței. Cînd oamenii își pierd temeiul de a crede, sfîrșitul deja a venit, e aici.
Rep.: Cînd îi disprețuiește Dumnezeul lor?
V.E.: Aceste grupuri marginale au cîțiva eroi și cărți biblice preferate. Ei sînt mari fani ai apostolului Pavel și ai modului lui de a înțelege și intersecta lucrurile. Mai simpatizează cîțiva prooroci și pe Iacov, cel care s-a bătut cu îngerul. Citesc și studiază cu multă pasiune cartea lui Iov. Ce-i unește pe toți aceștia? Un anumit fel de a se raporta la Dumnezeul lor. Ei nu sînt umili, supuși docili, ci se iau la harța, se bat și îi mai cer socoteală și Dumnezeului lor. Orice sectant trăiește cu o convingere fermă: eu și Dumnezeu creăm majoritatea.
Rep.: Cînd trădează? Mai pot să “se salveze”?
V.E.: La ei, salvarea nu e ceva cîștigat definitiv. E o luptă continuă, zi de zi, clipă de clipă. Cînd cineva „trădează” intervine o instituție care la ei funcționează perfect și total necunoscută în spațiul pravoslavnic. Instituția (po)căinței, care este un gest public, în fața comunității. Existența sau lipsa unei astfel de instituții produce lumi sociale și politice diferite pe termen lung. Această instituție întemeiază legea și funcționarea ei. Cum? O să-ți povestesc altă dată…
1. Am avut emoții de lansare (după o perioadă de ”nesimțire”)
2. A fost enorm de multă lume (sper pentru carte… )
3. Vorbitorii au fost foarte buni (mult peste așteptările mele pentru astfel de ritualuri. Mersi: Iulia Popovici , Vintila Mihăilescu, Marin Mălaicu-Hondrari
. Unele vorbe m-au pus pe gînduri… şi scurt smile emoticon
4. Am dat autografe multor oameni pe care nu-i cunoșteam
5. Copiii au fost excepționali (vro 15 dar Peter Pan a avut grijă de ei ca să poată părinții pălăvragi și bea suc…). Tortul a fost foarte bun
6. Am povestit cu mulţi oameni pe care-i ştiam doar de pe Facebook.
7. Am primit cadouri smile emoticon Dar Saşa cele mai multe
8. Lumea nu se dădea dusă… Eu am rămas să închid şi să fac curăţenie cu Schiop & co
Mersi tuturor, mai facem.
Miercuri, 13 mai, la ora 19.00, la Terasa J’ai Bistrot (Calea Grivitei 55), din Bucuresti, va avea loc lansarea celui mai nou volum semnat de Vasile 
Ernu, Sectanţii, aparut in colectia „Ego-grafii”, Editura Polirom.
Invitati, alaturi de autor: Iulia Popovici, Vintila Mihăilescu şi Marin Malaicu-Hondrari.
Volumul Sectanţii este primul din Mică trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii si Izgoi-Jidî.
La mijlocul lunii mai apare volumul Sectanţii, primul volum din trilogia – Mică trilogie a marginalilor – Sectanţii * Bandiţii ** Izgoi-Jidî ***
Coperta & pagină interioară & cuprinsul
Identitate Basarabia – Vasile Ernu (video) (realizat de Violeta Gorgos)
“Identitate Basarabia – Un serial de emisiuni televizate, care îi are ca protagonişti pe barasabenii despre care putem vorbi la superlativ, graţie faptului că au marcat, la nivel naţional şi internaţional, zona în care activează. Scriitori, regizori, artişti plastici, muzicieni – oameni deosebiţi din Republica Moldova, care, prin felul lor de a trăi au ajuns cap de afiş în lume.” TVR
Cultora.it
La tragedia di Charlie Hebdo ci riporta al dilemma dell’affaire Dreyfus. Con chi solidarizzare?
Cosa ci insegna l’affaire Dreyfus
Un amico mi dice che è bene rammentarci dell’affaire Dreyfus. Non sarebbe male. La domanda fondamentale che si pone in questo momento è la seguente: dopo tutta questa follia criminale, è ancora possibile promuovere e praticare valori universali? La tragedia che porta il nome simbolico di Charlie Hebdo ci pone nuovamente innanzi al dilemma posto dall’affaire Dreyfus.
All’epoca, dopo il tentativo di condannare il soldato Alfred Dreyfus, ebreo di origine alsaziana, accusato di aver trasmesso documenti segreti alla Germania, l’interrogativo che emergeva era: “cosa vuol dire essere un cittadino francese?”. L’opinione pubblica si divise; le due barricate affrontarono la questione in maniera radicalmente diversa. Da una parte della barricata vi erano esponenti di spicco delle autorità, dell’esercito, dell’aristocrazia, rappresentanti della Chiesa Cattolica e del vecchio mondo “regale”. Costoro difendevano un ordine conservatore, dai valori particolari ben gerarchizzati e imposti. Questa era la Francia del particolare.
Dall’altra parte della barricata figuravano alcuni intellettuali, i figli della rivoluzione universale capeggiati da Émile Zola, che credevano nei valori universali, nei diritti universali dell’uomo e del cittadino. Non credevano nel particolare e nell’imposizione di questo particolarismo a tutti, bensì nel reperimento di valori, leggi e diritti universali che non necessariamente distruggessero il particolare, ma potessero diventare validi per tutti. Questa era la Francia dell’universale.
In linea di principio, la tragedia di Charlie Hebdo, ci ripropone, come dicevo prima, lo stesso dilemma, ma in scala molto più ampia, forse anche globale: per superare questa impasse, dobbiamo tornare all’ossessione delle particolarità che vogliamo imporre all’altro (identità particolare, nazione, religione, “civiltà” e così via), ovvero i valori che ci allontanano e ci fanno fare la guerra da migliaia di anni, o continuare a costruire l’alquanto fragile universalismo di cui disponiamo (diritti dell’uomo e del cittadino universali, diritti sociali ed economici universali)?
Solidarizzare anche con Ahmed?
C’è molta isteria in questo momento e viene da tutte le direzioni. No, questa tragedia non parla di musulmani, di immigrati, né dei limiti alla libertà. Il terrorismo non è rappresentativo del mondo musulmano, così come Breivik non lo è del mondo cristiano europeo attuale. Sia il primo che il secondo condannano simili gesti disumani, e qui vediamo chiaramente che la vita è il valore comune che condividiamo, e che non si tratta di nessuno scontro tra “civiltà”. Non cerchiamo di stilare una lista dei crimini commessi, perché noi “europei civilizzati”, in quanto a punteggio, potremmo ritrovarci ben davanti ai “barbari”.
Come si chiama il primo poliziotto morto? Forse Ahmed? E il redattore morto? Forse Mustafa? È molto probabile che due (delle dodici) vittime credessero nello stesso dio dei terroristi. Solo che in maniera diversa… Non è certo il caso di dar fuoco alle moschee. Quando affermiamo “Je suis Charlie”, dobbiamo essere consapevoli che in questa affermazione includiamo anche Ahmed e Mustafa, e che siamo solidali con loro… E non per via della religione, naturalmente, che qui non conta.
Non mi identifico con l’approccio giornalistico dei membri di Charlie Hebdo. Ma non credo che dobbiamo condannare la “mancanza di responsabilità” né il “carattere provocatorio” dei suoi giornalisti, condanna che si iscrive in un certo senso nella formula: “è colpa delle vittime”. Ciò non esclude una certa responsabilità. Ma non c’è nulla che possa giustificare un crimine del genere.
“Noi”, gli occidentali, dimentichiamo tuttavia molto spesso, o forse non vogliamo prestarvi attenzione, che la maggior parte delle vittime non si trova nel “nostro” spazio, ma proprio nel “loro” mondo. Va bene avere dei principi, essere solidali con quelli di Charlie Hebdo, pur se abbiamo visioni differenti, ma perché mai non siamo stati solidali, e perché si è scritto così poco un mese fa riguardo alla tragedia in Pakistan, dove nell’attentato rivendicato da Al Qaida sono state uccise 141 persone, tra cui 132 bambini? Anche “loro” hanno pianto i loro figli, anche “loro” hanno lo stesso nemico. Dunque la questione non riguarda quella che con orgoglio definiamo “civiltà”. Qui stiamo parlando di morte, di tragedia, di sofferenza, di qualcosa di universale.
Ma se dovessi avviare un dibattito serio sulla “libertà di espressione”, comincerei almeno con due domande. La prima è: il nostro discorso sulla “libertà di espressione” e il modo in cui ce ne serviamo non è forse ipocrita? Le critiche che muoviamo ad “alcuni” non hanno forse unità di misura diverse quando entra in predicato “il nostro mondo civilizzato”? Domandiamolo un po’ anche a “loro”. La seconda: la “libertà di espressione”, così come viene utilizzata e praticata dal mondo occidentale, non è forse piuttosto appannaggio di un determinato tipo di autorità? Questa libertà, per diventare veramente libera, non dovrebbe essere corroborata da altre libertà fondamentali, cominciando con quelle politiche e finendo con quelle economiche e sociali? Non è forse vero, infatti, che la “libertà di espressione” ha senso solo nella misura in cui intendiamo consolidare la democrazia a tutti i livelli, non limitandoci alla sfera dell’opinione e dell’espressione? Io penso che oggi non si possa più parlare di “libertà di espressione” senza parlare allo stesso tempo di tutte le libertà fondamentali attuate, imposte e limitate attraverso le politiche statali. La “libertà di espressione” acquisisce davvero forza quando è sorretta da libertà politiche, sociali ed economiche universalmente valide.
Spero tuttavia che l’occidente non abbracci la logica della rivincita, dato che ha una capacità enorme nel moltiplicare la violenza nei modi più raffinati, e nel bloccare la libertà in nome della “sicurezza”. Sono fenomeni che provengono anche dall’interno del nostro mondo, non solo dall’esterno. Non entriamo in una logica post 9/11, perché a pagare saranno i civili, gli indigenti che non hanno colpa, i poveri immigrati e gli indifesi. Forse “noi occidentali”, con le nostre politiche, non abbiamo alcun tipo di responsabilità per quanto sta accadendo? Non abbiamo alle spalle una storia coloniale e una sequela di interventi in quegli spazi, che hanno lasciato delle radici profonde? La colpa è solo dell’ “altro”? E soprattutto, non mettiamoci a fare pacchetti di leggi che ci spingono verso uno stato di polizia. Uno stato di polizia non è mai uno stato sicuro. Il potere, a prescindere dalla geografia e dalla storia, tende sempre a diventare un Leviatano. Non dimentichiamoci che la storia del terrorismo è lunga e che ha radici nel “nostro” mondo. E il terrorismo può essere antistatale, religioso, marginale e, soprattutto, può essere terrorismo di stato, rivolto verso l’interno o verso l’esterno. Non dimentichiamocelo!
Tradotto dal romeno da Anita Bernacchia con l’accordo dell’autore.
Versiunea romana
« go back