Despre Dragoste (III)
Seria tematică continuă. Azi un film excelent al celui care a luat Oscarul (2008) cu filmul animat Batrînul şi marea. E vorba de Alexander Petrov şi filmul MY LOVE, nominalizat şi el la Oscar (2008). Petrov este apreciat mai ales pentru tehnologia folosită în animaţia sa. Filmele lui au fost create “utilizînd animaţia cu vopsea pe sticlă, o tehnică ce foloseşte uleiuri pastel cu uscare înceată pe foi de sticlă.”
Campania “Lecturi Urbane”
Anul 2010 incepe cu o noua editie Lecturi Urbane. Pe 2 februarie, echipa revine in “underground” cu noutati si cu doze marite de entuziasm.
Pentru ca proiectul creste si spiritul “Lecturi Urbane” se propaga cu viteza, s-a deschis si un punct de colectare de carti la Biblioteca British Council, iar echipa de la Orasul Citeste lucreaza la proiectarea de corpuri de biblioteca in cateva statii de metrou. Initiativa se bucura de sprijin si in alte orase, asa ca in scurt timp evenimentele “Lecturi Urbane” vor depasi granitele capitalei.
Marti, pe 2 februarie, pe peronul statiei Unirea 1, de la ora 19:00, participantii la cea de-a cincea editie Lecturi Urbane te asteapta sa te implici si sa daruiesti o carte. Cartile vor fi daruite calatorilor care se arata interesati de faptul ca se citeste in jurul lor, cu rugamintea ca dupa ce termina de citit cartea sa o ofere mai departe unui alt calator cu metroul. La eveniment vor darui carti omul de radio Mihai Dobrovolschi, scriitorul Vasile Ernu si omul de publicitate Bogdan Naumovici.
Campania “Lecturi Urbane” are drept obiectiv principal incurajarea lecturii in transportul in comun si cultivarea interesului pentru carti in randul bucurestenilor. Un alt scop al evenimentelor organizate sub sigla Lecturi Urbane este infiintarea unei biblioteci “underground”, asa cum exista deja in multe alte tari. Campania este initiata de voluntarii Civika.ro si are loc o data la doua saptamani.
Civika.ro este o platforma de initiativa sociala independenta care reuneste persoanele dispuse sa doneze cateva ore pe luna proiectelor care urmaresc o schimbare in plan social. Activistii Civika.ro initiaza si deruleaza proiecte in domenii ca Dezvoltare Urbana, Dezvoltare Rurala, Educatie, Cultura si Arta, Comunitate, Ecologie aplicata sau Sanatate.
Despre Dragoste (II)
Seria desenelor animate pe tema Dragostei continua asa cum am promis.
Cum e ziua mea o sa-mi fac un cadou mai special.
Filmul l-am desoperit recent. Marele Norstein l-a laudat foarte mult. Eu zic ca e o bijuterie. Zoya Kireyeva – Foolish Girl (2006)
Despre Dragoste (I)
Văd că revin poveştile de dragoste. În vremuri de criză Dragostea e soluţia ideală. Unii scot cărţi (Iubirea e pe 14 februarie), alţii scriu despre dragoste pe bloguri socio-politice (Liviu Antonesei). Eu voi posta în zilele următoare o serie splendidă de desene animate: Despre Dragoste. Iata primul. Foarte premiat. (Inscripţia de la final spune: Angajăm muncitor).
Planeta Moldova: 666
Un comunicat catre Tara… de la domnul Erizanu… Iperiul Moldav contraataca….
După ani galactici de negocieri, după înălțarea și căderea a numeroase imperii, planete și steluțe, Planeta Moldova (în administrația voievodală a lui Mitoș Micleușanu și Florin Braghiș) va apărea luni, 1 februarie 2010, cu romanul cyberpunk moldovenesc „Nekrotitanium”. Această carte stelară a Planetei Moldova este ilustrată de Roman Tolici.
![planeta1[1]](http://erizanu.cartier.md/wp-content/uploads/2010/01/planeta11.jpg "planeta1[1]")
Gheorghe Erizanu, Vitalie Coroban, Em.Galaicu-Păun, Inga Druță, Roman Tolici, Florin Braghiș, Mitoș Micleușanu oftează ușurați. Poate cu excepția ultimului nominalizat. În lume intră Grișa Rotaru, Ion Gavriliuc, Serafima Cozonac, Vitea Gaigăr, Bulbuc, Trosnet și toată „șobla” din cele 666 de exemplare. Sunt deosebiți de periculoși. Sunt proști. Sunt cruzi. Sunt off-bestiali. Sunt inventivi. Dar sunt ai noștri. Îi poți avea la prețul de 113 MDL sau 31 RON. Cu excepția librăriilor bune, unde prețul va fi cu o reducere de 15 la sută.
La Chișinău lansarea va fi pe 11 februarie. Și cartea lansată va arăta așa:
„suspendam tiparul si facem 666 de coperti separate pentru fiecare exemplar,
dintre care 13 le imbracam in blana de lup şi alte 13 in pene de corb.
inca 13 exemplare le ungem cu smoala!
in librarii, facem 13 sicrie cu rafturi si 13 sperietori vopsite in rosu, cu cate 2 exemplare infipte in carligele de la maini !
apoi invitam 13 preoti protestanti la lansare si rupem gura targului!
in final, ardem cartile si lasam un singur exemplar, in pene de corb, pe care il licitam incepand de la 666 de lire sterline!
hai noroc si sa iasa cu bafta!” (Din planul secret al Planetei Moldova).
Bine-ai venit, Serafimă Cozonac, Grișa Rotaru, Ion Gavriliuc, Vitea Gaigăr, Bulbuc, Trosnet!
Eu mă duc.
Chehov nu vrea în 3D
Azi se fac 150 de ani de la naşterea lui Anton Pavlovici Cehov, unul dintre cei mai subtili şi inteligenţi scriitori. Nu am ce spune prea multe. Sper să vin zilele astea cu un interviu tematic pe care-l plănuiesc cu un bun cunoscător al lui Cehov. Mai jos aveţi un filmuleţ cu o mică autobiografie marca A.P.Cehov. Un fapt haios auzit azi. Preşedintele rus Mevedev, la o întîlnire care serba evenimentul… parafrazez…: “Teatrul lui Cehov este o mare operă. Oricîţi bani şi oricîtă tehnologie nouă va apărea, un Avatar nu are cum să-l bată şi să-l înlocuiască pe Cehov”… Fireşte că maşinăria Cehov este mai tare ca toate avatarurile şi nici de ochelari nu ai nevoie. Cum ar arată un Cehov în 3D? (Polirom a scos recent un excelent volum: Logodnica. Nuvele şi povestiri. )
J.D. Salinger, Reclusive Literary Icon, Dies at 91
Comunismul ca vampir. Două cărţi bune şi o dilemă rea
Mihnea Maruta / Ianuarie 28, 2010 / http://mihneamaruta.ro
Două cărţi pe care le-am citit recent şi un articol de azi, din Jurnalul Naţional, mă îmboldesc să vă propun o discuţie despre comunism, despre iluzia înfrângerii sale şi despre atracţia crescândă pe care cred că o va exercita asupra românilor.
Prima dintre cărţi – “Ultimii eretici ai Imperiului” (editura Polirom, 2009) – este semnată de Vasile Ernu, al cărui volum de debut, “Născut în URSS”, a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. Când şi-a lansat-o la Cluj, Ernu a mărturisit că îşi doreşte ca această nouă carte să fie o “periuţă” a minţii, să cureţe sau măcar să zgândăre clişee şi prejudecăţi referitoare la cele două sisteme politice pe care le cunoaşte generaţia noastră.
Ernu are opţiuni de stânga declarate şi nu se sfieşte să-şi recunoască o anume nostalgie faţă de comunism, cel puţin ca mediu regretat al copilăriei şi adolescenţei sale. Această sinceritate aparent provocatoare îl ajută să pună la îndoială, cu metode şi argumente provenind din formaţia sa filosofică, atât comunismul, cât şi capitalismul. Iar perspectiva din care o face este una cu istorie milenară: există o “cetate” ideală, este posibilă o societate care să răspundă nevoii de adevăr şi dreptate? Care e soluţia pentru ca imaginea pe care o construieşte propaganda statului să corespundă conţinutului social, vieţii de zi cu zi a cetăţenilor?
Comunismul este o minciună impusă prin interzicerea adevărului, iar capitalismul este o minciună frumoasă, ambalată grozav de specialiştii în PR, omologii politrucilor de tip sovietic. Aceasta este una dintre “tezele” cărţii lui Ernu. Măcar comunismul era despre ceva, propunea “o mare idee”, însă capitalismul este despre nimic. Comunism = tu nu, dar nici altul. Capitalism = tu da, altul nu contează. Asta “insinuează” Vasile Ernu.
Aşa să fie? În acest text nu vreau să judec, ci doar să vă prezint idei. Iar cea mai importantă dintre ideile pe care fiecare dintre noi ar trebui să o rumege când se gândeşte la viitorul familiei şi al ţării ţine de acea “societate perfectă” şi de funcţionarea sa – altfel spus, de compatibilitatea dintre natura umană şi utopia egalitaristă.
Comunismul promite că “cea mai bună dintre lumi” poate exista aici şi în această viaţă, ceea ce-l transformă într-o “religie” ateistă. “Salvarea” nu mai trebuie aşteptată, precum în creştinism, fericirea e posibilă pe pământ, viitorul poate fi adus într-un prezent aflat la îndemână. Dar, oare, materializarea acestei promisiuni nu presupune cumva teroare şi supraveghere totală? Nu cumva crima face parte din ADN-ul comunismului?
Ba da, răspunde teologul Radu Preda, în cea de-a doua carte despre care vreau să vă povestesc, intitulată “Comunismul. O modernitate eşuată” (Editura Eikon, 2009). Preda întreprinde o adevărată arheologie a ideii comuniste: coboară în Evul Mediu pentru a-i găsi rădăcinile, o urmăreşte cum capătă contur datorită Revoluţiei Franceze de la 1789, apoi face şi disecţia textului care o coagulează în forma în care avea să fie aplicată în secolul XX – “Manifestul” din 1848 al lui Marx şi Engels.
Cel puţin două sunt întrebările esenţiale cărora le răspunde implicit cartea lui Radu Preda: 1) de ce nu moare comunismul; 2) cât adevăr e în clişeul potrivit căruia “ideea e bună, dar a fost aplicată greşit”.
În primul caz, pe lângă faptul că se substituie religiei şi întinde capcana fericirii pământeşti, despre care am vorbit mai sus, o altă explicaţie a ne-morţii constă în ceea ce autorul numeşte “legitimitate acumulativă”: precum un vampir ce se află (comparaţia îmi aparţine, autorul nu comite asemenea frivolităţi doctrinare), comunismul se hrăneşte cu “sângele” sistemelor concurente, cu erorile lor, transformându-le în “argumente” pentru iluzia dreptăţii sociale.
În ceea ce priveşte eventuala materializare “corectă” a ideii comuniste, Radu Preda invocă însuşi Manifestul său ombilical, care prevede răsturnarea prin violenţă a întregii aşezări politice anterioare, legitimând “încălcările despotice” ale ordinii de drept pentru preluarea completă a puterii.
Mă opresc aici cu teoria şi vă îndemn să citiţi cele două cărţi, dacă sunteţi interesaţi de o lămurire a temelor. Nu mă opresc însă cu discuţia noastră, pentru că mai e ceva de zis.
Omul simplu nu studiază originea ideilor. După ce am citit cele câteva opinii selectate de JN în articolul menţionat la început, am realizat că nici un filosof, nici un intelectual şi, probabil, nici măcar strategii partidelor nu au luat în calcul un potenţial fenomen subtil, care poate avea repercusiuni nebănuite: dar dacă, la nivel popular, mulţi părinţi îşi învaţă copiii, fără a conştientiza acest lucru, că “avantajele” traiului în comunism cântăreau mai greu decât libertatea de după 1989?
Ce ne facem dacă în zeci de mii de familii se înfiripă o generaţie, sau măcar un curent, pentru care comunismul va redeveni atrăgător, fiind asociat, din poveştile celor mai vârstnici, cu siguranţa cotidiană, cu o scară a valorilor mai sănătoasă decât cea propusă de presa contemporană, cu legi aplicate mai drastic şi inegalităţi atenuate?
Ultimii eretici ai Imperiului vorbesc ruseşte…
Începînd cu această săptămînă Ultimii eretici ai Imperiului vor vorbi ruseşte. Epistolele celor doi eroi vor putea fi citite săptămînal pe www.enews.md. Pentru cititorii de limbă rusă sau amatori primul text poate fi citit aici. Lectura plăcută şi un cîntecel supărat. A.F.Sklear despre tradiţia şi specificul estului: Trădare şi Contrabandă.
O etică de uz propriu
Ana Chiriţoiu / Noua Literatură – decembrie 2009
Ultimii eretici ai Imperiului este o carte care nu-i va dezamăgi nici pe detractorii lui Vasile Ernu – dacă a mai rămas vreunul după avalanşa de premii încasate de debutul său, Născut în URSS – şi nici pe foarte numeroşii săi fani. Şi asta pentru că Ernu este unul dintre puţinii scriitori români consecvenţi cu sine, atît literar, cît şi ideologic, care lasă impresia unui proiect bine definit în tot ceea ce scriu. În cazul lui Ernu, ale cărui cărţi sînt ideologice înainte de orice (o spun, bineînţeles, cu toată admiraţia), a avea un proiect nu e un deziderat neobişnuit, dat fiind că în cărţile lui – pe care le putem numi foarte bine non-ficţionale – eseul şi discuţia au o pondere mult mai mare decît artificiile literare. Dar, cel puţin în Ultimii eretici…, nici acestea nu sînt de ignorat. Ba chiar aş aprecia că, sub raport stilistic, ultima carte înregistrează un progres consistent faţă de prima, iar dacă ar fi beneficiat de o redactare mai atentă, cîştigul ar fi fost şi mai evident. Observaţia reiese în primul rînd prin comparaţia unor fragmente din carte cu eboşele lor, apărute în această revistă, în rubrica „Moscova-Bucureşti”, dar şi, măcar sub formă de idei, în diferite alte texte din presă, în interviuri şi în discuţii. Deşi i s-a reproşat deja că (şi în această carte) unele dintre idei sînt expediate sau doar enunţate sec, voit paradoxal, totuşi ele sînt acum mai aprofundate şi mai documentate; în plus, nu e cazul să-i cerem prozatorului Ernu, oricît de mare ar fi ponderea pe care-o are ideologia în scrierile lui, să ducă la capăt demonstraţii încheiate la toţi nasturii pentru fiecare dintre ideile enunţate. Oricum, Ernu îşi apără textul de eventuala ariditate a disputelor abstracte cu antidotul rhetoric cel mai vechi, dar şi cel mai greu de stăpînit: ironia. O ironie deprinsă pe plan autohton la şcoala prozei lui Radu Cosaşu, care se foloseşte de acest procedeu cu o precizie farmaceutică – privind atît dozajul, cît şi oportunitatea apariţiilor. Ironia lui Ernu lucrează cu măsuri mai mari (şi pesemne mai prizabile de un număr suplimentar de cititori), dar asta aduce un argument în plus pentru ideea că ironia nu presupune doar detaşare, ci e şi o măsură a implicării. De altfel, nici faptul că Ernu se foloseşte de convenţii literare pe care are grijă să le şi dinamiteze pe măsură ce le construieşte nu mi se pare un motiv pentru a-i semnala detaşarea.
Dacă prima carte ataca formula memoriilor, aceasta abordează următoarea specie non-ficţională de pe listă: scrisorile. Deşi într-o notă de la finalul cărţii Ernu ne lămureşte că e vorba despre un pact ficţional, căci scrisorile publicate nu aparţin defel vreunor persoane în carne şi oase, mărturiseşte totuşi că volumul este suma unor „întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei”. Este o mărturisire în care se citeşte o asumare dezarmată şi e de mirare că întîmpinările critice nu i-au prins vulnerabilitatea – le-ar fi scutit de multe reproşuri. Ce-i drept, Ernu îşi continuă contrapunctic profesiunea de credinţă, confuzînd cititorul (prea) naiv, prins deja în prea multe construcţii şi deconstrucţii ale convenţiilor, spunînd că „nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine”. Unii dintre recenzenţii volumului s-au grăbit să spună că precauţia acestui pact este o derogare de responsabilitate şi că, punînd în gura unor personaje inventate opinii incomode, uneori chiar contrariante, autorul s-ar feri de nevoia de-a le explica. Cred că, dincolo de orice discuţii de teoria literaturii, care ar fi foarte util de aplicat acestui volum într-un seminar, distanţa dintre eseu şi ficţiune trebuie privită mai puţin reducţionist şi cu mai multe nuanţe, nu ca o prăpastie în faţa căreia trebuie să decizi net pe care versant te afli, ci poate ca în faţa unui pîrîu pe care te încumeţi să-l treci înot de pe un mal pe altul. Îmi explic uşor apelul la puritatea speciilor în contextul literar românesc, unde nu sînt prea numeroase exemplele de texte-hibrid, dar nu cred că el trebuie perpetuat, cu atît mai puţin în faţa celor cîteva cărţi care îşi fac curaj să-l sfideze. „Formula aleasă de Vasile Ernu prezintă totuşi un risc şi anume să estompeze prin ficţionalizare sau să piardă în senzaţionalism de captatio benevolentiae anumite idei extrem de puternice care nu văd de ce nu ar fi cadrat unor eseuri de sine stătătoare” scrie, în acest spirit purist, Adina Diniţoiu; şi Iulia Popovici: „Diferenţa între literatură ficţională şi eseistică e cea dintre afirmaţie şi demonstraţie şi dintre delegare şi asumare. Autorul de ficţiune este prin definiţie necreditabil, iar principiul elementar al convenţiei literare este interdicţia de a confunda vocea naratorului cu cea a autorului. Uitîndu-se cu inocenţă mimată peste umăr, Vasile Ernu îşi găseşte, astfel, libertatea de a trafica idei fără a risca să fie acuzat de contrabandă. Şi-a inventat un gen literar de uz unic” . Genul lui Ernu nu e deloc de uz unic, iar felul în care jonglează cu convenţiile literare nu e decît o fericită punere în formă a unui conţinut la fel de disputabil. Căci Ultimii eretici… nu sfidează doar convenţiile literare (de altfel, nici nu cred că Ernu şi-ar fi făcut din asta mai mult decît un scop colateral), ci mai ales pe cele de gîndire. Singura precizare care merita apăsată, cunoscînd obişnuinţele româneşti de receptare, era că nu orice întrebare/chestionare/critică a locurilor comune este implicit o afirmaţie, o infamie sau o sfidare. Dar faptul că o carte care-şi permite minima extravaganţă de-a se îndoi de lucrurile pe care le ştim cu toţii trezeşte dezacorduri puternice (cîteva au fost exprimate de Ovidiu Şimonca în interviul pe care i l-a luat lui Ernu în numărul 497 din Observator cultural, altele de T.O. Bobe într-un comentariu la acelaşi interviu) spune foarte multe despre inerţia culturală. Pasajele despre cum terorismul e o formă de comunicare redau o idee legitimă în orice articol de antropologie politică; faptul că el poate fi interpretat astfel face un pas suplimentar în direcţia înţelegerii lui, faţă de simpla sa condamnare, pe care, de altfel, nu o exclude. Dar e drept că Ernu nu jură pe etică, cel puţin nu pe aceea de uz comun cu care sîntem obişnuiţi să ne întîlnim în spaţiul public; abia etica lui se poate spune că ar fi „de uz unic” (deşi nu este, sau n-ar trebui să fie), fiindcă singurul lucru pe care jură Ernu rămîne chestionarea perpetuă. Mi se pare ciudat că un proces intelectual de critică şi deconstrucţie poate trece drept ireverenţă faţă de trecut şi faţă de victimele sale. Dar în cultura românească este deconsiliată chiar şi ireverenţa faţă de obişnuinţe. Mă întreb cum s-ar descurca intelectualii români dacă printre ei şi-ar face apariţia, ca la Berlin, grupuri (intelectuale!) anarhiste care ar protesta în stradă faţă de aniversarea căderii Zidului… Probabil că ar arunca cu cărămizi în protestanţi înainte de-a se gîndi nu dacă au dreptate (a nu se înţelege că afirm asta), ci măcar ce anume vor să spună şi de ce. Nu e, oricum, cazul lui Vasile Ernu, care îşi edulcorează prin procedeele amintite mai sus chiar şi eventualele radicalisme, nemaivorbind despre edulcorarea operată printr-o oarecare neglijenţă şi repetitivitate a enunţării ideilor, justificate de formula epistolară şi scuzate de faptul că Ernu nu s-a angajat defel să scrie un tratat de logică.
Modul în care Ernu se foloseşte de procedee de aşa-zisă distanţare – convenţia scrisorilor, ironia, ba chiar şi titlurile capitolelor, lungi, explicative, după reţetă de roman picaresc -, ca şi amestecul de idei de bun-simţ, care circulă în multe cercuri, cu idei surprinzătoare, fie ele şi doar schiţate, îmi inspiră de fapt o ataşantă încercare de lămurire a unei epoci complexe, twisted, care încă are multe tabuuri, dar despre care Ernu încearcă să spună tot ce poate, cît poate de clar, fiind totodată foarte conştient că, în ciuda diversităţii de teme pe care le abordează, încă mai sînt multe de spus. Iar dacă în Rusia prin care călătoreşte Vasiliy Andreevici „distanţele se măsoară în timp”, în România anilor 2000 timpul se măsoară în distanţe (citeşte detaşare) şi, judecînd după cîtă „distanţă” (citeşte reflecţie) reuşeşte să cîştige pentru dezbaterile publice Ernu în această nouă carte, s-ar zice că timpul încă n-a prea avut răbdare.
« go back — keep looking »