Micile minuni ale vieţii
În ultima perioadă cercetez “periferia de Iperiu”. Descoper diverse lucruri interesante şi stranii. Voi scrie despre hălăduirea mea prin “periferia Imperiului”… fostului Imperiu.
Aşa: cîteva descoperiri muzicale din ultima perioadă. Despre Alina Orlova din Vilnius, Lituania care cîntă în lituaniană, rusă şi engleză am mai scris. Amicii de pe OpenSpace mi-au trimis acest cintecel splendid: Ciudesa-Minunea.
Şi o altă descoperire. Am primit de la un scriitor cu care m-am cunoscut în vară la Tbilisi (Arsen Revazov, un amestec dintre rus, evreu si armean. scrie în rusă) un cîtec pe versurile unui mare poet ruso-evreu: Mihail Ghendelev. Versurile lui Ghendelev sînt geniale. Însă muzica mi-a picat la inimă. Am căutat să aflu: cine face muzica, cine cîntă? Şi descoper… surprize. Fata e din Chişinău plecată în Israel şi se numeşte Ira Dolghina. Am povestit, am schimbat informaţii preţioase şi sper să mai fac rost de cîteva piese.
Ciudesa /Minunea – Alina Orlova
Doktor Leto – versuri: Mihail Ghendelev / muzica: Ira Dolghina
Born in the USSR
Anca Merce / Ginger Group / 21 February 2010 /
Cât ar dispreţui Vasile Ernu titlul de mai sus, americanizat şi prin limbă, şi prin aluzia la Springsteen… Dar adevărul e că această mândrie oarbă pe care o simte el pentru ţara în care s-a născut, o mândrie care ţâşneşte din fiecare cuvânt al volumului său de debut, Născut în URSS, îmi aminteşte de blockbuster-urile hollywoodiene în care Bruce Willis îi salvează pe toţi.
Însă America nu e singura superputere istorică, şi Vasile Ernu ne reaminteşte cu subtilitate acest lucru.
O carte ca un puzzle, compusă din povestiri nostalgic-reflexive care, reunite, îţi dezvăluie întreaga complexitate a vieţii unui homo sovieticus sau homucus, pe scurt, Născut în URSS e un argument nu neapărat în favoarea comunismului, cum a fost perceput de mulţi, ci unul contra anticomunismului mecanic. Vasile Ernu evocă simboluri şi elemente ale vieţii sociale, aplicabile oricărei ţări ce a tras vreodată la jugul comunist. Doar că el o face într-un stil aparte, cu un umor mai negru ca dracul uneori (vezi Odă tualetului sovietic), trădând un optimism ce-şi trage seva din puţinele şi aparent banalele bucurii pe care le poţi avea în comunismul sovietic.
Volumul, recompensat cu Premiul pentru debut acordat de USR şi revista “România literară” pe anul 2006, e un dicţionar cotidian de figuri iconice sovietice: scriitori, actori, eroi literari, eroi cinematografici, precum Stirlitz (James Bond-ul autohton), sau doar folclorici, precum Ciapaiev, dar şi o arhivă valoroasă de proverbe, zicători, şi mai ales bancuri.
Piesele de puzzle pot fi aşezate separat, gândite, puse cu măsură, dar e mai bine să asculţi de îndemnul rusesc “Să bem imediat”, formula utilizabilă în orice moment al zilei şi în orice situaţie, potrivit autorului, şi să dai volumul peste cap. De remarcat că Ernu nu se complace în monotonia discursivă a povestirilor, servindu-i cititorului “una rece, una caldă”.
Porneşti împreună cu autorul în ceea ce numeşte el “aventura sovietică”, îmbrăcat în djinsi, pionier – Oktombrel, mestecând ilustra jvacika innostranaia (gumă din străinătate), şi pătrunzi într-o lume care nu seamănă deloc cu ceea ce îţi imaginai, o lume dominată de imaginea romantic-idealistă a învaţăturilor lui Lenin, “adevărat maestru Jedy”. Începi să-ţi imaginezi cum ar fi să urmăreşti nu fotbal, ci şah la televizor, cum ar fi să trăieşti în komunalka şi să împarţi kuhnea cu alţi 20 de vecini, sau să bei bere cu paiul din pungă în timpul ukazului antialcoolic hrusciovean. Ţi se confirmă bănuiala că “cetăţeanul sovietic bea totul şi încă ceva pe deasupra” şi primeşti faimoasele reţete ale lui Venedikt Erofeev pentru cocteilurile “Măruntaiele căţelei” sau “Lăcrămioara argintie”. Pe parcurs, înveţi repede că pronumele “ei” se referă la americani, duşmanii capitalişti. Simpatizezi cu Ernu, chiar dacă nu eşti de acord întru totul cu el, pentru că realizezi că are dreptate mai mult decât ai vrea şi evocă idei mai contemporane şi mai autohtone ţie decât ai credea: “s-au schimbat stăpânii peste noapte şi au rămas la locul lor doar slugile. […] Până şi în URSS se ştia că intelectualii sunt cei care incomodează sistemul prin natura lor. Însă se pare că natura lor poate în aceeaşi măsură să incomodeze, dar să şi slujească sistemul.”
Trebuie să citeşti Născut în URSS ca să renunţi la ideile preconcepute pe care ştii că le ai despre această superpower a lumii, ca să faci cunoştinţă cu un homo sovieticus cum n-ai mai întâlnit, dar mai ales cu Vasile Ernu, un promiţător scriitor care, prin literatură, încearcă să distrugă mitul “adevărurilor de la sine înţelese”. Конец (rus. Sfârşit)!
Persanul ilustrator de carte
Vă prezint un alt ilustrator celebru de carte pentru copii care a luat şi el faimosul Hans Christian Andersen Award şi care vine dintr-o lume mai puţin cunoscută nouă. Farshid Mesghali, căci despre el este vorba, vine tocmai din Iran. Este unul dintre cei mai mari ilustratori de carte, designeri şi creatori de desene animate din Iran. Este născut în 1943 la Isfahan, studiază pictura la Universitatea din Teheran şi are o carieră strălucită fiind unul din cei mai premiaţi ilustratori de carte ai generaţiei sale. Dinn 1986 se mută în Southern California, USA însă continuă să activeze şi în Iran.
Tot “survolînd” netul am dat peste el pe Facebook. Deci puteţi să vi-l faceţi prieten şi să aflaţi mai multe despre el. Eu vă propun cîteva lucrări.
Jiří Trnka – Walt Disney of the East
După cum am promis o să încerc să vă prezint cîţiva ilustratori de carte pentru copii. Ca să nu vă dau doar ce-mi place mie, căci fireşte îmi place ceea ce ştiu mai bine (adică şcoala rusă), o să selectez cîţiva din cei care au primit Hans Christian Andersen Award. Acesta este echivalentul premiului Nobel pentru literatură. I se mai zice şi “Little Nobel Prize” şi se acordă pentru două categorii: Scriitor şi Ilustrator. Mă voi opri doar la ilustratori.
Azi o să vă prezint un important ilustrator din Cehia/Cehoslovacia: Jiří Trnka (1912, Plzeň – 1969, Praga). A luat acest prestigios premiu în 1968. Jiří Trnka, mare ilustrator şi creator de desene animate, supranumit şi “Walt Disney of the East” este unul din exemplele perfecte care demonstrează că teza lui Norstein (autoritatea nr.1 pentru mine în domeniu de animaţie) este validă. Una din tezele lui legate de geneza şi dezvoltarea animaţiei spune aşa: există două mari şcoli de animaţie care au origini diferite. Şcoala Europeană de animaţie şi în mod special cea rusă îşi are originea în ilustraţia de carte, pe cînd şcoala de animaţie nordamericană îşi are originea în film. De aici şi o întreagă filosofie aparte. Ei bine, eu cred că la Jiří Trnka acest lucru se vede foarte bine. Cine e curios poate cauta mai mult material pentru a se convinge. Eu mă voi axa pe ilustraţia lui. Şi un film documentar depsre viaţa şi opera lui Jiří Trnka.
Poker cu Suflete moarte
Cum mă pregătesc să fac o expoziţie de design de carte la Chisinău (împreună cu Oana Gruenwald şi ajutat de Erizanu & Zenu) voi începe o perioadă să prezint diverse lucruri din acest domeniu. Expoziţia va fi deschisă pe 10 Martie, dar o să fiţi anunţaţi din timp. Sînt un amator pasionat de acest domeniu. Atît.
O să încerc să vă prezint ce ştiu eu mai bine. Pentru încălzire am luat un ilustrator din şcoala veche. Este cel mai bun ilustrator pe care-l are opera lui Gogol şi mai ales Suflete moarte. Se numeşte Piotr Mihailovici Boklevsky. Însă nu o să vă dau varianta originală ci cea în formă de cărţi de joc. Aveţi mai jos eroii din Suflete moarte în forma cărţilor de joc. (1. E coperta pachetului 2. Verso cărţilor cu chipul lui Gogol 3. Ilustratorul Boklevsky. Mai departe descoperiţi voi eroii din poem). Varianta originală data viitoare. Deci cine se bagă la un poker literar?
The Last Sunday
Uh. Vad ca am fot injurat pe linie. Unele sit-uri mi-au dedicat pagini intregi. Scuze, chiar nu am vrut sa supar pe nimeni. A fost o opinie. Inteleg ca trebuie sa fim aliniati… scuzati-ma: nu-mi plac uniformele militare (fie sovietice, fie americane), nu-mi place propaganda, nu-mi place sa raspund la comenzi. De ce sa nu putem avea si opinii diferite? Sa nu fim isterici…
Pentru calm si putina liniste propun o excelenta melodie pe care si-o revendica mai multe natiuni (evrei, polomnezi, ucraineni si rusii). Se numeste: in rusa “Utomlennoe Solnce”, in poloneza “To Ostatnia Niedziela”, in engleza “The Last Sunday”. Fata care cinta este o descoperire recenta. E din Vilinius, Lituania. Se numeste Alina Orlova. Cinta in 3 limbi: lituaniana, rusa si engleza. O sa va placa. Aveti interpretarea ei si o varianta aproape originala: comopozitorul Jerzy Petersburski, Recording: Alexandr Cfasman Orkestr, vocal: Pavel Mihailov, produs: Noginskij Zawod 1932. Pace (cu scuturi sau fara scuturi antirachete)….
Lupta pentru pace se acutizează
Vasile Ernu
La intrarea României în NATO, tot poporul s-a bucurat. Nu a mai existat un consens naţional de o aşa amploare de la cuvîntarea lui Ceauşescu din ‘68. Politicieni şi intelectuali, muncitori şi ţărani au aplaudat intrarea noastră în cea mai temută organizaţie militară internaţională. A existat o singură persoană care a vrut să protesteze şi a fost arestată încă de la scara blocului. În noul context ideologico-politic România şi-a propus să fie o colonie exemplară. O astfel de unitate ideologică nu au visat nici Stalin şi Hitler luaţi la un loc. Ce este NATO ştie orice copil: este o organizaţie militară creată după cel de-al II-lea război mondial ca oponent al blocului comunist. După ce a dispărut duşmanul, şi după ce i-a fost vîndut pînă şi hoitul, NATO a trebuit să-şi reinventeze rostul. În ultimii ani, din lipsă de duşmani şi războaie, NATO a devenit o banală instituţie de tocat şi făcut bani pentru industria armamentului extinzîndu-şi mult piaţa de desfacere. Tot ea a devenit cea mai puternică maşină de propagandă a „celei mai bune dintre lumile posibile”. În România, de exemplu, dacă pui la îndoială o astfel de instituţie, eşti automat privit cu suspiciune dacă nu chiar considerat periculos. Modul agresiv şi pervers cu care NATO şi-a pus amprenta pe creierul nostru distrugînd orice idee de alternativă, diferenţă etc. devine tot mai periculos. Nu mai există viaţă în afara spaţiului NATO, că de pace ce să mai zic. „Nu mai există democraţie în afara NATO”. Serios? Chiar ne-am tîmpit cu totul?
Oamenii mici au jucării mici, oamenii mari au jucării mari. Oamenilor de stat le place să se joace cu tancuri, scuturi, rachete, hotare, explozii. Din doi în doi ani, iar vine cîte un politruk de la Casa Albă sau NATO şi ne mai vînd gogoşi cu scuturile. Unde-i duşmanul? Dacă nu avem duşmani, îi inventăm şi chiar îi şcolim, şi-i învăţăm să devină duşmanul nostru, că doar n-o să oprim fabrica de tancuri şi rachete. Cu ce fantome mai luptăm? Ce scuturi? E obligatoriu: în fiecare cabinet de politician trebuie să fie o hartă a lumii. Orice om cu minte limpede vede unde e Cehia şi Polonia şi unde sînt talibanii cu care acum liderii americani negociază. Dacă o cere cauza, de ce nu? Scutul şi rachetele în sine nu au nici o semnificaţie în contextul actual. Sau doar o importanţă comercială şi propagandistică. E un discurs despre putere. Maniera în care politrucii americani vorbeasc de rachete şi scuturi, ca şi cei sovietici de-altfel sau cum îi mai place şi lui Putin&Medvedev să o facă, aduce cu etalarea de muşchi a culturiştilor.
Cînd văd cu cîtă plăcere vorbesc politrucii noştri, ca şi cei occidentali de altfel (dar şi intelectualii şi jurnaliştii care aplaudă frenetic pe margine), despre rachete şi tancuri, am impresia că pentru ei armele sînt o extensie a penisului. De fapt, nici tancul şi nici rachetele nu sînt extensii ale penisului, ci arme făcute să omoare, să distrugă şi să aducă suferinţă. Ele nu sînt făcute să producă viaţă. Punct. De ele, mai bine să nu auzim. O maşină de război, o industrie de război are sens numai dacă este în război de aceea ea este interesată să-l producă. Proverbul sovietic revine în actualitate, doar că e spus de fostul duşman: „Vom lupta pentru pace pînă nu va mai rămîne piatră pe piatră!”
Ultima erezie a lui Ernu
Florin Dumitrescu / 24 FUN / 3 februarie 2010
… primul samizdat al tranziţiei
Când ne-o spun pensionarii, suspecţi de nostalgii comuniste, îi tratăm de ramoliţi. Când ne-o zic disponibilizaţii, cei din fosta clasă muncitoare, îi socotim manipulaţi. Dar când ne-o spun cei aflaţi în floarea carierei, oameni socotiţi “de succes” şi “realizaţi”, semeni pe care societatea ni-i propune ca ţinte aspiraţionale; când taman ei recunosc că între defunctul sistem comunist şi actuala orânduire capitalistă sunt puţine diferenţe de fond, cum să nu cazi pe gânduri?!
Celor care lucrează-n mari companii, cu a lor politică de cadre ocultă, demnă de Politbiroul de odinioară; cu a lor comunicare corporatistă, comparabilă cu proletcultismul cel mai “avântat”; cu a lor cultură de castă, întoarsă spre sine şi ostilă faţă de concurenţă; acestor stahanovişti de tip nou, căliţi în spiritul abnegaţiei şi delaţiunii; acestor “membri de nădejde”, cu masterate şi MBA-uri încununate de spălarea instituţională a creierelor – lor le recomand noua carte a lui Vasile Ernu, “Ultimii eretici ai Imperiului” (Polirom, 2009).
E o tipăritură primejdioasă pentru ordinea interioară a ţarcurilor multinaţionale, în care oameni ca ei construiesc neabătut capitalismul. E un apocrif care le va scutura certitudinile, le va dezvălui perspective neaşteptate şi, mai ales, le va procura fiorii subversiunii, atunci când îl vor citi pe ascuns, în cubicule; disimulându-l printre dosare şi clipboard-uri; ferindu-l de privirea camerei de supraveghere, ca pe un samizdat. Între un memo şi un contact-report, se vor repezi să citească un nou capitol al epistolarului dintre cei doi eroi, care par a fi ultimii partizani ai gândirii de gherilă. Miza cărţii este ca, tocmai, cititorii să îi contrazică titlul, demonstrând că erezia poate avea urmaşi.
Scriitori, pictori, muzicieni, regizori Basa în Elle
Lecturi urbane: invazie de carti la metrou
Am ajuns. Stiam de proiect de la Adrian Ciubotaru, dar am vrut sa vad cu ochii mei. Nu eram sigur daca e statia anuntata (Victoriei 1??? nu am mai fost demult acolo). Noroc ca a aparut Ionuca sa ma salveze… Bun. Si deodata s-a facut “negru de carti” (ca sa-l parafrazez pe Canetti). La 19.00 metroul a fost invadat de carti.
Eu am pus mina pe un Cezar Petrescu – Intunecare, Cartea romaneasca 1984. Asa s-a nimerit.
Cineva din calatori se intreba…. Ma scuzi, ce se intampla? Faceti o revolutie cu ajutorul cartilor? Raportam de la fata locului: nu a avut nimeni de suferit. E un proiect excelent… si un mic filmulet de la Vlad Ursulean.