Gagarin, cit te-am iubit!
Am uitat…. 12 aprilie e ziua lui Gagarin, eroul copilarieie mele. Atunci a zburat primul om in cosmos… Gagarin e eroul meu .. sorry…
Si o melodie pe tema Gagarin cintata de Undervud (era eroul fetelor sovietice… zice: Gagarin, cit de mult te-am iubit… ascultati, nu o sa va para rau).
Revolta sectorului cultural independent împotriva Statului
(text aparut pe VoxPublica.. multumiri pentru sustinere)
Trăim într-o ţară în care cultura, educaţia, sănătatea şi protecţia socială sînt privite şi tratate ca nişte sectoare parazite. Nu-i aşa că ele nu produc nimic, consumă bani fără să ofere nimic folositor în schimb şi sînt sectoare pe care nici măcar să le privatizezi nu merită? Atunci, mai bine să le distrugem. La ce bun o librărie, cînd poţi să ai un sediu de bancă?
La ce bun un teatru, cinematograf sau bibliotecă, cînd poţi să faci în locul lor un casino sau un hipermarket? La ce bun un spital sau stadion, cînd poţi face o clădire de birouri de lux? De ce să investeşti în toate aceste lucruri? De ce să faci o şcoală, cînd poţi să-ţi trimiţi copilul la studii la Londra? De ce să investeşti în transport în comun şi căi ferate, cînd poţi merge cu Maybachul? De ce să faci autostrăzi dacă te poţi mişca cu elicopterul?
Cam aceasta este noua logică a elitei noastre politice din anii postrevoluţionari, acest nou „homo maybachus” susţinut tacit de o bună parte a elitei intelectuale. Se pare că s-a uitat că Statul mai are şi obligaţia de a crea reguli şi legi valabile pentru toţi, indiferent de poziţia socială, că este structura care trebuie să creeze şi condiţii pentru ca toţi să avem aceleaşi şanse, cel puţin, în ceea ce priveste accesul la cultură, educaţie şi sănătate.
Ar trebui oare reamintit că Statul este responsabil de asigurarea regulilor transparente şi clare de accedere la diversele fonduri financiare publice? Probabil că ar trebui să reamintim toate acestea, căci Statul român a devenit din păcate o structură care-i protejează pe cei „puţini” de cei „mulţi”, care le oferă privilegii celor „puţini” şi este o sursă de venit pentru această mică elită. De aceea, orice nemulţumire sau revoltă a celor „mulţi” este privită de Statul de tip SRL sau moşie ca o agresiune. Statul şi-a schimbat cu de la sine putere funcţiile, iar societatea (civilă, diversele forme de organizare de tip sindical, intelectualitatea etc.) a uitat care sînt mecanismele prin care trebuie să se apere şi să lupte împotriva acestui tip de Stat. Neîndeplinirea funcţiilor elementare ale Statului şi distrugerea continuă a infrastructurii culturale şi educaţionale fără a pune nimic în loc duc la fragmentare, radicalizare şi inegalitate socială tot mai mare precum şi la distrugerea unor întregi comunităţi culturale şi sociale.
Atît cu introducerea. De fapt, vreau să atrag aici atenţia asupra unui eveniment important care are loc în domeniul cultural exact în legatura cu acest raport dintre Stat (instituţiile statului) şi un sector social în particular. Mai concret, este vorba despre relatia dintre Ministerul Culturii şi sectorul cultural independent care şi-a creat o platformă numită Coaliţia Sectorului Cultural Independent (CSCI – pentru date „tehnice” şi istoricul poveştii vedeţi aici ). După mai multe încercări de a intra în parteneriat cu instituţiile statului din acest domeniu, diversele componente ale sectorului cultural independent s-au unit şi au creat această coaliţie. Pană în prezent, au existat mai multe tentaive de a purta discuţii punctuale cu aceste instituţii, dar nici una nu a reuşit. Aşa că sectorul independent a decis organizarea unor dezbateri pe această temă şi a înaintat o serie de cerinţe, propuneri etc.
Ca urmare a lipsei totale de interes din partea instituţiile în cauză, CSCI a decis să organizeze luni 12 aprilie o conferinţă de presă (la ora 12.00, la clubul Green Hours 22 Jazz Cafe, str. Calea Victoriei 120). Scopul acesteia este de a „lansa public cîteva întrebări la care sunt invitate să răspundă autorităţile publice în a căror sferă de competenţă se înscrie conturarea şi lansarea concursului de proiecte culturale şi editoriale finanţate din Fondul Cultural Naţional: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Administraţia Fondului Cultural Naţional”.
Nu vreau să intru în detalii şi în istoricul acestui protest. El poate fi citit în materialele afişate pe sit. Întrebările ridicate însă sînt semnificative nu numai pentru sectorul cultural, ci in general, pentru intreaga societate:
- ce trebuie să se întîmple şi cît trebuie să mai aşteptăm pentru ca activitatea decizională a autorităţilor publice să se desfăşoare legal şi transparent?
- ce înseamnă un dialog real între sectorul cultural independent şi autorităţile publice şi cum poate fi iniţiat?
- de ce se ignoră contribuţia substanţială a sectorului cultural independent la dezvoltarea culturală a României?
Pornind de la exemplul acţiunii CSCI, aş sintetiza în cîteva teme esenţiale ale acestei probleme.
Birocraţia şi cetăţeanul
Tradiţional, în România, birocraţia este o structură, o pătură profesională care este pusă în slujba Puterii şi nicidecum a cetăţeanului. Birocraţia românească, de cînd e Statul român modern, dar cu rădăcini şi mai vechi, are funcţia de a-şi sluji înalţii demnitari şi de a se trasforma într-o armată eficientă a Puterii. Ea are chiar şi o funcţie electorală puternică, de aceea, nu întîmplător după ce se schimbă echipa de la putere este schimbat pînă şi portarul unei instituţii; ca să nu mai zic de funcţionarii cu poziţii mai înalte. De aceea este foarte greu să explici unui funcţionar român, de la ministru la birocratul de la ghişeu că el este un angajat al Statului, pe banii contribuabilului, care trebuie să lucreze în slujba cetăţeanului.
Într-un stat modern avem mare nevoie de birocraţi, însă de unii care slujesc cetăţenii, nu „moşierul” de la o instituţie oarecare care o percepe ca pe o „feudă” personală sau de clan. Pentru a schimba această situaţie (mentalitate) e nevoie de presiuni atît din partea elitei politice, cît şi din partea societăţii. De aceea, orice gest de tipul celui la care fac referinţă în acest text este salutar.
Problema parteneriatului
Prima reacţie a CSCI vine împotriva acestui stil feudal de abordare. Protestatarii fac parte dintr-o nouă generaţie care nu mai acceptă să fie tratată la „ghişeul” Statului de o asemenea manieră. Ei vin şi spun o chestiune de bun simţ: dacă tot sînteţi în slujba noastră, pe banii noştri şi faceţi legi şi reguli de gestionat bani pentru domeniul nostru de activitate oare nu ar fi bine să o faceţi transparent, să ne întrebaţi şi pe noi, să ne consultaţi şi pe noi? Voi nu sînteţi „stăpînii” noştri, noi nu sîntem „vasalii” voştri, iar în acest proces nu sîntem duşmani, ci parteneri. Ce este atît de complicat de înţeles? CSCI a cerut să fie consultat, în conformitate cu legile statului, după regulile de joc prestabilite şi si-a oferit competenţele pentru o mai bună funcţionare a instituţiilor statului în raport cu sectorul pentru care lucrează. La „ghişeul” instituţiei cu pricina, din pacate, nu a răspuns nimeni. Dar nu e totul pierdut: CSCI e deschis la colaborare, mai rămîne ca şi instituţiile vizate să răspundă pozitiv.
Statul „reformator” şi elita sa
Este inadmisibil ca domeniile culturale (mai sînt şi altele – si educaţionale şi medicale –, dar ne vom opri doar la tema în discuţie) să fie tratate în acest hal. Instituţiile statului au început să trateze elita culturală în maniera în care o tratau bisniţarii. Un Stat, o clasă politică ce conduce structurile statului şi care mai nou se vrea reformatoare, care demolează consecvent infrastructura culturală şi educaţională şi-şi distruge sistematic pătura socială din sfera culturii şi aşa destul de fragilă, are o mare, mare problemă.
Această comunitate cere ceea ce-i aparţine, nu „cerşeşte”, iar ea trebuie respectată şi remunerată pentru ceea ce face, nimic mai mult. La rîndul ei, această pătura socială ar trebui să-şi reamintească faptul că menirea ei nu este aceea de a acumula valori monetare şi funcţii publice, ci de a lupta pentru binele comun, de a forţa Puterea şi Statul să-şi îndeplinească funcţiile şi raţiunea pentru care există. Nu trebuie să uite că ea reprezintă încă o forţă, forţă pe care însă e pe cale să o piardă tocmai datorită compromisurilor pe care le face continuu. CSCI face exact ce trebuie să facă fiecare breaslă în domeniul său.
Din păcate, marea parte a presei culturale de la noi nu s-a sinchisit să prezinte această problemă. Cu excepţia Observatorului cultural şi a Suplimentului de Cultură, restul mass-mediei tac. Au ei alte probleme, mult mai complicate ca de exemplu, cum se face că Volvo, perla capitalismului occidental, devenit simbolul elitei culturale româneşti, a fost achiziţionat de comuniştii chinezi? Grea lovitură. Sper că şi presa culturală să reuşească să treacă dincolo de analiza stilistică a acestor teme şi să încerce măcar să prezinte aceste probleme dacă nu reuşeşte să le dezbată.
Old Polish tango
Sint un fan al dangoului polonez interbelic. Prima oara l-am auzit cind eram mic in anii 70 prin intermediul evreilor odessiti. Tragedia abatuta peste polonezi mi-a reamintit de acele melodii triste. Nu e nimic de spus, e de ascultat….
Acesta e preferatul meu.. in varianta rusa (ce ironie) / Polish tango in Soviet Russia – Utomlennoe solntse, 1936
Polish Tango: Stefan Witas sings “Jak sen” (Like A Dream), 1936
Old Polish tango “Zagrajcie mi” (Play For Me Boys !)
Tango ‘Już nigdy’ (Never more/Never again)
Cum se face o coperta de carte
un clip misto care are ca tema: cum se face o coperta de carte (e si o reclama, dar nu asta conteaza). e foarte multa munca in spate daca se face cu stiinta si cu pasiune.
Vasili Grossman – Viaţă şi destin
Săptămîna aceasta apare la editura Polirom Vasili Grossman – Viaţă şi destin, o capodoperă a literaturii ruse.
Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş
Vă propun aici un fragment în avanpremieră. Iată cîtveva lucruri despre carte şi autor.
Viaţă şi destin, una dintre capodoperele literaturii ruse şi universale, este o carte cu o istorie ieşită din comun. Fără a se lăsa descurajat de dificultăţile întîmpinate la publicarea romanului anterior, Pentru o cauză dreaptă (1949, apărut în revista Novîi mir între 1952-1954), Grossman a început lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viaţă şi destin, în 1952. Opt ani mai tîrziu, l-a propus spre publicare, dar în 1961 KGB-ul a confiscat manuscrisele, copiile la indigo şi notiţele romanului, sub pretextul că era mai subversiv chiar decît Doctor Jivago al lui Pasternak. Acţiunea cărţii se desfăşoară pe fundalul bătăliei de la Stalingrad, dar ramificaţiile ei cuprind întreaga Rusie, de la cotul Donului pînă în lagărele Gulagului, conturînd fizionomia unei epoci dramatice şi înfăţişînd destine memorabile. Pe lîngă criticile la adresa sistemului totalitar, anumite aspecte ale romanului sugerează o strînsă analogie între nazismul german şi comunismul sovietic. Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cărţii a ajuns în Elveţia, unde a fost publicat în 1980. În Rusia, o primă ediţie, imperfectă şi trunchiată, a apărut în 1988, un an mai tîrziu fiind publicată ediţia definitivă, după care s-a realizat prezenta traducere în limba română.
„Viaţă şi destin este o cronică de amploare, care descompune cele două maşinării malefice ale secolului trecut, comunismul sovietic şi fascismul german. Un roman întunecat şi deprimant, în felul în care doar marile creaţii reuşesc să fie aşa – spunînd adevărul, răspicat şi cu neînduplecare, descriind toate nenorocirile de care sînt capabile fiinţele umane, însă fără să uite splendoarea la care se pot înălţa în momente de cumpănă. Un roman pe care numai un rus l-ar fi putut scrie.” (The Wall Street Journal)
„Viaţa sovietică privită prin ochii lui Vasili Grossman în toate detaliile sale penale, militare şi civile este impresionantă pînă la Dumnezeu. O relatare cuprinzătoare, fascinantă, semnificativă, ocupînd un loc aparte în marea bibliotecă, mereu clandestină, a cărţilor ruseşti.” (The New York Times Book Review )
„Unul dintre cele mai sumbre portrete ale societăţii ruseşti.” (The Washington Post)
Vasili Grossman (1905-1964) este una dintre figurile marcante ale rezistenţei antitotalitare. S-a născut într-o familie de evrei asimilaţi din Berdicev (oraş din Ucraina de astăzi) şi a urmat cursurile Institutului de Studii Superioare din Kiev şi cele ale Facultăţii de Matematică-Fizică din cadrul Universităţii de Stat din Moscova, absolvind în 1929. A lucrat ca inginer chimist în bazinul Donului, dar la mijlocul anilor ’30 a renunţat la această meserie în favoarea literaturii. Nuvelele şi povestirile sale se bucură de succes şi atrag atenţia unor autori ca Maxim Gorki şi Mihail Bulgakov. În 1934, publică nuvela „În oraşul Berdicev”, care a stat la baza filmului Comisar (1967), regizat de Aleksandr Askolov. Filmul este însă interzis de KGB şi apare pe marile ecrane abia în 1990, în perioada perestroikăi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Grossman a fost reporter de front, unul dintre primii comentatori ai Holocaustului. Articolul său, „Infernul de la Treblinka”, din 1944, a făcut parte dintre probele acuzării în procesul de la Nürnberg. Însă criticile la adresa colectivizării şi a represiunii politice din URSS duc la interzicerea cărţilor sale, gloria lui Grossman fiind, în cele din urmă, ca şi a lui Bulgakov sau Pasternak, postumă.
Vasili Grossman – Viaţă şi destin
Vasili Grossman / Viaţă şi destin
Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş
(fragment în avanpremieră)
— Vitea, mama abia acum s-a întors, spuse Liudmila Nikolaevna
Aleksandra Vladimirovna şedea la masă cu broboada pe umeri, trase înspre ea ceaşca de ceai, dar îndată o dădu la o parte şi zise:
— În sfîrşit, am vorbit cu un om care l-a văzut pe Mitea chiar cu puţin înainte de război.
Era tulburată şi tocmai de aceea începu să povestească cu deosebit calm, cu glasul cumpănit, că la vecinii unei colege de serviciu, o laborantă din secţie, a poposit pentru cîteva zile un consătean al lor. Această colegă a rostit întîmplător, în prezenţa nou-venitului, numele de familie al Aleksandrei Vladimirovna, şi el a întrebat dacă nu cumva aceasta are o rudă cu prenumele Dmitri.
Bătrîna s-a dus după orele de serviciu acasă la această laborantă şi acolo s-a lămurit că omul fusese de curînd eliberat din lagăr. El, corector de profesie, a fost închis şapte ani pentru că scăpase o greşeală de tipar în articolul de fond al unui ziar – înainte de război culegătorii încurcaseră o literă în numele tovarăşului Stalin; pentru încălcarea disciplinei, fusese mutat din lagărul ce se afla în R.A.S.S. Komi într-un lagăr cu regim sever din Orientul Îndepărtat, din sistemul de lagăre ozeriste, şi acolo Şapoşnikov fusese vecinul lui de baracă.
— De la primele lui cuvinte am înţeles că era Mitea. A zis: „Zăcea pe prici şi fluiera mereu melodia cîntecului Scatiu zurliu, unde mi-ai fost…“ Ştiţi, chiar cu puţin înainte să fie arestat, el venea pe la mine şi la toate întrebările mele, în loc să răspundă, zîmbea şi fluiera Scatiul… Diseară, omul acesta trebuie să plece cu un camion la Lanşevo, unde se află familia lui. Zice că Mitea era bolnav – avea scorbut şi nu se simţea bine cu inima. Zice că Mitea nu crede că va mai apuca să se vadă în libertate. Îi povestea despre mine, despre Serioja. Lucra la bucătărie, ceea ce acolo se considera drept o muncă minunată.
— Da, pentru aşa ceva trebuia să fi absolvit două institute, spuse Strum.
— Dar în situaţia asta nu e posibil să ai nici o certitudine… Dacă e cumva vreun provocator trimis anume? întrebă Liudmila.
— Cine are nevoie să provoace o femeie bătrînă?
— În schimb de Viktor, care e la o instituţie importantă, se interesează ei destul.
— Ei, Liudmila, asta chiar că e o prostie, zise Viktor Pavlovici, enervîndu-se.
— Dar el de ce e în libertate, a spus asta? întrebă Nadia.
— Ce a povestit el este de necrezut Acolo e o lume imensă, un adevărat coşmar, pe cît mi se pare. El face impresia unui om venit din altă ţară. Acolo, au obiceiuri proprii, propria lor istorie medievală şi modernă, proverbele lor…
L-am întrebat de ce a fost eliberat, iar el s-a mirat: Cum, nu ştiţi? Am fost constatat. Eu iarăşi n-am înţeles, şi el mi-a spus că cei constataţi în stare de dohodeaga – adică muribunzi – sînt lăsaţi în libertate. Au acolo, în interiorul lagărului, un fel de clasificare: pălmaşi, nerozi, căţele… L-am întrebat: Ce înseamnă zece ani fără drept la corespondenţă, la care au fost condamnaţi unii oameni în ’37? El zice că n-a întîlnit nici un om cu o asemenea sentinţă, deşi a trecut prin zeci de lagăre. Dar unde sînt oamenii ăştia? El zice: Nu ştiu, în lagăre nu-s…
O exploatare forestieră. Acolo sînt recidiviştii, cei strămutaţi special… Văzîndu-l şi auzindu-l, m-a năpădit jalea. Mă gîndesc că Mitea a trăit acolo şi rostea, ca şi ei, cuvintele dohodeaga, nerod, căţele… Mai povestea omul acela despre o metodă de sinucidere: cei din mlaştinile Kolîmei încetează să mănînce şi timp de cîteva zile beau numai apă, mor de edem, de hidropizie. Acolo se zice: A băut apă, a început să bea apă, asta, desigur, în cazul celor suferinzi de inimă.
Bătrîna vedea chipul încordat, răvăşit de jale, al lui Strum, sprîncenele încruntate ale fiicei sale.
Mereu tulburată, simţind cum îi arde capul şi i se usucă gura, continua să povestească:
— El zice că şi mai groaznic decît lagărul este drumul, trenul militar. Acolo, atotputernici sînt deţinuţii de drept comun, ei te jefuiesc de haine, de alimente, pierd la cărţi vieţile deţinuţilor politici, iar cel care a pierdut la joc ucide omul cu cuţitul, fără ca victima să ştie măcar, pînă în ultima clipă, că viaţa lui a fost jucată la cărţi. Şi mai groaznic se dovedeşte a fi faptul că toate funcţiile de comandă în lagăre sînt încredinţate deţinuţilor de drept comun – ei sînt responsabili de baracă, brigadieri la exploatările forestiere; acolo politicii nu au nici un drept, sînt tutuiţi, iar lui Mitea, cei de drept comun îi ziceau „fascistul“.
Apoi, cu glas puternic, de parcă s-ar fi adresat poporului, Aleksandra Vladimirovna rosti:
— Acest om a fost mutat din lagărul unde era Mitea la Sîktîvkar. În primul an al războiului a venit la grupul acela de lagăre unde a rămas Mitea un om de la centru, pe nume Kaşketin, şi a organizat execuţia a zece mii de deţinuţi.
— O, Dumnezeule, exclamă Liudmila Nikolaevna, eu vreau să înţeleg: oare Stalin ştie de această grozăvie?
— O, Dumnezeule, rosti Nadia imitînd supărată intonaţia mamei sale, dar se poate să nu înţelegi? Tocmai Stalin a ordonat să fie omorîţi.
— Nadia, strigă Strum, încetează!
Şi cum se întîmplă cu oamenii care simt că cineva apropiat le sesizează slăbiciunea lăuntrică, începu să strige la fiica sa, cuprins brusc de o furie cumplită:
— Tu să nu uiţi că Stalin e Comandantul Suprem al armatei care luptă împotriva fascismului, că bunica ta şi-a păstrat speranţa în Stalin pînă în cea din urmă zi a vieţii ei, că noi toţi trăim şi respirăm pentru că există Stalin şi Armata Roşie… Mai întîi să înveţi să te ştergi singură la nas, şi abia după aceea să-l condamni pe Stalin, care a pus stavilă fascismului la Stalingrad.
— Stalin şade la Moscova, iar la Stalingrad ştii tu bine cine a pus stavilă, îi răspunse Nadia. Nu te mai înţelege nimeni, doar chiar tu veneai de la Sokolov şi spuneai ce spun eu acum.
El simţi o nouă pornire de răutate împotriva Nadiei, şi această pornire i se păru atît de intensă, încît avea să-i ajungă pe toată viaţa.
— Ba eu n-am vorbit nimic de felul ăsta venind de la Sokolov, te rog să nu inventezi, spuse el.
Liudmila Nikolaevna interveni:
— Ce rost are să ne amintim toate ororile astea în timp ce copii sovietici mor în război pentru Patrie?
Dar tocmai în acel moment, Nadia dădu glas înţelegerii a ceea ce era tainic, şovăielnic în sufletul tatălui ei.
— Păi sigur, n-ai spus nimic, zise ea. Tocmai acum, cînd ai obţinut un asemenea succes în muncă, iar nemţii au fost opriţi la Stalingrad…
— Cum îţi permiţi, o întrerupse Viktor Pavlovici, cum îţi permiţi să-l suspectezi pe tatăl tău de necinste! Liudmila, tu auzi?!
Aştepta sprijin din partea soţiei, dar Liudmila Nikolaevna nu i-a venit în ajutor.
— De ce te miri, îi zise, dacă ea te-a tot auzit! E ceea ce ai discutat tu cu Karimov al tău, cu acest respingător Madiarov. Mi-a povestit Maria Ivanovna despre conversaţiile voastre. Şi-apoi, chiar tu pălăvrăgeai destul cînd veneai acasă. Oh, de-am ajunge mai degrabă la Moscova!
— Destul, o întrerupse Strum. Ştiu dinainte toate lucrurile plăcute pe care vrei să mi le spui.
Nadia amuţise, chipul ei părea ofilit, urît ca al unei bătrîne; îi întorsese tatălui spatele, iar cînd, totuşi, el îi surprinse o privire, rămase uluit de ura cu care ea-l aţinti.
Atîta apăsare şi antipatie plutea în aer, încît nu se mai putea respira. Tot ceea ce dăinuie cu anii, în umbră, aproape în fiecare familie – chiar dacă din cînd în cînd mai nelinişteşte, atenuat totuşi de dragoste şi încredere sufletească –, de astă dată a izbucnit la suprafaţă, s-a revărsat fără limite, inundînd viaţa, ca şi cînd între tată, mamă şi fiică ar fi existat numai neînţelegere, suspiciuni, răutate, reproşuri.
Se poate oare ca destinul lor comun să fi generat doar discordie şi înstrăinare?
— Bunico, exclamă deodată Nadia.
Strum şi cu Liudmila se uitară în aceeaşi clipă la Aleksandra Vladimirovna: ea şedea apăsîndu-şi palmele pe frunte, ca şi cînd o încerca o insuportabilă durere de cap.
Era ceva inexplicabil de jalnic în neajutorarea ei, în faptul că atît ea, cît şi durerea ei păreau a nu fi nimănui de trebuinţă, ci doar deranjau şi enervau, servind drept pricină a acestei discordii familiale, în faptul că această femeie, care toată viaţa fusese puternică şi severă, şedea acum însingurată şi neajutorată.
În clipa următoare, Nadia, lăsîndu-se în genunchi, îşi lipi strîns fruntea de picioarele Aleksandrei Vladimirovna şi murmură:
— Bunico, scumpa mea, buna mea bunicuţă…
Viktor Pavlovici se apropie de perete, cuplă radioul şi în difuzorul de carton ceva începu să scîrţîie, să urle, să şuiere. Părea că radioul transmite vremuiala nocturnă de toamnă care se stîrnise pe deasupra liniei întîi a frontului, pe deasupra satelor incendiate, peste morminte de soldaţi, peste Kolîma şi Vorkuta, prin aerodromurile de campanie, peste acoperişurile din foaie de cort îmbibate de apă şi zăpadă ale batalioanelor medico-sanitare.
Strum se uită la chipul încruntat al soţiei lui, apoi se apropie de Aleksandra Vladimirovna şi, luîndu-i mîinile în mîinile sale, începu să i le sărute.
Apoi, aplecîndu-se, îşi mîngîie pe cap fiica.
Părea că nimic nu s-a schimbat în aceste cîteva clipe, aceiaşi oameni se aflau în încăpere, aceeaşi durere îi copleşea, acelaşi destin îi călăuzea. Dar numai ei ştiau cu ce miraculoasă căldură li s-au umplut în aceste secunde inimile încrîncenate…
Deodată, în încăpere se făcu auzit un glas răsunător:
„În cursul zilei, trupele noastre au dus lupte cu inamicul în zona Stalingradului, la nord-est de Tuapse şi în preajma Nalcikului. Pe celelalte fronturi nu s-au semnalat nici un fel de schimbări.“
7 aprilie 2009
Film realizat de Vlad Mixich si Laurentiu Diaconu-Colintineanu la un an dupa revolta de la Chisinau:
Megapolis dupa 14 ani revin
Dupa 14 ani cei de la Megapolis (despre care am mai scris cite ceva si care au facut faimosul Karl Marx Stadt) revin cu un nou album. Albumul se numeste Supertango iar mai jos aveti piesa cu acelasi nume. Mie mi-a palcut mult (cred ca merge si pentru cei care nu stiu rusa).
Sarbatori fericite
Sarbatori fericite. Recunosc ca din muzica sacrala estica imi place foarte mult Rahmaninov si Ceaikovski. Un fragment deosebit (datele le aveti pe coperta CD-ului).
Romanian Books in Print Catalogue
A fost lansat Catalogul Cărţilor Disponibile în România / Romanian Books in Print Catalogue.
