Cu ce-şi bat azi capul doi scriitori din Bucureşti?

A apărut cartea… aşa arată. iată şi ce scrie Radu Cosaşu despre ea. Lectruă plăcută. Mă bucur că a debutat şi amicul BAStanescu, Bogdan adică….

Radu Cosaşu în Dilema veche despre…..

Lucrător cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligence service al literaturii, recunosc public că Ernu şi Stănescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmăresc şi mă ţin după dînşii de cînd au început să se certe în 2006, de Ziua Naţională, la o masă din Hanul lui Manuc, pe o problemă la care, cu o naivitate specifică misiunilor noastre, nu puteam să nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Gogol – cum susţinea Ernu, sau Joyce – precum combătea Stănescu. O clipă, cu acea luciditate, şi ea inerentă Serviciilor noastre, mi s-au părut ca doi copii care se iau de cap pentru Hagi sau Dobrin… Nu greşeam – Stănescu va recunoaşte într-un tîrziu că s-au prins într-un „pariu infantil“. Nu are importanţă – în fond, cum precizează Rimbaud, totul începe cu un rîs de copil. Mai grav este că cei doi au continuat să se contrazică timp de doi ani, obligîndu-mă să le citesc şi să le decupez scrisorile, inoculîndu-mi un sentiment straniu, dar nu chiar străin de breasla noastră: aveam de-a face cu doi posedaţi; nu de diavol, nu de politică – ar fi fost prea banal –, ci de spiritul celor definiţi odată în două fraze fulgerătoare ale lui Dostoievski: „Ce fac, atunci cînd se adună, tinerii ruşi?“ „Discută problemele mondiale!“. Pe Dîmboviţa, cei doi – deloc inhibaţi de vreo „angoasă a influenţei“ – vor discuta problemele mondiale, şi anume cele ale literaturii. Nu ca savanţi, ci ca practicieni, deloc atoateştiutori, ci doar orgolioşi, precum îi vedea odată, la Petersburg, Ahmatova pe Mandelstam şi Pasternak încă tineri: „insuficient de siguri pe sine pentru a fi plicticoşi“. 

 Ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, celălalt e „bolnav“ de revelaţia sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseţi. Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu – „doar“ o contaminare. Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi „pentru situaţia în care ne găsim“, vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov, cu groaznica retrogradare a lui Dostoievski printre mediocri, le vor accepta o clipă, le vor refuza după aceea, se vor enerva, se vor suspecta ca „imbecili“, îl vor ironiza pe Nabokov ca „miştocar savuros“ în cazul Dosto, de la Nabokov vor trece la Bulgakov (de ce l-a ignorat?), apoi de la Bulgakov la Grossman şi Platonov, de la amîndoi la criticul literar I.V. Stalin şi de aici mai departe, ajungînd la Philip Roth, Orwell, Mandelstam – toate acestea pentru ce? Nu pentru triumful lui Gogol asupra lui Joyce sau invers, cu atît mai puţin al lui Ernu asupra lui Stănescu. Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaşte sfîrşitul acestui „pariu infantil“. Ca în toate poveştile bune va exista însă un „deodată“ cînd „inima începe să bată cu putere“ (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – nici unul nu ocoleşte acest moment cardiac). Deodată – fără multă analiză psihologică sau teoretică – joycianul cade răpus şi sedus de Hagi Murad al lui Tolstoi faţă de care „cu o imbecilitate extremă îmi declarasem dispreţul şi indiferenţa…“ Deodată, gogolianul recunoaşte că se apropie „periculos“ de Tolstoi şi că are „tot mai multe semne de întrebare la teoriile lui Nabokov“. Amîndoi vor reciti şi re-cita Moartea lui Ivan Ilici şi Jucătorul, Dublul împreună cu Dublinul lui Joyce, descoperind nu numai Omul din subterană, dar chiar subteranele acestui castel care e literatura „mare sau mică“ (ea nu are adjective), cu tot ce duce de la Cehov cel fără de roman la Orwell cel fără de iluzii, de la Moscova cea fericită la Baden-Badenul înrăitului Feodor spre o magică Americă de Sud unde nu vor mai ajunge. Ce li s-a întîmplat posedaţilor noştri? Ce i-a contaminat? Cum de s-au împăcat întru Tolstoi şi Nabokov? Nu vreau s-o deconspir. Noi, lucrătorii din Intelligence service-ul literaturii, nu obişnuim să ucidem poveştile prin prefeţe. Las cititorul să o afle din ultimele scrisori ale lui Ernu. Să spun doar că li s-a întîmplat un dostoievskianism, mai pe scurt, dar nu mai simplu: o căinţă. De cîte ori înregistrez azi o căinţă, îmi cam pierd uzul raţiunii. Este ceea ce mă face să îi ţin mai departe, sub observaţie, lucrînd la raportul meu intitulat: „Cu ce-şi bat capul, la 2010, doi scriitori din Bucureşti“, sfidînd ultima întrebare, aceea a lui Stănescu, prea sfîşietoare pentru a nu fi şi inutilă: „pe cine mai interesează doi oameni care vorbesc despre literatură, vise, obsesii peronale, totul pornind de la un pariu infantil?“. Din cîte informaţii deţin, mai sîntem cîţiva.

Omul zilei

Ctrl Alt Left in Corso

 

CORSO

interviul aici….

Festivalul la final

Festivalul a laut sfirsit. Sintem inca in viata. Ar fi de povestit foarte multe. Poate o sa scriu o analiza a primelor 3 editii.

Pentru mine acest festival a insemnat…  Dubravka Ugrešić (una dintre cele mai destepte scriitoare intilnite de mine),  Ognjen Spahić (o placere si omul si cartea). Cu Ádám Bodor din pacate nu am apucat sa vorbesc decit foarte putin. A mai insemnat Petru Cimpoeşu (ironie de supercalitate si asta chiar apreciez)… si m-am imprietenit (sper) cu O. Nimigean pe care nu-l cunosteam. I-am revazut pe Dan Sociu si pe Adriana Babeţi. 

Din pacate scriitorul drag mie, Zaza Burchuladze (Georgia), nu a mai ajuns din motive intemeiate. Dar va transmite o melodie de pe meleaguri caucaziene si promite ca va veni cit de curint prin Romania… din filmul lui Gheorghii Danelia, muzica  Giya Kancheli “Nu te mahni” (1969).. cam asa se termina toate chefurile pe la ei. Aici e vorba de un batrin care stie ca mai are de trait citeva zile  si-si organizeaza propriul chef-priveghi cu toti prietenii.

Muzica georgiana de film 2
Vezi mai multe video din film

Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB)

 

Ediţia a III-a FILB începe. Rezervaţi locurile. Mai multe date şi catalogul aici: http://www.filb.ro/

PROGRAM

Joi, 28 octombrie

Ora 18.00
În casa părinţilor mei
Invitat special: Ádám Bodor (Ungaria)
Scriitori din România invitaţi: Petru Cimpoeşu, Cristian Teodorescu, Varujan Vosganian
Cu participarea traducătorului Marius Tabacu şi a jurnalistei Józsa Márta
Moderator: Ovidiu Şimonca

Patru scriitori cum nu se poate mai diferiţi, patru tipuri de scriitură ce nu pot sta în acelaşi capitol al istoriei literare. De ce i-am invitat în aceeaşi seară? Pentru că, undeva, într-un sertar al lecturii, se găseşte o aceeaşi atmosferă, un aer de teroare cumva familiară, un univers unde miraculosul se joacă de-a v-aţi ascunselea cu realitatea, fie c-o face asumat, aşa cum se întîmplă în romanele lui Petru Cimpoeşu, fie că este discret, ca la ceilalţi trei scriitori. Chiar dacă localitatea în care Ádám Bodor îşi plasează acţiunea romanului este imaginară, atmosfera ne este cunoscută… din istorie. Cele două cărţi-eveniment ale anului trecut, semnate de Cristian Teodorescu şi de Varujan Vosganian, au în comun un pronunţat caracter autobiografic, însă ceea ce le face perfecte pentru tema acestei seri este caracterul lor telescopic, îndepărtarea evenimentelor. Memoria celui care scrie este, în acelaşi timp, memoria unui Părinte tiranic şi „săpare” în arhiva Casei sale.

Programul serii:

• Prezentarea proiectului Re-Writing the Map of Europe. Ediţia a III-a: Bogdan-Alexandru Stănescu
• Prezentarea programului serii: Ovidiu Şimonca
• Portret de scriitor – Ádám Bodor: Józsa Márta
• Lectură, în limba maghiară, Ádám Bodor – din volumele Mirosul puşcăriei (Curtea Veche, 2010, traducere de Marius Tabacu), Zona Sinistra (Humanitas, 2010, traducere de Marius Tabacu), Vizita Arhiepiscopului (Polirom, 2010, traducere de Marius Tabacu)
• Lectură, în limba română, din volumele Saga închisorii, Zona Sinistra şi Vizita Arhiepiscopului
• Lectură Petre Cimpoeşu – din volumul Firesc (Polirom, 2010)
• Lectură Cristian Teodorescu – din volumul Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească, 2009)
• Lectură Varujan Vosganian – din volumul Cartea şoaptelor (Polirom, 2009)
• Open Talk: discuţii moderate de Ovidiu Şimonca
• Seară de film, oferită de platforma nomadă THE KNOT

Vineri, 29 octombrie

Ora 18.00
Istorii trăite / Istorii imaginate
Invitaţi speciali: Zaza Burchuladze (Georgia), Ognjen Spahić (Muntenegru)
Scriitori din România invitaţi: O. Nimigean, Dan Sociu
Moderatori: Iulia Popovici, Constantin Vică

Romanul lui Ognjen Spahić, parabolă istorică, se petrece în universul grotesc al unei leprozerii din România. Ficţiune într-un spaţiu real, pe care scriitorul nu l-a văzut niciodată. Zaza Burchuladze, unul dintre cei mai apreciaţi tineri scriitori georgieni, trece realitatea printr-un filtru atît de personal, încît îşi asumă faptul că va fi înţeles numai de „minoritatea gînditoare”. Dacă la Ognjen Spahić spaţiul este kafkian, însă real, la Zaza avem de-a face cu un „Kafka la plic”, livrat intravenos. O. Nimigean a publicat anul acesta o veritabilă capodoperă, o adevărată revelaţie a prozei româneşti din ultimii ani. Roman care angajează existenţial cititorul şi îşi are, evident, rădăcinile, în autobiografic, în istoria trăită. Iar proiectul „urbancolic” al lui Dan Sociu, creaţie lucidă, premeditată, se joacă inteligent cu relaţia realitate/ficţiune: personajele sînt reale, acţiunea este reală, dar, odată trecute în spaţiul romanului, mai sînt ele reale? Aşadar, două tabere, patru scriitori…

Programul serii:

• Prezentarea programului: Iulia Popovici
• Lectură, în limba rusă, Zaza Burchuladze – din volumul Infuzie de Kafka (în curs de apariţie la Editura Cartier; traducere de Igor Mocanu)
• Lectură, în limba română, din volumul Infuzie de Kafka
• Lectură, în limba sîrbă, Ognjen Spahić din volumul Copiii lui Hansen (Polirom, 2010; traducere de Annemarie Sorescu Marinković)
• Lectură, în limba română, din volumul Copiii lui Hansen
• Lectură O. Nimigean – din romanul Rădăcina de bucsau (Polirom, 2010; prefaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu)
• Lectură Dan Sociu – din volumele Urbancolia şi Nevoi speciale (Polirom, 2008)
• Open Talk: discuţii moderate de Iulia Popovici şi Constantin Vică
• Seară de artă vizuală, oferită de platforma nomadă THE KNOT

Sîmbătă, 30 octombrie

Ora 18.00
Funcţionare în Ministerul durerii
Invitat special: Dubravka Ugrešić (scriitoare născută în Croaţia, dar stabilită în Olanda)
Partener de dialog: scriitoarea Adriana Babeţi
Cu participarea traducătoarei Octavia Nedelcu
Moderator: Anca Băicoianu

Dubravka Ugrešić este una dintre cele mai importante scriitoare ale lumii. De aceea, am hotărît ca a treia seară să-i fie dedicată în exclusivitate, şi cine putea fi mai potrivită pentru un dialog despre fostul spaţiu iugoslav, despre exil, despre dezrădăcinare, despre limba în care trăieşti şi în care scrii, decît Adriana Babeţi? Aşadar, putem spune fără ezitare că este şi o seară feminină, în care vom vorbi despre două variante ale existenţei, una mai dăunătoare fiinţei decît cealaltă: exilul versus patria opresivă. Căci, aşa cum a spus chiar Dubravka, supranumită de presa naţionalistă croată „Vrăjitoarea din Zagreb”, „mi-am cumpărat mătura pe banii mei. Zbor de una singură.” Sînt, oare, funcţionarele din Ministerul durerii condamnate la singurătate?

Programul serii:

• Prezentarea programului: Anca Băicoianu
• Lectură, în limba croată, Dubravka Ugrešić – din volumul Ministerul durerii (Polirom, 2010, traducere din limba croată de Octavia Nedelcu)
• Lectură, în limba română, din volumul Ministerul durerii
• Open Talk
• Concert, oferit de platforma nomadă THE KNOT

Aceasta e prima mea revoluție

Lansare de carte cu lectură publică
Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o, de Maria-Paula Erizanu
Joi, 21 octombrie, ora 19.00,
Green Hours 22 jazz-café
(Calea Victoriei, nr. 120, București)

Invitați:

Simona Popescu
Costi Rogozanu
Ovidiu Șimonca

Lectura:

Maria Obretin
Alexandru Nedelcu

Moderator: Vasile Ernu

“Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi”

interviu cu Vasile Ernu de Mihail Vakulovski  / Tiuk nr. 13, Toamna 2006

– Vasile, povesteste-ne mai intii – oricit de concis – despre tine. Te-ai nascut in URSS…
– Experienta sovietica e una imensa. Eu am primit o educatie sovietica si nu vad nici o problema in acest lucru. Mi-am cunoscut mai tirziu „dusmanii” mei, asa cum mi se spunea la scoala, adica cei nascuti in Statele Unite ale Americii si mi-am dat seama ca nu sintem diferiti. Avem prejudecati, avem obsesii, avem multe calitati indiferent de sistemul in care am trait. Cind aud intelectuali romani care reduc printr-o simpa fraza toata experienta comunista la chestiuni de genul „comunismul a produs numai monstri si scrum” pur si simplu nu-i inteleg. Aceasta nu este o judecata, ci o pasiune sau o gindire complexata si incrincenata. Comunismul nu este un rau metafizic, asa cum nici capitalismul nu este un bun fundamental. Sistemele politice in care traim au mult mai multe nuante. In mare eu sint un produs comunist si nu ma cred un monstru, asa ca nu cred ca este monstru nici intelectualul care afirma astfel de lucruri, produs si el in comunism. Trebuie sa gindim nuantat, sa incercam sa vedem si sa intelegem diferentele. In comunism a existat viata, chiar o viata obisnuita cu relele si bunele sale (vai, ce ginduri urite pot sa exprim!).
Deci, cartea mea e despre aceste elemente ale vietii cotidiene sovietice, care ne faceau viata asa cum era ea.

– Cum ti-a venit ideea scrierii acestei carti – “Nascut in URSS” (care a aparut la editura Polirom, 2006)? Ai trait-o/gindit-o multa vreme? Iti amintesti cind si cum ai hotarit ca gata, e timpul s-o scrii, sa te apuci de lucru?

– In ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu fata de fosta mea patrie. O patrie care nu mai exista decit in amintire si in arhive. Si m-am decis ca trebuie sa scriu neaparat aceasta carte. Am vrut sa fie un proiect colectiv, care nu a mai iesit. Am decis sa o scriu singur si cred ca am decis bine, cel putin pentru mine. Sint multumit, cu toate ca zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat sa fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal si care nu vrea sa fie exhaustiv cu orice pret.
Am avut o pauza de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucuresti si in acest rastimp am scris cartea. Am observat ca crizele, depresiile si timpul liber fac bine la gindire. Am trecut prin ele si am iesit cu o carte. Sper ca e o carte buna, nu perfecta, ci buna. Nu ma cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau sa fiu un scriitor care incita la gindire, care pune probleme si cititorul sa se bucure citindu-l. Atit.
– Desi spui chiar la inceputul volumului ca “Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura”, cartea e scrisa cu multa caldura. Fiind o carte eseistica, totusi, se citeste ca un roman. Cu toate ca nu esti un nostalgic, se vede ca ceea ce scrii aici e existential. Ai depus eforturi sa nu iasa o carte in care sa nu se vada “nici dragoste, nici ura”?

– Da, am spus ca nu voi porni de pe pozitii de bine si rau, de pe pozitii clar ideologice sau morale. In acelasi timp spun ca: „cu siguranta nu voi fi indiferent”. Asta inseamna ca va exista o doza de sensibilitate, pasiune, nostalgie. Si cum putea fi altfel daca vorbeam si despre viata mea. Daca as fi renuntat la aceste lucruri ar fi fost o cacealma si un construct fals. In ce priveste nostalgia la care replica unii critici, le spun ca nu este o nostalgie activa, adica nimeni nu vrea sa reconstruiasca vechea lume, ci e o nostalgie pur narativa, controlata, care se raporteaza la lumea mea personala. Tehnic am controlat nostalgia punind alaturi de ea elemente ironice. Ironia din cartea mea nu poate fi trecuta cu vederea. Cred ca ironia e un element mult mai tare al cartii decit nostalgia. Si, iarasi, cartea este ironica, nu bascalioasa. Eu nu stiu sa fac bascalie si punct. Urasc bascalia si sint un dusman declarat, cu toate ca accept ca este loc si pentru aceasta modalitate de discurs. Insa aici in tara, de multe ori se confunda discursul critic cu discursul bascalios, asa cum se confunda ironia, umorul cu bascalia. „Sa am pardon”, dar sint lucruri total diferite. Eu spun numai ca bascalia nu ar trebui sa fie un element central al culturii romane, ci unul periferic. De aceea ma minunez ca un saptaminal precum “Academia Catavencu” in loc sa aiba un rol periferic are un rol atit de central in discursul public romanesc. Cred ca aici e deja o problema. Dar asta e o alta discutie.

– Cum a fost la lansare (ca stiu ca esti un maestru al unor astfel de manifestari culturale)?

– Lansarea a iesit in principiu asa cum am vrut: un adevarat spectacol. Au fost toti cei pe care i-am invitat (cu exceptia ta, care ai avut motive mai mult decit justificate): Andrei Gheorghe, Alexandrina Hristov, Pavel Stratan, Planeta Moldova, Costi Rogozanu, Dan Perjovschi si Bogdan Ghiu. Cum a recunoscut Bogdan Ghiu: „Aceasta lansare a fost maxim ce se poate face la o lansare de carte”.
Practic am incercat sa combin diverse categorii de discursuri si oameni din zone diferite. Fiecare s-a exprimat cum s-a priceput mai bine. Unii au vorbit, altii au citit, altii au cintat. Maestru de ceremonii a fost Gheorghe. Iar la sfirsit am chefuit mai sovietic, adica mai ruseste. Am vrut sa fac o atmosfera care sa trimta spre carte, care sa incite la lectura, nu ceva plicticos si banal. A fost multa lume, peste asteptarile mele, si cred ca in principiu am reusit ce mi-am propus. Si, fireste, am incercat si eu sa vorbesc si chiar sa fiu intrigant. Dar fac aceste lucruri nu de dragul intrigii, ci pentru a incita la lectura si la gindire. A ne regindi viata noastra, ideile noastre, trecutul nostru – asta conteaza cel mai mult. Si acesta e si scopul cartii si nicidecum un simplu gest estetic sau un act de divertisment.

– Dupa aparitia cartii ti s-au intimplat lucruri de povestit? S-au luat de tine comunistii-anticomunistii?

– Aici e o poveste putin mai complicata. Recunosc ca ma cred un tip care cunoaste bine modul de functionare a pietei culturale romanesti. Nu am chef sa discut cu toti intelectualii complexati si declarati anticomunisti. Ma intereseaza sa dialogez cu oameni mai detasati, care vor sa te asculte si care incearca sa te inteleaga.
Nu intimplator mi-am luat ca autor pentru postfata cartii mele pe Sorin Antohi. De ce l-am invitat sa-mi faca el postfata si nu altcineva? Am avut doua nume la care m-am gindit: Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu. Ambii intelectuali pe care-i respect in mod special. Am apelat la Sorin Antohi pentru ca-l cunosteam personal. Pe Tismaneanu l-am cunoscut personal abia dupa lansare.
Deci, de ce Antohi? Din citeva motive simple. Mai intii, ca este un intelectual avizat si recunoscut pe plan international. Mai apoi, ca este un intelectual cu care chiar daca nu esti de acord poti discuta si construi ceva. De asemenea, este unul dintre putinii intelectuali care nu are partipriuri publice, nu face jocul unor gasti culturale din tara noastra si in acelasi timp recunoscut de toate gastile intelectuale din zona. Asa ca daca Sorin Antohi a zis povestea cu ostalgia (nu conteaza daca sint sau nu de acord cu asta) atunci multi critici au sarit pe asta, dar aici s-au si terminat criticile. Pacat. Cunosc bine povestea cu Ostalgia germana si am fost atent cu acest element. Cartea mea chiar bate in alta directie.

– Cum a fost primita cartea? Ai avut reactii pozitive-pozitive sau negative-negative?

– E clar ca am avut recenzii dominant pozitive (pot fi gasite pe www.nascutinurss.ro la sectiunea presa). E interesant, caci cartea are o multime de elemente incomode pentru modul de a gindi in spatiul romanesc. Dar cel mai important e faptul ca reprezentantii generatiei tinere au rectionat extrem de pozitiv si acest lucru ma intereseaza cel mai mult. Recunosc ca segmentul de pina-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut insa multe reactii pozitive de la oameni foarte in virsta, dar probabil cu un spirit tinar. (Acum cred ca grupul tinta nu poti sa-l prevezi, sa/l prestabilesti  caci vei avea mereu surprize. Am avut de exemplu reactii virulente de la anumiti critici tineri care repeta ca papagalii cele spun sefii la sedinte si am primit critici favorabile de la oameni inaintati in virsta care m-au surpsins placut).
Am avut si reactii neobisnuite, mai ales ca volumul a fost lansat si cu un site in paralel. Site-ul are o multime de poze, muzici, filmulete etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernauti. Omul a plecat in anii ’45 in SUA. Mi-a scris ca a plins cind a vazut si ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost si reactii la care nu m-as fi asteptat. Oricum, experientul carte-site a functionat pozitiv. Pe linga faptul ca a fost un prim astfel de experiment in Romania, el a dat si un plus de forta cartii. Am avut in prima luna in jur de 4000 de vizitatori unici.

– Si, totusi, ai fost numit si „nostalgic si ignorant”, de exemplu, caci in loc sa condamni comunismul, cum e la moda, tu arati un soi de „comunism cu fata umana”…

– Am citit cu totii zeci de carti despre nostalgie. Stiu si eu, ca tot intelectualul, textele faimoase dedicate acestui subiect. Am vazut ca mi s-a explicat pina si etimologia acestui cuvint, ca sa inteleg cit de „nostalgic si ignorant” sint. Ma bucur si le multumesc celor care au grija de aceste lucruri. Pe acest subiect, repet, s-a scris imens si se va scrie inca mult timp de acum incolo. Am spus chiar in introducere ca exista o doza de nostalgie si nici nu ar putea fi altfel, daca tin la o forma de narativitate autentica. E trecutul meu, e viata mea si mi-o asum. Insa e o nostalgie pasiva si nu activa. Adica e o nostalgie care povesteste o lume trecuta, nu o reconstruieste. Am spus foarte clar ca „acea lume nu mai poate fi reabilitata, nici reconstruita, ci doar inteleasa”. Eu nu vreau sa urasc sau sa iubesc acea lume, ci vreau sa o inteleg (daca iubesc copilaria mea asta nu inseamna ca iubesc sistemul comunist). Vreau sa o inteleg, sa mi-o asum si s-o revalorific. Eu cred in reconvertirea unor experiente trecute, fie ele si negative. Orice experienta, daca sintem baieti nitel mai destupati si stim sa le revalorificam, ne poate ajuta. Si o astfel de abordare pentru unii de pe aici inseamna, se pare, ignoranta. De ce? Caci supozitia lor e banal de simpla. Ei gindesc fundamentalist: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat. Eu gindesc nuantat. Care comunism? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (a propos, pe nimeni aici nu intereseaza acest lucru). Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Unde e literatura de sertar? Cine sint anticomunistii de azi? Etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem. (Exista o carte a lui Daniel Barbu, Republica absenta. Este o lectura obligatorie, caci are o perspectiva asupra comunismului de o luciditate si un cinism incredibil. Un liberal cinstit, cu o minte limpede si cu un curaj demn de apreciat. Pacat ca aceasta carte este trecuta cu vederea atit de usor.) Eu pot sa rastorn aceasta pozitie foarte simplu, dar nu asta ma intereseaza. Pot spune ca ignoranta inseamna tocmai refuzul intelegerii si asumarii lumii din care am iesit. Condamnarea e cea mai facila cale si mai ales aceasta condamnare impersonala. Caci condamnarea te absolva de vinovatie si responsabilitate. Ei, vinovatii, au fost pusi la zid…. i-am rezolvat. Pe cine i-am rezolvat? Cine sint ei, cine sintem noi? Comunismul este un produs la care am fost toti partasi si avem fiecare dintre noi o doza de vina, unii mai mult, altii mai putin. E foarte important acest element. Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura. Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.

– Reiese ca nu te deranjeaza critica, ci pistele false induse de anumite pozitii critice?

– Evident. Cind s-a ajuns pe la a zecea recenzie a cartii si toate erau pozitive si elogioase, am intrat in panica. Stiu foarte bine ca ceva nu e in regula cind exista un unison. Nu cred in opinii la unison si mai ales in texte apreciative. Fireste ca am o opinie buna despre cartea mea, insa as putea cu usurinta sa o deconstruiesc. Chiar m-am gindit sa scriu un text dur in care sa-mi desfiintez cartea. Acum cred ca ii cunosc mai bine slabiciunile. Insa cred ca perspectiva unui ochi critic din afara e mult mai utila pentru mine. Vreau sa vad cum intelege celalalt ceea ce eu cred intr-un anumit fel. Sint sigur ca abia criticile serioase ma pot ajuta sa-mi inteleg mai bine punctele tari si punctele slabe ale cartii. De aceea cind am scris cartea am avut mereu in jur de 5-7 lectori. Ii rugam merau sa-mi spuna ce nu le place, ce li se pare dubios, ce e prost etc. Reactia la primele mele 3-4 texte din aceasta carte a fost una negativa. Una dintre prietenele mele a zis ca va fi un dezastru, ca de fapt nu stiu ce vreau, ca voi fi etichetat ca nostalgic si comunist, iar cealalta – ca nu prea stiu ce vreau sa spun. Recunosc ca aveau in multe locuri dreptate. Asta m-a ajutat cu adevarat.
Ma deranjeaza nu critica, ci modul fals de a critica. Am incercat sa ma protejez de citeva directii care nu duc prea departe. Am vrut ca textul meu sa nu fie citit ca un text exotic, nostalgic sau care promoveaza o anumita ideologie. De aceea incerc sa-l protejez de astfel de abordari. Cum poti sa reactionezi cind cineva iti spune ca nu poate prezenta cartea ta in nu stiu ce revista, caci cartea ta e comunista. Nu-ti ramine decit sa te minunezi. Imi aduc aminte de un prieten bun care a scris un text despre necesitatea unei platforme serioase a fortei de stinga in Romania. Ca rezultat o buna parte a intelighentiei locale l-a etichetat drept procomunist. El fiind un liberal clasic, asumat, insa unul care gindeste.
De aceea reactionez la clisee de acest tip incercind sa provoc discutii. Iar la texte cu mistouri si bascalii nu raspund, caci ele directioneaza discutia intr-un orizont obtuz, fals si inchid posibilitatile de discutie. Totul se reduce la argumente de genul „hai sictir”. Am vazut ca mi s-a recomandat sa plec in Coreea de Nord si Cuba sau ca ma pot sminti. Deci sint periculos.
Acestea sint un fel de incriminari si denunturi de tip vechi, fara argumente. In Romania, ca sa-l parafrazez pe Daniel Barbu, marea parte a intelighentiei combate si nu dezbate, adica se porneste de la supozitia ca tu ai dreptate si orice ar zice celalalt nu poate schimba datele problemei. A dezbate inseamna sa pornesti de la ideea ca si celalalt ar putea sa aiba dreptate, ca tu ai putea sa ai convingeri gresite, de aceea discutia se bazeaza pe un discurs rational si argumentativ.

– Ai putea fi invinuit, totusi, ca treci sub tacere si nu gasesti loc in cartea ta si unor forme de represiune mai dure si concrete, cum ar fi marile epurari, GULAG-ul etc….

– Da, asta e deja un punct serios de discutie. Am meditat mult la acest lucru. Am incercat mai multe variante de text prin care sa povestesc suferinta. Eu nu am ascuns nicaieri faptul ca sistemul comunist e un sistem represiv. Am spus de mai multe ori in carte acest lucru. Eu nu am ascuns faptul ca a existat o acumulare de suferinta enorma, nu ca astazi n-ar mai exista. Am avut, totusi, o dificultate cu a povesti aceasta suferinta din citeva motive. Mai intii, nu am o relatie directa cu acest gen dur de represiune si suferinta. In al doilea rind, sistemul a controlat destul de bine modul de a circula al informatiei pe acest subiect, deci aveai un acces mai dificil si indirect la ce se intampla. Si, nu in ultimul rind, suferinta venita in urma represiunii ideologice, oricit de mare ar fi fost ea, este una periferica si nu centrala in cultura sovietica. Astazi noi credem ca ea e centrala datorita contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost si nu avea cum sa fie centrala. Asta, fireste, nu justifica si nu scuza cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, in URSS la acest capitol trebuie tinut cont de suferintele aduse de ororile celor doua razboaie, cel civil si cel de-al doilea razboi mondial. Al doilea razboi modial a devenit simbolul si centrul de greutate al suferintei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism si entusiasm al maselor care au echilibrat mereu suferinta cotidiana. Oamenii isi dadeau viata, mutau muntii din loc, construiau magistrale din convingere, nu din interes material. De aceea m-am oprit la Korciaghin si Buharin, unul – simbol al entuziasmului si celalalt – al suferintei. Si, fireste, am povestit despre modul nostru de a vedea marele razboi. Pot sa accept ca nu am gasit cea mai buna solutie, insa eu nu cred (si aceasta iarasi suna scandalos aici, in Romania) ca cheia intelegerii comunismului este suferinta venita in urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o forma puternica de suferinta, nu prea am scapat niciodata de ea. Astazi ea este mult mai bine fardata, asa ca am inceput sa confundam suferinta cu fericirea, ceea ce e grav.
Vladimir Tismaneanu mi-a citit cartea in drum spre America, dupa tirgul de carte. Mi-a scris un scurt mesaj in care aprecia cartea si a zis o fraza care pe mine m-a pus pe ginduri: „Este ceva melancolic si trist in scrisul tau, camuflat sub masca nostalgicului-ironic”. Fireste, mi-ar placea sa citesc ceva mai nuantat pe aceasta tema. Imi place sa cred ca tristetea din scrisul meu e un element al seriozitatii si angajamentului meu.

– In Romania s-au scris in ultimii ani citeva carti care exploreaza comunismul din aceasta perspectiva subiectiva si personala, fara implicatii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume disparuta”. Care este opina ta despre aceste carti si prin ce ti se par ele inrudite cu cartea ta?

– Aceste carti pentru mine inseamna ca noi incercam sa facem un pas important inainte. E un pas important la nivel de semnificatie. Mai intii, cartile acestea au autori destul de tineri, care nu au trait foarte mult in comunism, ca adulti mai ales, ca sa fi fost obligati sa faca niste alegeri si niste compromisuri. Deci, putini, prea putini autori de peste 40 de ani au curajul sa priveasca mai detasat aceasta experienta, ca sa nu mai zic de asumarea acestei experiente. In al doilea rind, asta ne arata (nu pina la capat insa) ca aceasta generatie tinara nu mai are presupozitii atit de tari si dure legate de comunism. Ei sint dispusi sa discute si sa analizeze inainte de a condamna ceva. In acest sens eu cred ca ei nu mai sint pe linia gindirii interbelice, a ceea ce eu numesc „paradigma culturala interbelica”, care la noi este promovata drept Marea Cultura. Modul nostru de a gindi si a ne raporta astazi la comunism ni se trage de acolo (scuze fanilor acestei perioade), care in esenta lucreaza cu judecati tari si pentru care comunismul a fost raul absolut. Dar acesta este un subiect delicat si as vrea sa-l dezvolt in urmatoarea perioada mai nuantat. Deci, acesti scriitori tineri incearca sa iasa cumva din aceasta continuitate culturala. Eu zic ca e foarte bine. Dar in ciuda faptului ca poate nu si-au propus mai mult decit sa ramina la „firul ierbii” cred ca au facut inca prea putin. Nu stiu daca e o chestiune de curaj sau de gindire, dar cred ca ei ar trebui sa vina si cu o anumita forma de problematizare. Da, vreau sa stiu cum arata o sticla de Cico, dar vreau sa aud si problematizari si judecati incomode: unde e disidenta? cum se face ca nu am avut disidenti (cu exceptiile de rigoare), ci numai comunisti si peste noapte avem numai anticomunisti? oare rezistenta prin cultura nu a fost o forma de a sluji si a intari sitemul ceausist? Exista diferente intre vechiul oportunism si noul oportunism? etc. Eu am dreptul sa pun intrebari si mai ales intrebari incomode. Asa putem intelege mai bine lumea din care am iesit. Ei bine, ei nu prea o fac. Ba mai mult, la prima vedere cartea O lume disparuta, poate cea mai reusita dintre ele, pare a fi acel gen de privire inapoi fara incrincenare. Asa e. Insa sincer sa fiu si cu tot respectul pe care-l am pentru domnul H.R. Patapievici dialogul de la final incarca ideologic cartea. Practic dialogul celor 4+1 este o concluzie ideologica tare: „Comunismul e raul absolut si trebuie condamnat”. Cu astfel de concluzie, care de fapt e o supozitie, nu putem analiza si regindi trecutul. Dar asta a fost alegerea lor si eu le respect alegerea. Cu Cartea Roz a comunismului lucrurile stau la fel. Au pus o prefata bine nuantata, ceva de genul „noi condamnam comunismul, e clar ca el a fost raul absolut, dar aici vom povesti altceva… nu cumva sa intelegeti gresit…”. Cartile insa sint reusite in mare parte.
In raport cu aceste carti eu ma plasez intr-o vecinatate distanta. Avem multe lucruri comune, insa eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci il abordez in perspectiva intelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisa in paralela noi si ei (noi comunistii, ei capitalistii), de aceea incerc sa arat ca diferentele nu sint atit de mari pe cit par, ca sint diferite forme de represiune. Cind strigam ca sintem liberi, trebuie sa incercam sa intelegem fata de ce sintem liberi si fata de ce nu mai sintem liberi. Iar cel mai important e faptul ca eu spun ca noi trebuie sa fim mereu cu mintea limpede si trebuie sa chestionam, sa incomodam, sa gindim, sa luptam, caci sistemele nu vor decit sa ne utilizeze. Deci, eu incerc sa intrig, sa incomodez, sa zgindar diverse straturi pentru a incita la gindire si discutii. Dar afirm cu modestie si responsabilitate: nu cred ca ceea ce spun este neaparat adevarat.

– Aparitia acestei carti (a, felicitari pentru debut, de fapt!) ti-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?

– Intr-un fel da. Experienta scrierii acestei carti mi-a dat peste cap citeva prejudecati despre mine. Credeam ca scriu mult mai greu decit am reusit sa scriu. Mi-a dat incredere si curaj. Si, fireste, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zona mai experimentala, sau mai degraba mai amestecata ca si stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi apartine). Urmatoarea carte e despre Romania, despre intelectualitatea romana. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a cliseelor culturale romanesti. Totul va fi de o maniera ironica, scrisa lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema Romaniei, ci gindirea fundamentalista si manelista a unei mari parti a intelighentiei romane.
Insa pina atunci voi scoate o varianta a cartii “Nascut in URSS” intr-o forma total diferita, in colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuala. Cred ca va fi o surpriza placuta. Si, fireste, negociez posibilitatea traducerii in alte citeva limbi a cartii. Ma intereseza in mod special piata rusa si cea germana.
Pentru mine cred ca va fi o perioada interesanta. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinatiilor: …„S-a spart ghiata, domnilor jurati! S-a spart ghiata.” Asa ca „Sedinta continua!”.
(Brasov-Bucuresti, vara 2006)

“Mă interesează mult mai mult suferinţa de azi”

Interviu realizat de Pavel Păduraru / TIMPUL, Chişinău, 4 octombrie 2006

– Vasile, dacă te-ai afla într-un grup de victime ale regimului comunist care te-ar condamna pentru cartea pe care ai scris-o, ce le-ai răspunde?
– Nu retractez nimic din ceea ce am scris. Şi în România mi s-a reproşat de multe ori că nu mă refer la suferinţa produsă de sistemul comunist. Eu însă vorbesc de o arhivă subiectivă şi folosesc o ironie evidentă. De exemplu, în capitolul „Odă tualetului sovietic”, povestesc despre ţara şi adevărata mea casă unde-am locuit, comparând-o cu un WC sovietic. Ne place sau nu URSS, aici a fost viaţa noastră, pe care nu trebuie s-o dăm la gunoi, fiindcă viaţa contează şi ea trebuie înţeleasă şi asumată. Suferinţa a existat, dar să nu uităm că şi acum ea este suficient de multă. Nu cred că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa. Într-adevăr, s-a suferit foarte mult, dar trebuie de găsit oamenii responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. Pe mine mă interesează mult mai mult suferinţa de astăzi, care este la tot pasul, şi nedreptăţile sistemului – fie el şi aşa-numit democratic, pe care-l aplaudăm cu frenezie.
Mie îmi place să-i tachinez pe anticomuniştii postcomunişti. E foarte straniu, după mine, să fii anticomunist în perioada postcomunistă, pentru că, bunăoară, în România n-a existat, structural, un anticomunism. Atât cultural, cât şi ideologic, românii s-au adaptat la comunism, iar după ’90 au descoperit deodată că sunt anticomunişti. Sunt foarte cinic faţă de acest moralism anticomunist. Cred că pericolele sistemelor totalitare ne pândesc mai ales din vârful piramidei democratice şi este foarte bine să fim atenţi în lumea în care trăim, manifestând o atitudine critică faţă de sistemele politice actuale. Asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra trecutului, dar anticomunismul postcomunist mi se pare o aberaţie în esenţă, fiindcă nu face nimic decât să ne atragă atenţia asupra lucrurilor care deja au dispărut şi ne împiedică să vedem ceea ce se întâmplă astăzi.

– Dar comunismul în R. Moldova nu a dispărut…
– Despre ce comunism vorbeşti? Voronin nu corespunde nici unui atribut al comunismului. Acum doi ani, am fost la Chişinău cu nişte reporteri germani şi i-am luat un interviu. Voronin vorbea ca ultimul birocrat de la Bruxelles. Deci, e un paradox. Atâta timp cât vorbeşte de proprietate privată şi drepturile omului, atâta timp cât la Paşti zice: „Hristos a înviat!”, despre care comunism vorbim? E un amestec straniu, poate mai periculos decât comunismul, este o lipsă de ideologie evidentă. Problema lui Voronin nu e titlul de comunist, ci e incapacitatea sa de gestionare a fondurilor şi de administraţie.

– Pornind de la acest paradox, cât de reale crezi că sunt şansele R. Moldova de a adera la Uniunea Europeană?
– Problema nu este dacă Moldova are şanse să intre în UE, pentru că nu ea decide, la fel cum nu decide nici România. Raţiunea comunităţii europene este una pur economică. Dacă UE va vrea, integrarea R. Moldova se va produce, dacă nu, poate fi Moldova şi o mică Elveţie, că nu se va integra niciodată.

– De ce, dar, Traian Băsescu i-a propus lui Voronin ca R. Moldova să adere împreună cu România la UE?
– Cât de serioasă poate fi această declaraţie? Uniunea Europeană are o anumită politică şi, din câte ştiu, R. Moldova face parte din proiectele ţărilor de frontieră, care nu vor întreţine decât un soi de vecinătate agreabilă cu UE.

– Cum ţi-a venit ideea să scrii cartea „Născut în URSS”?
– M-am gândit la aceasta după ce m-a intrigat piaţa germană de carte şi modul lor de a-şi gestiona trecutul. Piaţa de carte românească era un fel de „jos comunismul!”. Atunci mi-am dat seama că experienţa sovietică este una imensă. A încerca să ştergi cu buretele, să renunţi la trecutul pe care-l ai, mi se pare o mare greşeală, fiindcă orice experienţă, pozitivă sau negativă, te poate ajuta în prezent şi în viitor, dacă ştii s-o gestionezi. Şi am încercat să propun alt gen de abordare a trecutului, unul detaşat, care, de fapt, încearcă să povestească viaţa cotidiană din spaţiul sovietic. Intelectualii români de astăzi luptă cu încrâncenare cu monstrul care nu mai există. În loc să lupte cu problemele lor de azi, ei repetă aceleaşi compromisuri pe care le-au făcut în comunism, aplaudând orice acţiune a puterii. În mod normal, puterii nu i se dă credit. Criticând un sistem democratic, nu faci decât să-i întăreşti partea lui slabă – cea democratică. Aplaudându-l, îi întăreşti partea tare, prin care el te domină, te ţine sub control. Orice sistem e totalitar, în esenţă. Punând totul la îndoială şi criticând sistemele democratice, le ajutăm. Şi aceasta-i menirea unui intelectual normal.

– Cum se explică nostalgia faţă de URSS din cartea ta?
– Este o nostalgie normală, pe care o are orice om faţă de viaţa trăită. Nu am nostalgii faţă de comunism, nici faţă de capitalism, nici faţă de tranziţie. Sunt un tip foarte realist şi cinic în raport cu realitatea. Dar mi-ar plăcea să mănânc o îngheţată „Plombir” de 21 de copeici. Asta însă face parte din viaţa cotidiană şi n-are a face cu sistemul.

– Ce părere ai despre oamenii care au fost loiali regimului comunist, iar astăzi se declară victime ale acestuia?
– Regimul comunist s-a bazat pe trei categorii de oameni: cei activi, care au fost angajaţi în sistem, cei care au colaborat cu regimul şi cei care au tăcut. Ultimii au fost cei mai mulţi şi ei au contribuit esenţial la dezvoltarea comunismului. În România, într-o singură noapte din 1989, 22 de milioane de oameni s-au transformat, declarând că au suferit şi au luptat crâncen contra comunismului. Oare chiar aşa a fost?

Alex Budovsky la Anim’est

Anim’est / ediţia a 5-a / 8-17 octombrie 2010, Bucureşti
& Invitatul special: Alex Budovsky / unul din preferatii mei din noua generatie de creatori de desene animate…

Cinepa rosie sau cum a murit Miciurin

Uhh. Uite un filmulet de pe vremuri unde ni se spune cum colhozul “Cinepa Rosie” a batut recordul productiei de cinepa din toate timpurile (7 tone pe hectar!).

Uitindu-ma la acest filmulet si vazind productia am inteles doua lucruri esentiale.

1. Am inteles ce a vrut sa spuna Stalin prin faimoasa fraza: “Viata a devenit mai frumoasa, viata a devenit mai vesela!”

2. Am inteles perfect bancul cu intrebarea de la Radio Erevan. Intrebare: Cum a murit Miciurin, marele savant sovietic (cel cu selectia pomilor etc)? Raspuns: A cazut nu din capsun cum zic gurile rele, ci dintr-o tufa de cinepa!…

Si pentru cei care stiu rusa Imnul combainerilor…. super si actual… probabi e compus dupa ce baiatul a strins citeva hektare de cinepa…

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare