Viaggio nel sogno dell’URSS
Massimiliano Napoli / Pub.librazioni.org
Come si fa a raccontare l’URSS? Quella vera intendo…
Non quella dei libri di scuola, dei documentari storici o dei vecchi film occidentali, così tristemente unidimensionale, appiattita sui suoi stereotipi più noti. Per anni abbiamo letto e visto quasi esclusivamente ciò che ci veniva offerto dell’URSS, cioè quello che per noi era l’URSS. Diciamo pure, ricalcando Lévi-Strauss, ciò che i nostri occhi occidentali riuscivano a vedere dell’URSS. Solo molto raramente, in casi particolari, si riusciva a intravedere il vero volto dell’Unione Sovietica, la sua gente, i suoi odori, i suoi trucchi.
È per questo che, con attenta lucidità e qualche pizzico di malizia, Vasile Ernu sceglie di trascinarci fin dentro il cuore dell’URSS, tra le vene, i muscoli e la carne di un paese che era tutto un popolo, e di un popolo che era tutto un paese.
Lì abbiamo interpretato tutti la più grandiosa partitura politica del XX secolo […] uno dei progetti più utopici dell’umanità (pp. 9-10).
Ci si sente davvero trascinati, non sto scherzando. Si viene accolti, abbracciati, accompagnati, sospinti, dentro un fiume in piena di memorie e fantasie, gonfi di passioni e politica. Ma fate attenzione: quella politica non è la nostra, quella di noi occidentali, quella dei colletti bianchi e delle macchine lussuose. È una politica nata da una rivoluzione, armi in pugno, teste gonfie di ideali e libertà. È una politica di popolo, che ancora dopo sessant’anni marca il cuore e l’anima di tantissimi individui, per dirla con Ernu, made in URSS.
Ma che significa essere un homo sovieticus? Beh, innanzitutto essere sinceri. Poi bere tanto alcool. (Che mix, ragazzi!)
Potrà sembrare strano, probabilmente a qualcuno darà persino fastidio, ma c’è poco da fare: l’URSS è cresciuta con sincerità e alcool. E grazie ai suoi grandi eroi, certo!, primo fra tutti Lenin: padre, fratello amico, compagno, nonno… Lenin non è mai invecchiato, non è mai morto. Lenin è rimasto in URSS, nel cuore di migliaia di giovani, come un faro nella notte, una speranza fondata, un sogno possibile. Era uno del popolo, e poi è diventato il popolo. Come Gagarin, Karpov e Kasparov, Chapaev, Armand, Esenin, Bulgakov, Majakovskij… e anche i personaggi immaginari (ma un vero cittadino sovietico non giurerebbe mai che non siano esistiti realmente!): Buratino, Max Otto von Stirlitz, Ostap Bender, Benja Krik… Tutti loro rappresentavano l’uomo sovietico, anche se ognuno a modo suo faceva parte del popolo e per ognuno c’era un modello di URSS da ricalcare. Tutti volevano avere il fegato di Gagarin, la gioia di Buratino, la grinta di Armand, il fascino di Stirlitz. Tutti volevano essere uomini sovietici.
E poi c’è l’anima dell’URSS: la komunalka. Il luogo, l’idea, la metafora di un mondo di tutti e per tutti, un mondo che appartiene al popolo sovietico. La komunalka è lo spazio comune di ogni edificio sovietico, secondo il piano di riforma delle abitazioni stabilito da Lenin: l’organizzazione della casa in stile borghese scompare, e lo spazio comune diventa la culla dell’Essere sovietico. La komunalka è
il luogo dove si incontrano amore e odio, amicizia e abbandono, invidia e tenerezza, felicità e tristezza o, più semplicemente, è la nostra vita. (p. 56)
Ed è proprio in questo spazio che si sviluppa il proprio Io profondo: politico, sociale, umano. Perché, dicevamo poco sopra, la politica è sociale, e il sociale è l’umano. Per questo tutto diventa umano nell’URSS, anche gli oggetti.
Nelle memorie di Vasile Ernu c’è tutta l’emozione, il respiro, il polso di una grande visione reale, troppo reale per durare in eterno. Alla fine degli anni Ottanta già il processo di “risveglio” era cominciato; un ritorno alla fredda e triste realtà capitalista occidentale, fatta di merce, denaro, padroni. Ernu sa benissimo che quella sovietica non era la vita migliore che si potesse desiderare, ma il sogno, per un attimo, si è avverato… forse un po’ sfuocato, labile, grossolano. Ma in fondo nessuno è perfetto.
Neanche Lenin.
Fedele alla linea
∞ Fedele alla linea ∞ / di Piero Ferrante / Statoquotidiano.it
“E’ un paese che non può lasciarti indifferente, qualsiasi rapporto tu abbia avuto con lui, che lo ami o che lo odi”. L’Unione Sovietica ammirata attraverso gli occhi del filosofo e scrittore rumeno Vasile Ernu è racchiusa in questa citazione che apre “Nato in Urss”, diario di bordo attraverso un mondo che non c’è più, editato dalla casa editrice Hacca a novembre dell’anno passato.
Immaginate di calpestare selciati scomparsi, percorrere strade inghiottite dal tempo tenendo per mano soltanto la corporeità di un ricordo. Immaginate di rivivere, goccia a goccia, le sensazioni infantili, sforzandovi di assumere le pose di allora, di leggere con le emozioni di bambino ed il linguaggio da adulto. Immaginate il mondo spaccato in due. Questo è l’assioma di Ernu. Non giudizievole e risolutivo, solo descrittivo. Perché, con un tono da comunista mai pentito, gli spetta parlare inevitabilmente di quel mondo fermatosi d’improvviso non all’impatto contro un muro, ma di fronte al suo crollo; dell’Atlantide dell’ideologia che è stata la terra del Soviet, la grande repubblica delle repubbliche socialiste, la terra della speranza alternativa, “il più grande progetto politico-utopico della modernità”.
Ernu non è uno storico, non ne maneggia gli strumenti. Per questo “Nato in Urss” non è altro che una strampalata, sentimentale, ironica accozzaglia di soggetti ed elementi, di eroi e paesaggi. E’ comparabile ad una bancarella di cianfrusaglie, di quelle polacche, strabordante di cimeli, gonfia di Zorki dalla vita infinita, cipolle da tasca con l’effige di Lenin, bottoni artefatti dei cappotti dell’Armata Rossa. Patacconi tanto goffi da finire per essere ricoperti da una patina di poetica dignità che li assurge al rango di ricordi. Il materiale che espone Ernu è quello d’uso comune, proletario e non. Alcool, sesso, barzellette, case, letteratura, giochi. Persino la tualet sovietica trova parole per essere attualizzata e spiegata agli occhi pochi fantasiosi dell’Occidente capitalista, diventando il locus privilegiato dell’artista alla ricerca dell’intimità nel caos della komunalka.
Ogni tema è un racconto (in tutto 53), ogni racconto un contenitore, ogni contenitore un viaggio. Ernu, nel suo approccio scanzonato, pure rende la quotidianità della Rivoluzione bolscevica un cammino epico e trionfale. Quando la cucina era luogo di socialità, Lenin un compagno di tutti, il bere l’essenza stessa del comunismo (“Costruire il comunismo senza alcool è come fare il capitalismo senza pubblicità”), ed anche nell’atto supremo di una cacca occorreva assumere “la posa dell’aquila”. In questo sforzo letterario insolito e sfizioso, il filosofo rumeno riesce a donare una nuova immagine all’Urss. Nei suoi spruzzi giocosi e fieri di quotidianità, il Gigante dai piedi di ferro non è soltanto il mentore della pianificazione quinquennale, dell’industrializzazione forzata, della corsa all’armamento, ma la casa comune di un popolo orgoglioso e creativo, dedito alla causa del Partito ma ancora capace di darci dentro con i lampi di genio.
Quel che ne risulta è l’agiografia di un Santo rosso e potente, capace di miracoli laici e produttivi e di scatti d’impeto. E come in ogni agiografia, quel che conta è lo stile accattivante, il guinzaglio retorico, l’affabulazione golosa, che Ernu maneggia in pieno. “Leggete, invidiate, sono cittadino dell’Unione Sovietica”
Vasile Ernu, “Nato in Urss”, Hacca 2010
Giudizio: 3.5 / 5 – Dorogoi Tovarišči!
Interviu cu Vasile Ernu: Sîntem încă în faza pe care cronicarii o numeau “a trăi sub vremi”
In 2006 aparea Nascut in URSS, iar in 2009 i-a urmat Ultimii eretici ai Imperiului. Cu noi a vorbit despre relatii intre individ si putere, despre conditia de “periferie” a Romaniei si un pic despre receptare si public. Vasile Ernu isi pastreaza luciditatea expunerilor si mesajul transant si pe CriticAtac, platforma initiata in 2010.
Din primele doua carti Vasile Ernu apare ca un nostalgic comunist, educat oficial anticapitalist pana in momentul in care Gorbaciov instaleaza libertatea cuvantului. Postcomunismul l-a parcurs „urzind un dor de vremuri noi”, iar acum traieste, scrie si ataca intr-o societate in care vibreaza puternic discursul anticomunist. De la ce pleaca aceasta „desincronizare”? In ce masura este ea rezultatul nostalgiei si cat de mult se trage din dezamagirea produsa de actuala ordine?
Se pare că în fiecare interviu trebuie să încep cu deconstrucţia clişeelor. Cu istoria şi background-ul meu numai „nostalgic după comunism” nu pot fi. Vin dintr-un mediu anticomunist cum puţini „anticomunişti postfactum” se pot mîndri. Dar nu asta e problema. E absurd să lupţi cu comunismul la 20 de ani după ce acesta a dispărut. Eu am fost anticomunist în anii comunismului, am fost arestat pentru proteste antisovietice, nu am fost nici măcar UTC-ist.
E comic să vad cum acum, după 20 de ani, noii politruci ai puterii actuale se dau de ceasul morţii în „lupta cu duşmanul de moarte” comunist. Eu nu sînt „desincronizat” ci chiar sînt foarte „sincronizat”: lupt întotdeauna cu puterea actuala, reală, nu cu una fantasmatică. În comunism lupţi cu comuniştii, în capitalism lupţi cu capitaliştii.
Nu-mi plac intelectualii de curte şi cred că trebuie să fii mereu în raport de exil faţă de orice formă de putere. În comunism am trăit o anumită formă de represiune, acum avem alte forme de represiune. Datoria noastră, a celor care lucrăm cu discursul şi ideile, e să punem în chestiune şi să criticăm puterea.
În ceea ce priveşte nostalgia, am spus de nenumărate ori: nostalgia face parte din viaţa noastră, e un sentiment uman, ca şi dragostea sau ura. Nu trebuie să ne temem de ea, nu trebuie să ne ruşinăm că sîntem nostalgici. Nostalgia ţine de timp, nu de ideologii: ne este dor, sîntem nostalgici după „acele vremuri”. Nostalgia este o lume a timpului.
Da, sînt nostalgic ca orice fiinţă umană după „acele vremuri” ale copilăriei şi adolescenţei, care întîmplător au avut loc în comunism. Iar în literatură nostalgia este un element central. Ce ar fi Proust fără nostalgie? Mai nimic. Da, sînt al naibii de nostalgic dar urăsc sistemele represive, mai ales pe cele actuale.
Ultimii eretici reiau si dezvolta intr-un discurs analitic riguros foarte multe din problemele expuse in prima ta carte. Este Nascut in URSS un „preludiu” pentru Ultimii eretici ai imperiului?
Şi da, şi nu. Ele sînt construite destul de diferit şi au obiective diferite cu toate că nu e rău să observi o legătură între ele. Şi legătura nu ţine doar de faptul că e scrisă de acelaşi autor ci şi de faptul că a doua carte preia o mulţime de teme din prima carte și le dezvoltă. Însă ea le dezvoltă într-o direcţie diferită.
Dacă în prima carte încercam să fac o arheologie a vieţii cotidiene în comunism, lucrînd cu memoria subiectivă (deloc nevinovată), privind prezentul dinspre trecut şi încercînd să ironizez clişeele ideologiei actuale faţă de trecut şi prezent, în cea de-a doua mă aşez în prezent şi privesc în trecut şi viitor fără trucurile „memoriei subiective” ci frontal, apelînd din cînd în cînd la elemente subversive. În mod normal cele două cărţi ar trebui să facă parte dintr-o trilogie, iar cea de-a treia carte ar trebui să fie despre viitor, care să se cheme Utopix. Am în plan o astfel de carte, dar să vedem ce va ieşi. Am în lucru prea multe cărţi.
Stilul tau pastreaza o linie unitara: capitole scurte centrate pe o singura tema si stil epistolar. Ce anume a determinat optiunea pentru acest stil? Vizezi o forma subtila de antrenare la dialog?
Fiecare scriitor trebuie să-şi găsească un stil, un suflu în care se regăseşte şi pe care îl controlează mai bine. Eu mă regăsesc în acest stil combinativ şi scurt. Folosesc amestecat mai multe genuri pe care le schimb după bunul plac urmărind anumite efecte. Principalul efect pe care-l urmăresc este punerea cititorului într-o anumită dificultate de înţelegere şi de reflecţie. Nu mă interesează atît de mult efectele estetice cît cele de gîndire.
Sper că cititorii mei să rămînă cu nişte întrebări, cu nişte nelămuriri, enervări raţionale care să le declanşeze propria reflecţie asupra lucrurilor. Îmi plac oamenii care gîndesc chiar şi atunci cînd nu sînt de acord cu ei. Nu-mi plac oamenii care lucrează cu idei primite de-a gata, cu poezii învăţate.
„Istoria suportata” din Schimbarea la fata a Romaniei a lui Cioran este reiterata in expunerile tale sub forma „vampirismului”. Ce sanse are in Romania acceptarea si asumarea „periferismului”?
Părerea mea este că problema noastră nu este „condiţia în care ne aflăm” ci incapacitatea de a reflecta asupra acestei condiţii, incapacitatea de a o înţelege şi mai ales de a o pune într-un orizont de sens. Nu sîntem capabili să reflectăm asupra noastră şi a condiţiei noastre istorice şi geografice, să ne asumăm şi să ne proiectăm un viitor. Sîntem încă în faza pe care cronicarii o numeau „a trăi sub vremi”.
Condiţia noastră de „periferie” e foarte interesantă, foarte bogată şi ar putea fi un mare atu pe care noi nu ştim să-l folosim. Povestea „vampirismului” pe care o spun eu în unul din capitolele din Ultimii eretici ai imperiului este o descriere metaforică a relaţiei periferiei cu centrul.
Da, sîntem „vampiri” iar între „noi” şi „ei” este o relaţie de luptă: „ei” vor să ne bage ţăruşul în inimă, iar „noi” vrem să le sugem sîngele. Întrebare este: vrem să renunţăm la „vampirismul” nostru ori nu?
Produsele pastreaza doar valoarea practica pana in anii ’70, dupa care proletariatul incepe sa migreze inspre consumerism. Astazi pentru ce optezi: Mac sau PC?
În esenţă comunismul real, acela trăit de noi şi capitalismul clasic cunoaşte aceleaşi mecanisme de relaţie cu munca, produsele, consumul etc. Numai propagandiştii actuali ne vînd gogoşi şi ne spun că au fost două lumi fundamental diferite. E o minciună. E adevărat că societatea de tip comunist a creat nişte fenomene diferite decît cea capitalistă, însă nu fundamental diferite.
De exemplu, în comunism apare fenomenul de fetişizare a obiectelor din două cauze simple: pe de o parte, din cauza penuriei lor şi pe de altă parte, din cauza stabilităţii şi lipsei inflaţiei (prin control de stat). Deci o perioadă de timp mult mai lungă ai aceleaşi obiecte şi fenomene care nu se schimbă. Asta produce un anumit tip de memorie şi relaţie cu obiectele.
Astăzi însă avem o viteză de schimbare şi inflaţie foarte mare. De la zi la zi se schimbă preţurile şi obiectele. E mai degrabă un simulacru al schimbărilor căci în esenţă nu se schimbă prea multe. Însă trăim această viteză a simulării schimbării. Sînt oameni care-şi schimbă lunar telefoanele, anual calculatoarele etc. Acest lucru schimbă raportul cu lucrurile, schimbă forma de memorie, relaţia cu timpul etc. Mie îmi place MAC dar sînt cu PC din comoditate. M-am obişnuit cu el şi am rămas la el.
Cum mai nou multa lume cauta alternative, stanga face cu ochiul. Alternativa asta influenteaza publicul care te recepteaza?
Stînga sau dreapta sînt moduri de reflecţie politică prin care ne raportăm la lumea din jur. Fiecare om trebuie să-şi asume o poziţie. Centrul nu există decît în minţile obtuze şi oportuniste ale unora. Că la noi este o tradiţie veche a dreptei şi o ură viscerală faţă de stînga, înţeleg. Aceasta e tradiţia noastră dar pe care o mai putem schimba, sper. În ce măsură afectează simpatiile mele de stînga publicul e greu de zis. Am impresia că la noi modul în care se fac lucrurile contează mai mult decît conţinutul. Stilistica este în continuare mai importantă decît conţinutul.
Divizezi societatea in cateva categorii de comportament si adaptare: Cinicul, Oportunistul, Naivul, Entuziastul sau Scepticul. Hipsterii te-au adoptat ca pe unul de-al lor. Tu unde i-ai plasa pe ei?
Să mă bucur, să nu mă bucur? Cititorii nu ţi-i alegi, iar cartea are propria ei viaţă şi nu-i poţi controla traseul oricîte scheme şi mecanisme ai inventa.
Hipsterii sînt o specie interesantă pe care trebuie să o înţelegem şi cu care să dialogăm sau să ne „războim” dacă e cazul. La noi există tendinţa de a-i eticheta, adică „omorî” înainte de a-i cunoaște şi înţelege. Eu sînt foarte interesat de ceea ce se întîmplă cu generaţia tînără de pînă în 30 de ani. Vreau să-i înţeleg de ce se îmbracă aşa, de ce citesc şi ascultă ceea ce ascultă, şi de ce consumă ceea ce consumă.
Ei sînt diferiţi față de generaţia noastră de 40 de ani pentru că sîntem produsul unor lumi puţin diferite. Însă nici noi, nici ei nu am fost sau sîntem o noutate pentru istorie. Cîndva, cumva, în istorie, aceste lucruri s-au mai repetat, chiar dacă puţin diferit.
Cum spune Norman Mailer, hipsterii sînt un soi de psihopaţi care nu-şi ascund dorinţele, nu şi le omoară ci şi le afişează. Mie mi se pare că problema lor este legată nu de „ceea ce sînt” ci de „ceea ce nu vor să fie”. Adică ei vor să rămînă nişte copii mari care nu riscă să facă un pas mai departe, să-şi asume ceva, să gîndească şi politic de exemplu. Eu personal îi urmărsc şi cred că de acolo se poate naște ceva important, sînt premise. Totul e să nu se rămînă în această complacere estetică adolescentină. Sînt momente în care trebuie să ne asumăm lucruri riscante şi chiar imposibile: trebuie să luăm cu asalt toate cetăţile şi să dărîmăm toate limitele.
Initierea platformei CriticAtac reprezinta forma ta de raspuns la intrebarea Ce-i de facut?
Da, corect. E doar o mică parte a răspunsului la o întrebare atît de dificilă. Un început. Răspunsul însă este un proces întreg, o reflecţie continuă şi o luptă continuă.
Dar de citit ce e?
Răspunsul la această întrebare e asemănător cu cel anterior. Contează să fii în proces, să citeşti. O carte citită te trimite la alte cărţi şi tot aşa. Nu este o listă, un canon de lecturi pe care să-l parcurgi. Eu cred că un cititor adevărat ştie să descopere cărţile importante şi fără un „maestru” al lecturilor. Cu timpul însă trebuie să ştii să-ţi selectezi cărţile „corecte” pentru a nu pierde timpul cu multe prostii.
The Desert of Forbidden Art
Filmul a fost lansat recent. O poveste ametitoare. De vazut neaparat. Situl filmului aici.
Annecy – cele mai bune filme de animatie din ultimul an
Recent s-a terminat Festivalul de Film de Animatie de la Annecy (poate cel mai important festival din domeniu). Iata citeva filme care mi-au atras atentia.
The Monster Of Nix / Teaser 02
BIG BANG BIG BOOM
Świteź – Zwiastun
PATHS OF HATE
Pixels by Patrick Jean
A MORNING STROLL
LUMINARIS
Vasile Ernu, cîştigător al unei burse de creaţie European Writers and Translators in Residence Programme
Comunicat Polirom. Eu ma bucur ca plec la Sarajevo.
În luna mai a acestui an, în urma unui concurs de proiecte, scriitorul Vasile Ernu a fost selectat din peste 150 de candidaţi care au participat la European Writers and Translators in Residence Programme. Alături de Vasile Ernu, pentru anul 2011, au mai fost selectaţi alţi cinci scriitori din Europa de Est: Arian Leka (Albania), Vladimir Jankovski (Macedonia), Barbara Marković (scriitoare sîrbă, stabilită în Viena), Tomislav Marković (Serbia), Ana Đokić (Croaţia).
În cadrul bursei, Vasile Ernu va locui pentru o lună la Sarajevo, în toamna acestui an, timp în care va lucra la noua sa carte: „Acţiunea noii cărţi se desfăşoară în unul din oraşele de periferie ale Imperiului Ţarist, la începutul secolului XX, unde va avea loc un eveniment ce va schimba cursul acestui secol. Şi nu e vorba de revoluţii, războaie sau alte lucruri bine cunoscute. Există un loc şi un eveniment de la care va începe teribilul secol XX” (Vasile Ernu). Despre ce eveniment şi despre care loc este vorba autorul nu ne dezvăluie încă.
Programul European Writers and Translators in Residence se va desfăşura pe o perioadă de doi ani, timp în care peste 12 finalişti din Europa de Est vor locui în Sarajevo şi vor lucra la noi proiecte culturale (fiecare pe o perioadă de o lună).
Programul este coordonat de Fundaţia Traduki şi finanţat de organizaţii europene.
Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România Liberă, HotNews şi Timpul, precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator cultural. Este iniţiatorul şi coordonatorul revistei www.criticatac.ro.
A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom 2006, ediţia a II-a în 2007, ediţia III-a în 2010), care apare în anul 2007 la Editura Ad Marginem din Rusia, în 2009 la Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria, în 2010 la Editura Akal din Spania şi Editura Hacca din Italia, iar în 2011 la Editura L’Harmattan din Ungaria. Cartea este în curs de apariţie la Claroscuro din Polonia şi la Editura Sulakauri din Georgia. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
În 2009 publică la editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului, în curs de apariţie la Editura Ad Marginem din Rusia şi Editura Hacca din Italia. În 2010 publică în colaborare cu Bogdan-Alexandru Stănescu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (editura Polirom).
Vasile Ernu (alături de Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu) este coordonatorul volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Editura Cartier, 2008).
www.ernu.ro / www.nascutinurss.ro
Despre Moldova, scriitori, deferenţe şi asemănări
” Abia după a 3-a ediţie voi putea spune că festivalul Zilele literaturii române la Chişinău există”
Irina Nechit în dialog cu Vasile Ernu în Jurnal de Chişinău
– Ce înseamnă pentru Vasile Ernu o deplasare la Chişinău?
Vin cu o anumită temere şi curiozitate. Între 1990 şi 2006, aproape că am lipsit de aici. Am hălăduit peste tot, mai puţin în Moldova. Veneam strict să-mi văd familia. Acum mă interesează foarte mult ce se întîmplă aici. Călătoriile la Chişinău sînt foarte fecunde pentru mine: mulţi nervi, dar şi multe idei. Mi-ar plăcea să scriu o carte despre Moldova şi Chişinău, însă e o zonă sensibilă şi dureroasă şi trebuie tratată cu multă atenţie. E încă o rană nevindecată.
– Există un perete între scriitorii români de pe cele două maluri ale Prutului?
Există mai degrabă un zid în mintea noastră. Zidurile mentale sînt cele mai rezistente şi greu de dărîmat. În realitate cred că lucrurile sînt mai diluate. Şi observ că după ce pun faţă în faţă scriitorii de pe cele două maluri ale Prutului, toate complexele şi clişeele încep să se dizolve. Scriitorii din România care au vizitat Moldova împreună cu mine în ultimii doi ani s-au întors acasă cu o părere foarte bună. În acest sens întîlnirile directe reuşesc să spulbere multe clişee create de-a lungul anilor.
– Scriitorii din România, participanţi la Festivalul Zilele Literaturii Române la Chişinău, au reuşit să comunice cu publicul basarabean? Cu cine dintre ei ai stat de vorbă după festival?
Voi probabil nu vă daţi seama, dar scriitorii din România au rămas cu o percepţie atît de pozitivă încît începe să mă îngrijoreze această latură. Adică au transmis în ţară cuvinte prea frumoase, iar în anumite domenii mie îmi place echilibrul. Sîntem clar într-un proces de curiozitate, de redescoperire. Şi ei încep să înţeleagă potenţialul imens al diferenţei care există în noi. Iar o cultură are nevoie enorm de aceste diferenţe. Am impresia că tocmai cei din Moldova nu-şi dau seama de acest potenţial imens şi încearcă să-şi ascundă diferenţa, să o omoare. Mare păcat.
– Scriitorii se ascultă unii pe alţii? Se aud?
E greu să generalizăm. Unii se ascultă, alţii nu. Depinde de dispoziţia şi de compatibilitatea unora sau altora. Şi eu şi tu facem la fel. Unii ne interesează, alţii ne plictisesc, alţii ne enervează. De aceea cînd fac programul pentru festival este teribil de greu să găsesc tonusul necesar, să aşez anumiţi scriitori lîngă anumiţi scriitori. Ştim bine că între mulţi din ei sînt simpatii, animozităţi, istorii. De exemplu, combinaţia Mureşan cu Brumaru mi s-a părut splendidă. A ieşit ceva deosebit. Rar vezi un astfel de spectacol. Sînt doi scriitori diferiţi, dar care se completează excelent.
– În afară de recitaluri şi întâlniri cu cititorii, mai sunt necesare dezbateri acute pe teme literare? Comunicarea lui Val Butnaru putea fi începutul unei astfel de dezbateri?
Dezbaterile sînt foarte necesare. Mai ales că eu cred, sînt convins că o literatură semnificativă nu se poate naşte într-o societate în care lipsesc dezbaterile publice, punerea în discuţie a problemelor şi frămîntărilor societăţii în care trăim. Mă obsedează această temă şi am şi scris cîteva capitole despre asta în ultima carte „Ceea ce ne desparte” scrisă în colaborare cu prietenul B.A. Stănescu. De asta încerc deseori să provoc anumite discuţii. Da, Val Butnaru a încercat să provoace şi bine a făcut. Îmi plac oamenii vii, care te pun pe gînduri sau enervează. El a fost unul din foarte activii scriitori din Basarabia care a stat la poveşti şi polemici pîna noaptea tîrziu. Am mai observat un lucru îngrijorător: mulţi dintre scriitorii din Chişinău nu au mai stat împreună la discuţii şi polemici de mai mult de zece ani. E un semn îngrijorător. Mă bucur că am fost un motiv de a-i pune împreună şi a-i asculta cum polemizează. Eu le-am sugerat să o facă mai des.
– Ai descoperit Bălţiul la această ediţie a festivalului?
Da. Am fost practic prima oară în acest oraş. Din ce am văzut, am rămas impresionat. O unitate de grup profesional, oameni activi, foarte deschişi şi curioşi. O capacitate de mobilizare bună. Pe mine mă interesează mult să vad dincolo de ambalaj. Într-o universitate de exemplu e foarte important cum funcţionează biblioteca. E un indiciu bun pentru a înţelege ce se întîmplă în acea instituţie. Iar aici bibliotecarii chiar îşi fac treaba. Mă bucur că am luat decizia de a face o zi din festival la Bălţi.
– Ce şanse are literatura română să se dezvolte în R. Moldova, unde e atât de puternică nostalgia comunistă?
Nici nostalgia, nici comunismul nu sînt impedimente pentru literatură. Literatura există de atîtea mii de ani şi nu a fost distrusă de nici un regim politic, religios sau social. Nu-mi plac formele represive de nici o culoare dar nu cred că în comunism s-a scris literatură mai proastă decît s-a scris în capitalism. Uneori represiunea comunistă a creat un efect de bumerang. Cine spune că nu a scris din cauza comunismului minte. Sînt autori care în GULAG au scos capodopere. Literatura îşi găseşte propriile căi de supravieţuire.
– Eşti hotărât să organizezi şi următoarea ediţie a Zilelor Literaturii Române la Chişinău?
Despre un festival se spune că există abia odată cu ediţia a 3-a. Deci la anul pot spune ca da, el există. Eu aş încerca să mai fac o ediţie şi poate să mă retrag, să las şi pe alţii să mai tragă greul. Nu vreau să-mi fac o meserie din asta. E foarte important să ne cunoaştem rolul şi funcţia în societate şi în anumite contexte. Ştii, există o rachetă care are o viaţă foarte scurtă, dar foarte importantă: racheta care are funcţia de a scoate pe orbită un sputnik (satelit). Ea are rolul de a zbura de la Pămînt pînă în spaţiu unde să lanseze acel satelit pe orbită, după care moare, se transformă etc. Uneori şi noi trebuie să avem această funcţie: să punem anumiţi sateliţi pe orbită şi să ne retragem. Pentru asta e nevoie de un anumit tip de inteligenţă şi înţelepciune. La noi e un haos total al funcţiilor: vrem să fim şi rachetă şi satelit, şi orbită şi tot. Şi capotăm prin a nu fi nimic. E foarte greu însă să găseşti oameni care să continue bine un proiect, un festival. E nevoie de oameni cu viziune, atenţi la detalii şi care să ştie să lucreze cu scriitorii. Scriitorii sînt nişte fiinţe tare delicate. Şi poate treptat, treptat, ar trebui mişcate lucrurile spre un festival internaţional. Voi medita.
A dialogat Irina Nechit
Modernization in the kitchen
 E interesant că acest interviu Bucătăria lui Stalin – A existat oare o gastronomie comunistă? a apărut mai întîi în română. După care a fost tradus şi preluat de ruşi pe mai multe situri. După care am fost invitat să vorbesc pe această temă. După care mi s-a cerut dreptul să fie publicat în 2 cărţi de limbă engleză şi am deja 2 variante de tradueri în engleză: din rusă şi din română. A mai apărut în franceză, olandeză şi lituaniană. Asta e ultima variantă englezească făcută din rusă. Se pare că bucătăria sovietică interesează, mai ales după ce a dispărut. Aia cu “philosopher” e o glumă, fireşte.
Romanian philosopher Vasile Ernu talks to the author of “Catering” Irina Glushchenko.
Translated by Olivia Stevens
Dear Irina, to begin let’s tell those who have not yet read your book what it’s about. To what extent can the subject of this book be interesting to us, who have emerged from communism 20 years ago?
It’s simplest to say that the book is about exactly what is written on the cover: catering, Mikoyan, and Soviet cuisine. But I think that discourse about that is just one of the tools by which we can try to understand the Soviet era as a whole. I love the quote from Ilf and Petrov on the “big world” and the “small world”. Here is our diet, food – this is the “small world”, the same routine, home life, which is trying to dissociate itself from the historical cataclysms. And you can begin to understand that this takes place here in this “small world”. But suddenly it turns out that through the study of the “small world” you can understand something in the “big”.
The question is whether there was sausage in the Soviet Union, related to the issue, and if it has created the Soviet people? Moreover, the more I study Soviet everyday life, the more I understand that the observation in dashes of the “small world” leads to fundamental questions such as “Why did revolution occur in Russia?”, “Was industrialization neccessary?” How did the idea come to you to write such a book? It’s a funny story. Generally, I didn’t intend to write any books. Just one beautiful day in 2002 I rode the subway and looked over a hanging advertisement for the Mikoyan Plant: pictures of sausages, the Kremlin and the inscription “Mikoyan – the official supplier of the Kremlin since 1933.” It didn’t refer to Mikoyan the person, but Mikoyan the plant, which was built in 1933 on the orders of the People’s Commissar Anastas Mikoyan for the food industry and has long been known as “Mikoyan”. I was surprised by this reference to 1933 – it was a frank appeal to Stalin’s time as a symbol of stability and prosperity. And the statement of continuity where “the Kremlin” refers to “the Kremlin” under Stalin. And who was sitting in the Kremlin in 1933? Collectivization had only just ended, and after less than a year Kirov would be killed the Great Terror would begin. I wrote an article about all of this in the newspaper «The Moscow Times», then forgot about Mikoyan and sausage. A year later one the drafters of the Texas Culinary dictionary wrote to me, she said she had read my post, was very interested in the figure of Anastas Mikoyan, and asked me to write about it. I agreed of course, but realized that I knew very little about Mikoyan. I began to read books in the library, met with his children and grandchildren, then began working in the archives. Then I went to the Mikoyan plant, read the factory newspaper of the plant… An article about the minister had long since been written, but then I discovered that the materials I had accumulated constituted a whole book. So I wrote it. From the book I understood that Mikoyan played an important role in the origin of the food industry. What exactly was this role? He created it. After all, before there hadn’t been any of the food industry in Russia as there weren’t many other industries. The creation of the food industry was part of the overall process of industrialization, which, in turn, became the main task of the Soviet state, despite the ideological rhetoric of building socialism and communism. Many people in the Soviet Union believed the system under which they lived was a socialist system. Although it is unclear why the construction of the mills is equivalent to the construction of socialism. After all, socialism – it’s still public relations. Historian Alexander Shubin, for example, calls the Soviet system “centralized industrial society with elements of the social state.” Soviet cooking reflects these aspects of social structure: the standardization of the declared equality and management from a single center. One of the key moments in the history of Mikoyan and the emergence of the Soviet food industry is related to his trip to the U.S. Reading different authors from Walter Benjamin to Ilf and Petrov (especially their travel notes “Single story America”), I have long felt this great similarity between these two systems. To what extent has the American food industry influenced the Soviet? It influenced it. Specifically in the sense that American industrialization was taken as a model. We always competed specifically with America, not India, for example, that it would be more sober. And then America in those years was considered very positively. But we must remember that “the miracles of American technology, brought forward on the Soviet soil,” according to Mikoyan, gave an amazing, unique fruit! So, as in America, it still did not succeed, but we got something of our own, unique. Mikoyan, for example, was simply shocked by American hamburgers. He suddenly saw in them just what you need to Soviet citizens, who came to the park, to the stadium – a hot meatball, placed in a bun. Tasty, affordable, and nutritious. He even purchased samples of the equipment, but hamburgers put into production in the Soviet Union were prevented by the war. But the idea of ready-made meatballs, apparently, was firmly stuck in the head of Anastas Ivanovich, and mass production of standard meatballs was still established. These, of course, weren’t hamburgers, but those famous meatballs for six kopecks, which the whole nation knows as “Mikoyan”. So our meatballs – they’re hamburgers, entirely immature! It is very interesting that Mikoyan, Ilf, and Petrov went to America about the same time. Mikoyan was fascinated by what he saw in the field of nutrition, and saw in the American food industry a huge potential for the food industry, able to serve the young Soviet state, while Ilf and Petrov were very critical and they did not like anything of what they saw in the field of nutrition. Why do their approaches vary so? They have different objectives and different views of problems. Ilf and Petrov – they are aesthetes, gourmands. They would sit in a Parisian restaurant, cut luxurious meat into small pieces and sip their red wine. But Mikoyan had a need to “feed the working man.” Feel the difference? The pace differs, and the principles are completely different. Ilf and Petrov did not like frozen food, didn’t like the “tasteless”, but a beautiful dish in the cafeteria. And for Mikoyan – it is sacred. After all, do not forget that the whole way of life in the country has radically changed. Millions of peasants became workmen. People who have fed themselves become consumers, for whom food needed to be provide. All questions needed to be solved very quickly and on an unprecedented scale. Take the same mythical sausage. Its mass production was just the result of industrialization. Earlier in the national consumption of the product didn’t exist. The shortage of sausages later arose from the fact that this product is strongly advocated, the mass consumption of sausage taught to the country, and as a result, there was not enough. One of the main themes of the book is the definition of what is called the “Soviet cuisine”. Can we talk about “Soviet cooking”? Does it really exist? This is a very important question, because if this project existed and was put into practice, then through analyzing this “project”, it may be possible to see what happened to the “new man” and the “Soviet project? It existed to the extent to which the Soviet Union and Soviet person existed. More than that, I would say that the existence of Soviet cooking is something more real and tangible than the authenticity of the first two items. Soviet cooking has survived the context of its creation. I consider the Soviet cuisine, not only in terms of recipes, not as a collection of various foods and dishes, but in terms of the so-called “consumer practices”, as culture experts love to say. And here we have an entirely unique phenomenon. Take my favorite sandwich. The word is German, but in Germany they do not understand it. In the Soviet period, there was a whole culture of the cooking and consumption of sandwiches. A thick slice of white bread, which at first is slathered with butter, then put on this a thick piece of sausage or cheese, it only exists in Soviet culture. I remember being in New York- I terribly wanted a sandwich with cheese. My American friend grabbed his head. “French cuisine? – He said. – It is very expensive. ” In the appearance of the food industry in the USSR it is interesting that in one and the same process, it joined production and consumption, individual tastes and the collective effort. Public and private spaces were intertwined in unexpected ways. The recipe was proposed as an official standard, influencing the cooking in the workers’ canteen, and in the home kitchen. Across this vast country, people began to eat the same thing. The individual kitchen becomes a factor of social integration. It merges with the ideology – and not just because the “Book of tasty and healthy foods” has quotations from Stalin and Mikoyan, but also because the recipes themselves laid down certain ideological views, a certain system of values. During one debate after my book, I was told that the Soviet cuisine could not exist, because cooking should be either national, or social. But the fact of the matter is that the Soviet Union managed to create a cuisine that was neither social nor national. It was sort of a revolution, and not only in cooking. In discussing the communist project, and specifically the “project of the USSR ” it is often found that these things are understood as different things. For some, it is an absolute evil, which comes down to the dictator, the keeping of people in concentration camps, for others – a place where they lived, where they ate “the very same” ice cream and drank “the very same” sodas, and for someone – just the battle between the two systems in which Coca-Cola won over soda, and “Snickers” was victorious over the Soviet “bar”. After reading your book, I realized that we know very little about what actually happened in the Soviet Union on the lower levels – the base of society. How do you think: the development and implementation of the “Soviet cooking” project- is it a good area for studying the integrity of the “USSR project”? Is it possible to assess any historical epoch individually? I write about the tragic duality of those times: on the one side, repression (including that in the food industry), on the other – the enthusiasm and conscious and slightly naive participation of people in the creation of a new society. The drama of the era is precisely in the combination of the exorbitant price that had to be paid for progress, and the extent of achievements, the fruits of which we still use today. Now a stereotype has formed, where it is impossible to discuss the Soviet past seriously: any attempt to peacefully reflect on that era is regarded almost as an attempt to rehabilitate totalitarianism. But at the same time we have a mountain of literature that attempts to whitewash Stalin, to prove that terrorism did not exist. But the understanding of history comes when we stop drawing cartoons of the past or engaging in its praise. With regard to “the lower levels,” I do not think that they can be identified as such outright. Historians are interested in how Stalin directed the construction of the Palace of Soviets. But they are much less interested in how soap was made in the Soviet Union. And suddenly it becomes clear that both cases were roughly the same. Stalin not only personally studied the architectural projects, but also smelled different kinds of soap. Mikoyan told about it with enthusiasm, like the sample that must be followed by a director. It turns out that in society there is no minor task. And the negligence of the director shown during the manufacture of soap may result in his death. Of course, all the traits of the industrial and mass society were not unique to the Soviet Union. Another thing is that it is in the USSR particularly that many of these traits were expressed particularly clearly and consistently, and sometimes brought to the grotesque. An essential feature of the Soviet is, of course, the presence of ideology in the various spheres of life. This does not mean that in other societies, there was no connection between ideology and way of life. But in the Soviet Union, this relationship was declared. And as a result of the discrepancies between the life and ideology were detected at every step. Let’s talk about “the bible of Soviet cuisine”, which you call “culinary orthodoxy:” The Book of healthy and delicious food. ” It played a very pertinent role, because a generation of Soviet citizens was raised on it. But on close reading you quickly realize that in the first place it is an ideological book, and only then a cookbook. What is the essence of this book, what is its function in Soviet society? First of all what strikes me is that it is a normative document. I do not accidentally call it “culinary codex” or “culinary bible”. Stalin merges all the writers’ organizations into a single Union of Writers, which should have one creative method. The same happens with the architects, painters, composers. And exactly the same way the cookbook was created. One for the whole country, for all peoples. Architects were urged to “study the heritage”, and the cookbook synthesizes the kitchen of the Soviet peoples with European cuisine, and it’s not just a synthesis. Our cooking should be the top of world cuisine, taking from all the best and uniting them for the benefit of the Soviet man. Of course, this is utopia. The real diet was very far from the ideal depicted in the book. Many of the products were simply not available in everyday life. But on the other side, they were still real. At least once in a lifetime someone saw something like that somewhere, and maybe even tried it. How was Soviet cooking introduced to the people? Was there more intense propaganda of this cooking? Well, it was introduced liked that. “The Book of Tasty and Healthy Food ” contributed more than a little. More intensive propaganda is hard to imagine. Especially when it was supported by such grandiose, graphic material! Remember those pictures -they stagger the imagination to this day. Also the fact that they portrayed a kind of IDEAL, so generally all the propaganda was based on this. The boundaries between myth and reality of Soviet life, were not only pre-arranged, but also flexible. The picture of Soviet life included what must be, what is and what will be, and all that exists simultaneously. A utopian dream is embodied in practice, and utopia becomes a reality. And from that moment it ceases to be a utopia. Utopia all the time dissolves into reality and is itself constantly evolving. Was it a dominant or alternative cuisine? What is its relationship to traditional cooking? As in the West, many have lost their everyday practice in cooking and started to buy pre-prepared products, etc. That is predominant, of course. In Soviet society in general there was something bad about alternatives. But above all, Soviet cooking swallowed Russian cooking of course. With regard to traditional cuisines, such as Caucasian, I suppose, they were very different from the Soviet. Another matter that dealt with similar products. And Soviet cooking assimilated some of the dishes of national cuisine – barbecue, soup kharcho, pasties – averaging and simplifying them to such an extent that they have lost their original connection with the traditions of national cooking. I noticed something that amazed me. Within the renovation of food industry, this popular culture with various circles (drama, music, literature, film, journalism), has developed around the factories in which workers were involved. In the study of this, what was written and put on stage, it becomes apparent that a special type of mass authentic culture was produced in addition to an element of propaganda, the grotesque and incredible kitsch. Reading the letters from readers in the original factory paper, we even see the appearance of a special type of an authentic relationship to things. People were arguing, fighting back, they had their own opinions. Today it is very difficult to understand and imagine these mechanisms, especially in countries like ours, where the state industry has almost entirely disappeared, and private industry has not appeared. How do you see and interpret the type of social, cultural and political life, which was claimed by this social class? You mean, in particular, the performance of “Abundance”, presented at the Mikoyan plant in the mid 30-ies? Oh, it’s a terrific story. Imagine this: workers will not only produce sausages, but also play them on stage, that is, immersion in the image, which Stanislavski could only dream of! In the factory newspaper a note was published from participants in a play where they tell us how to work on the role of hot dogs … And what about the text of the play in verse: “We Soviet sausages, widely infiltrated the masses…” and couplets about tea sausage and salami! So figure it out in this epoch. The soviet industry was trying to not just produce, but to some extent can shape and can even “produce” the working class. Managers are constantly working on the consciousness of the governed. The effect was twofold. On one side, communion of knowledge and culture happened. In the end, when the workers are involved in amateur theatricals, they acquire an aesthetic experience. But on the other side, everything is closely associated with the introduction of official ideology, with the formation of the people of precisely those values and habits that suit power. For example, the same performance of “Abundance”. It clearly mimics the aesthetics of the Baroque, although the workers and the words are not aware of this. The new Stalinist aesthetic was conservative, and asserted the idea of greatness of the state as a classical baroque. Taste – it’s a bourgeois idea and a relic from the standpoint of the Puritan Bolshevism, sustenance has its function and should not bring pleasure. Mikoyan appears, brought up in the Caucasus, and declares that the food should have taste. How did Mikoyan solve the issue of taste? I’m not sure he could SOLVE it. But he really wanted to. Remember, Astrid Lindgren in “Kid and Carlson”: “Why is food healthier, when it is not tasty?” Soviet dietitians were adamant. The main thing is to get the required amount of fats, proteins, carbohydrates. How they will be packed, is an uninteresting question. In addition, for some reason they thought that any spicy spices excite, food must be calm and neutral, plenty of boiled, mashed, stewed … As if for children … to Mikoyan, a Caucasian man, this was certainly distasteful. Wherever he could, he was trying to implement something tasty, spicy and expressive. He defended the title “Books of tasty and healthy food”, because originally they wanted to call it “Book of useful and healthy food.” He said: “Taste needs to be developed.” There is the same problem as with all Soviet planning. Soviet industrialization initially struggled with quantitative indicators the establishment of a mechanism responsible for quantity. But, in the words of Shubin, “coping with the quantity, the Soviet economy was losing the battle for quality.” The centralized system of Soviet industry could quickly solve simple issues. But as soon as issues become more complex, problems arose. The question of taste, which cannot be measured by formal indicators is very characteristic. What could make Mikoyan in this situation? The same thing that Stalin did – to intervene in detail and deal with personal quality control. A kind of oppressive subjectivity, which turned out to counterbalance the bureaucratic formalism. As a result, an individual subjective taste, which will take the attention of the industry, is the personal taste Mikoyan. It embodies the interest of consumers and his tastes become the tastes of millions. It affects the method through which at the highest level certain decisions were made on banal issues. I would never have believed that such a question as assortments of sausages or canning labels were discussed at the highest level. It seems an impossible scene, when Mikoyan brings to the Central Committee a few samples of soap, and Stalin with his team sniffs, probes, and even tastes the products, choosing the best option for the Soviet people. This scene – like a cross between Ilf and Petrov with Ionesco. How did they come to the decisions? Why did Stalin involve himself at the level of taste, smell and other seemingly minor details? Have the tastes of Stalin and Mikoyan become our tastes? To what level have their food preferences influenced the daily lives of several generations of Soviet citizens? An episode with soap- it’s not folklore, but cited from Mikoyan’s speeches in the 30’s. He would never have allowed himself to think about Stalin what Stalin was not. Such despotic style of leadership was accepted and welcomed in the country. The episode, which now seems grotesque and almost unbelievable, did not cause the listeners even the slightest irony. Besides that, mind you, the people didn’t believe in their own power. In fact, how you can trust the people for whom the instructions: “Do not spit on the floor in the house.” were written. Understand, if this needed to be specifically taught at the state level, it means that the majority spat and considered it totally normal. So, in talking about “Russia, which we lost,” we need to in the first place remember not the gentry and the intelligentsia in Russia, but the people who were illiterate and had to be taught elementary things … Power serves not only as a meticulous manager who does not miss a single detail, but also as an educator. And it is impossible to tell where one ends and another begins. At some point we already stopped thinking about these products or these practices someone has designed and implemented. For the next generation of Soviet people, they become natural. More than that, in the 60’s, when many of the hardships of the Stalin era were past, and a few elements of utopia realized. After all, it was understood that Stalin’s “abundance” was nothing more than a slogan. But three decades later, some features of Soviet life resembled that which for the 30’s could only be ideal. The same “Book on healthy and delicious food “, because of its huge success is related specifically to the 60’s. I once joked that the Soviet food is saved in closed structures: kindergartens, hospitals and prisons. In general, the places where people are fed daily (here sometimes added to lunch), hot meals, with lunch also consisting of three defined dishes. Well-known first, second and third: soup, meat or fish with side dish, and fruit compote. The current “catering” combines new dishes and the traditional. Like in exotic countries there is the local cuisine, and sometimes also “European”. And in our cafes: along with new dishes, without which young people already can’t imagine a diet is Soviet vinaigrette and herring “under a fur coat”. As for homemade food, it is more conservative. But in a strange way, the method of cooking, in particular for children … Mashed potatoes, broth, meatballs, porridge, – all this is a rather childish diet. In the GUM there is the so-called “57th dining room”, styled after the Soviet type. In fact, this is, of course – a kind of ideal Soviet dining room, I would say, enriched and highly embellished. The combination of the achievements of the Soviet system with capitalist abundance. It’s own kind of utopia.
|
“PR-ul trebuie păstrat în cadrul lui iniţial.” De vorbă cu scriitorul şi eseistul Vasile Ernu
Interviu realizat de Simona Barbu in PR Romania.
În Manifestul cărţii spuneaţi că “la noi se mai face încă o mare confuzie între PR, critică literară şi jurnalism cultural. E comic cum uneori, criticii literari devin PR-işti, iar PR-iştii, critici literari.” Care ar trebui să fie, în percepţia dvs. ca scriitor, profilul unui bun PR-ist cultural?
PR-ul este o tehnică, o unealtă, nu un conţinut. PR-ul lucrează cu un conţinut pe care trebuie să-l slujească. Pe mine mă deranjează cîteva lucruri în evoluţia acestei industrii. Mă enervează credinţa oarbă în PR&publicitate&marketing. Tot mai multă lume crede că e suficient să ai publicity şi deodată ai şi prosperity. Cum ironiza şi Ilf şi Petrov stilul de viaţă american: Fără publicity, n-ai prosperity. Deci PR-ul este un instrument care ajută un conţinut, nu-l subordonează. Ceea ce a devenit însă agravant e faptul că PR-ul a devenit conţinut în sine, autosuficient, mod de viaţă, formă de gîndire. Demult nu mai contează conţinuturile, ci PR-ul în sine. Adică PR&publicitate&marketing se instituie ca şi conţinut şi se impune, se vinde pe sine ca atare. PR&publicitate&marketing demult nu mai este o simplă tehnică şi un departament respectabil dar modest, ci a devenit un instrument de putere şi ideologic. Eu susţin că în acest moment PR&publicitate&marketing îndeplinesc în actualul regim funcţia pe care politrucii o îndeplineau în vechiul regim: ei sînt armata puterii, ideologii ei reali. Situaţia e chiar mai gravă: în vechiul regim politrucii erau dispreţuiţi (chiar dacă nu asumat şi pe faţă), însă acum noii politruci s-au transformat în eroi şi au impus un mod de viaţă. În ultima mea carte “Ultimii eretici ai imperiului” am scris cîteva capitole pe această temă. Nu vreau să jignesc pe nimeni, respect domeniul. Mereu dau exemplul lui Moise şi a fratelui sau Aron: Moise era un manager bun dar era catastrofal la comunicare, de aceea cu Faraonul Egiptului comunica Aarron care transmitea misajele lui Moise. Orice societate umană are nevoie de aceste instrumente. Însă ele trebuiesc cunoscute şi păstrate în cadrul lor iniţial. În momentul în care-şi depăşesc domeniul, devin nişte instrumente periculoase. Deci trebuiesc practicate cu modestie şi responsabilitate.
Consideraţi cartea cel mai ieftin şi bun instrument de educaţie. La ce nivel a ajuns, prin comparaţie cu celelalte ţări ex-comuniste, industria cărţii în România?
Industria cărţii din România s-a dezvoltat destul de mult în ultimii 10 ani. Din păcate, nu s-au dezvoltat şi alte industrii colaterale care afectează piaţa cărţii, cum ar fi de exemplu, reţelele de librării. Însă cel mai grav lucru care se întâmplă şi care afectează profund piaţa de carte pe temen mediu şi lung este dispariţia unor infrastructuri precum bibilotecile, dispariţia fondurilor de achiziţie de carte pentru bilblioteci şi mai ales degradarea sistemului de educaţie. O ţară ca România are un număr mult prea mic de cititori şi asta se datorează în primul rînd sistemului de educaţie şi al infrastructurii culturale foarte precare. Acest tip de degradare s-a întîmplat în mai toate ţările foste comuniste, însă unele din ele şi-au rezolvat parţial aceste probleme.
Care credeţi că este contribuţia blogurile de profil şi a revistelor online în mediul cultural?
Apariţia acestor surse alternative este foarte importantă, cu o singură condiţie: să nu repete aceleaşi modele ca şi cele deja existente pe print. Suportul nu rezolvă mare lucru, el este doar un instrument care te poate ajuta. Din observaţiile mele, apariţia acestor resurse a dus la dinamizarea anumitor medii culturale. Sunt bloguri şi reviste online care au început să cântarească mai mult decît clasicile reviste culturale sau cel puţin le face concurenţă serioasă. Ce e foarte important e că majoritatea se fac fără resurse finaciare şi ăsta e un factor pozitiv: scapă de dictatura profitului, a unui interes mercantil.
Are PR-ul cultural capacitatea de a transforma fenomenul culturii din apanajul unei elite într-un bun colectiv al societăţii româneşti?
Eu nu aş fetişiza prea mult PR-ul. PR-ul este un instrument, o tehnică care nu produce conţinut direct (cu toate că experienţa societăţii americane ne arată că şi un instrument ca PR-ul poate deveni conţinut). Deci PR-ul este un ambalaj a unui conţinut şi o tehnică de prezentare a acestui conţinut. Ca să poţi “PR-iza” ceva mai întîi trebuie să dispui de acest conţinut. Problema noastră este legată de producţia culturală efectivă. PR-ul ca tehnică se învaţă destul de uşor, producţia culturală este în schimb un proces care ţine de perioade lungi de timp, uneori e nevoie de generaţii ca să producă un mediu propice producţiei culturale autentice. Iar o creaţia culturală autentică conţine în sine şi un potenţial PR care e uneori mai bun ca cel învăţat în şcoală. În ce priveşte raportul cultură elitistă şi cultură de masă: cultura de mult nu mai este apanajul elitelor. Cultura demult este cultură de masă.
10 carti romanesti pentru o biblioteca de hipster
Ups, am ajuns si in topul hipsterilor. E adevarat ca din cei 10 jumatate imi sint prieteni. Textul e scris de De cristina pe Bookahoolic.
Am promis ca revenim cu un episod de inspiratie mioritica in saga hipsterismelor literare (citeste, daca ai ratat, 10 lecturi obligatorii pentru hipsteri). Si uite ca asa se intampla, nu putea lipsi o lista consistenta de titluri romanesti numai bune de plimbat in geanta eco, eventual langa un macbook de-al lui mr Jobs.
Stau si ma gandesc ce carti cool au fost de-a lungul timpului, cu ce e de bon ton sa apari in cafenea. Treaba e ca in cazul cartilor romanesti, criteriile se amesteca un pic. Iesi cu scriitorul la bere, te intalnesti cu el in club, sunteti prieteni pe Facebook.
E interesant de vazut ce face o carte cool – subiectul, editura, promovarea, prezenta autorului la evenimente urbane si mondene sau scriitura. Hm, oare de ce-oi fi lasat-o ultima? Oricum fac aceeasi mentiune pe care am facut-o si la articolul anterior: foarte multe dintre cartile astea sunt minunate, a nu se considera o critica.
Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale – da, stiu ca nu va asteptati la asta, sperati intr-o tanara speranta lansata pe net. Un pic mai tarziu. Mateiu e taticul hipsterismului (si nu numai!), mereu tanar, cand toti ne visam crai si boemi, rafinati, esteti si decadenti.
Legaturi bolnavicioase de Cecilia Stefanescu – o carte curajoasa la vremea ei, care a adus pe tapet probleme tinute pana de curand sub perna. A ajutat-o mult si ecranizarea, dar si faptul ca Cecilia Stefanescu chiar scrie bine. Recomand si Intrarea Soarelui.
RealK de Dragos Bucurenci – pe vremea cand Bucurenci era scriitor si nu dansator, RealK a fost un adevarat hit literar. Publicata mai intai online, sub forma de blog, RealK a fost printre primele carti de la noi care au abordat frontal si destept problema drogurilor (tema draga hipsterimii).
Poker de Bogdan Cosa – mesaj anticorporatist, tineri, droguri, party-uri, revolta, internet – mixul perfect pentru ca o carte sa ajunga intr-o biblioteca de hipster.
Urbancolia de Dan Sociu – titlul singur spune totul. Minimalismul decadent al lui Sociu e piatra filosofala pentru hipsterul de Control. A scos recent si Pavor nocturn.
Lorgean – Jean Lorin Sterian scrie, printre multe si amestecate altele, si de lumea mondeno-urbana a Bucurestiului, cu anumite cluburi, cu anumiti oameni, cu anumite situatii. Te (Ii) recunosti. E misto.
Fuck the cool, spune-mi o poveste de Costi Rogozanu – corporatii, povesti urbane, viata noastra de zi cu zi cu advertising, bani, branduri, misticisme contemporane.
Opere – Poezii de Gellu Naum sau Zenobia– tot ceea ce nu intelegi devine interesant. Tot ceea ce e altfel te diferentiaza. Mai altfel ca Naum nici ca exista.
Bong de Alexandru Vakulovski – Vakulovski a fost mereu pe lista scurta a hipsterilor, inca de la Pizdet si Letopizdet. E foarte cool sa citesti cartile lui, pornind de la titlurile sfidatoare, pe care e tare sa le afisezi ca un statement in public, pana la limbajul de spatele blocului.
Nascut in URSS de Vasile Ernu si, mai nou, Ultimii eretici ai Imperiului. Din prima, orice hipster iti poate recita la gramaj capitolul Cum bea soldatul sovietic, din a doua ramane cu ideile anticapitaliste.
Lista ar putea continua cu cel putin de trei ori pe atat. Sunt si scriitori clasici, ajunsi cumva pe trend, sunt si scriitori contemporani, cu subiecte sexy si atitudine superioara. Ma opresc momentan. Voi ce-ati vazut prin bibliotecile hipsteresti?
« go back — keep looking »