Impresii de la Chisinau – oamenii obisnuiti (II)
Menaru (Anne-Marie Blajan) a mers la Chisinau si scrie un jurnal…. mi-a citit si cartea pe post de ghid. Sper ca nu si capitolul cu alcoolul…. pe post de ghid… sa vedem ce spune.
Erezia de la un gulag la altul
Tamara Cărăuş / Contrafort / Contrafort, Nr. 1 – 2 / ianuarie – februarie 2010
Cartea Ultimii eretici ai Imperiului conține un schimb de scrisori dintre un octogenar, A.I., și un personaj cu vreo 50 de ani mai tânăr, Vasiliy Andreevici. Genul epistolar promite delicii deconstructive, căci permite prezentarea a două perspective asupra aceleiași chestiuni. Ultimii eretici nu sunt însă implicați în vreo polemică, dimpotrivă, ambii afirmă lucruri similare, își adresează reciproc cuvinte măgulitoare: „acest lucru m-a atras la tine. Eretic…” (p. 218), spunând repetat cititorului că textul abia citit este „admirabil”, „frumoasă parabolă și plină de tâlc” (p. 172) etc. Atunci când radicalizarea unui punct de vedere devine imperioasă, ereticii fac rezumări ale unor texte atribuite personajelor numite Cinicul, Estetul, Entuziastul, Farmacistul etc. (tehnica borgesiană patentată), iar octogenarul și tânărul urmăresc în continuare reciproca adecvare a perspectivelor eretice. Desigur, genul epistolar poate fi și scriitura pasiunii, împărtășite și a fraternității și nu e neapărat să corespundă unui orizont de așteptare al polemicii.
Ultimii eretici ai cărui imperiu sunt A.I. și Vasiliy Andreevici? Dacă sunt ereticii URSS, atunci cum e posibil să fii ereticul unei societăți și doctrine declarate, de mai toți, defuncte? Dacă ereticul afirmă o doctrină declarată de ceilalți defunctă, nu cumva nu mai este eretic, la margine, ci chiar în centrul ei? Probabil mai provocator este să fii ereticul imperiului care „urlă-toată-ziua-poezia-cu-drepturile-omului” (p. 205), azi înfloritor. Dar în acest caz ereticii noștri nu pot fi nicidecum ultimii, căci imperiul înfloritor generează constant erezii, însă aici ereziile ori se fac marfă, cum afirmă chiar ultimii eretici, ori, prin libertatea de expresie, sunt înghițite de democrație, care le transformă în partide, ong-uri etc. Ultimii eretici ar putea fi ereticii ideali, adică eretici deopotrivă față de imperiul defunct și față de cel înfloritor. Însă relația dintre imperii e specifică: erezia față de imperiul înfloritor este posibilă prin ocheanul imperiului defunct.
Metoda ereticilor e să reamintească strategiile de reprimare din URSS și să arate echivalentele lor în SUA și lumea capitalistă în general: politruc vs PR-ist, teroarea ideologică vs teroarea băncii etc. Axioma ereticilor este că totul trebuie comparat: timpul liber în URSS și timpul liber în SUA, funcția alcoolismului în fiecare sistem, terorismul rus de secol XIX cu terorismul de azi, securitatea și calitatea vieții în ambele sisteme, funcția criticii și a intelectualilor în fiecare sistem etc. Chiar dacă uneori se creează impresia că un corp încă în funcțiune, deși cu unele probleme de sănătate, este comparat cu un cadavru în plină disecție, reamintirea stalinismului servește unui scop imaculat: „Unde e Iosif Visarionovici să ia lecții de la acești politruci noi diabolic de eficienți?” (p. 263), întreabă personajul, cu dreapta intenție să ne ridice vălul de pe ochi, să ne scape de falsa conștiință, să ne arate halul în care suntem manipulați de birourile de marketing și PR. Dar pentru a fi deplin convingători, ultimii eretici ar trebui să rămână în erezia pură, adică în indeterminare și indecidabil, fără a cădea nici în marketing, nici în fantasma tămăduitoare a vreo unei ideologii prezente sau trecute. Însă nici un eretic nu e chinuit de indecidabil, ambii au convingeri și încă ferme. Desigur, orice erezie înseamnă și o convingere fermă, dar aici avem doi eretici și am fi putut avea (tehnica narativă permite, iertată fie-mi repetarea) o ciocnire a două erezii la fel de puternice și care ar fi creat pentru cititor experiența indecidabilului și aporiei, după care cititorul ar fi ales singur ce fals văl să-și tragă peste conștiința nudă.
Excavarea URSS are o funcție critică care însă se diminuează în paginile ce descriu, de exemplu, saltul calitativ „năucitor” care l-a făcut URSS când a trecut „de la aratul cu calul la sateliți” (p. 203), de la părinți iobagi la copii deținători de Premiu Nobel (p. 203) sau în paginile care descriu dolce vita sovietică. Și atunci personajele care celebrează erezia și distanțarea vorbesc despre „25 de ani de stabilitate incredibilă”, perioadă brejnevistă care „ne-a dat o doză de fericire”, când „pe orice obiect, fie metal, sticlă sau hârtie prețurile se ștanțau”, perioadă în care „totul devenea un soi de matrice, ștanțată în mintea şi comportamentul nostru” (p. 175). Însă căderea în nostalgia după dolce vita sovietică nu e definitivă, personajele reușesc să se sustragă fascinației care vine din trecut – „Atunci trăiam de parcă timpul se oprise în loc. Acest lucru mă fascinează și astăzi” (p. 176) – prin câteva încercări reușite de a face o teorie a nostalgiei pure, cu repere în Marx și Heidegger, capturând speculativ intervalul dintre progresul pur și nostalgia pură.
O modalitate de a sublinia că represiunea economică capitalistă nu e substanțial diferită de represiunea politică din comunism este postulatul Gulagului Glamour. În capitalism „schimbăm libertatea pe fericirea consumului… „A trăi mai bine” înseamnă a trăi pe credit și a avea siguranță. Este un sistem perfect. Bine ați venit în Glamour Gulag” (p. 245). Ereticii consideră că experiența concentraționară este una din cele mai importante experiențe ale omului modern și că cei care cred că epoca Gulagului e de domeniul trecutului, sunt naivi (p. 99). Gulagul glamouros e inundat de ecouri agambene. După cum știm, Giorgio Agamben, radicalizând ipoteze din textele lui Foucault, a făcut din Auschwitz şi experiența concentraționară paradigma întregii modernități politice care ar fi, în viziunea lui Agamben, o biopolitică. Ultimii eretici ar vrea să ne sugereze că detectează, pe cont propriu, o „etică biologică a Gulagului” (p. 100), unde dispare politicul și rămâne doar voința corpului și instinctul animal, iar viața și moartea sunt „în același orizont de sens” (p. 100).
Gulagul glamouros este societatea consumului și bunăstării, iar „statul bunăstării consumă mai multe ființe decât statul stalinist” (p. 124). Ultimii eretici demască continuu Marea Teroare capitalistă și instrumentele ei de tortură: creditul, gajul, împrumutul, datoria, cu alte cuvinte Banca. Ultimii eretici depun eroicul efort de a ne sensibiliza față de violența creditului bancar și capacitatea lui de a subjuga pe deplin ființele umane, de a le fura libertatea și viitorul, făcându-ne dependenți de bancă. Ereticii au dreptate. La un timp relativ scurt după ce au cucerit victorioși SUA, extratereștrii şi-au luat, învinși, tălpășița, căci tereștrii i-au hărțuit cu credite, gajuri, depozite, asigurări și întreg arsenalul distructiv al Băncii (aceasta e trama condensată a unui roman SF american din anii ʼ60).
Dacă teroarea politică comunistă putea fi evitată ignorând regulile de joc ale sistemului, subjugarea creditului este definitivă, căci nu confiscă doar viitorul, ci și mântuirea. Împrumutul „îți ia ultima șansă de a te mântui – fiindcă bogatul poate renunța la bogăția lui, greu, dar poate, are o șansă. Pe când la împrumut nu poți renunța, fiindcă nu-i aparține” (p. 238). Ne mai rămâne doar speranța că mântuitorul ar putea fi milostiv… Nemântuirea debitorului ne sugerează, desigur, că relația creditului și a Băncii cu viitorul nu este lipsită de neliniști metafizice. Dar oare rambursarea deplină a creditelor și reglarea definitivă a conturilor nu ar fi o catastrofă? Orice împrumut e din viitor. Totuși, împrumuturile dintr-un viitor virtual, pe lângă subjugarea față de Bancă, pot avea efecte în prezent, de exemplu, o creștere economică oarecare sau producerea de hrană pentru a potoli foamea acum. Poate „magia” economiei capitaliste este tocmai arta de a prelungi jocul virtual, și de a amâna la nesfârșit reglarea definitivă a conturilor? Împrumutul din viitor ar putea fi chiar o condiție inevitabilă a existenței prezente, mai ales că, așa cum afirmă pe bună dreptate ereticii, niciodată nu știm unde se termină foamea și unde începe îmbuibarea (a se vedea pagina 222).
Indecidabilul între foame și îmbuibare asigură o trecere lină de la un gulag la altul, ceea ce nu se întâmplă cu nevoia sexuală și pasiunea erotică care, ne asigură octogenarul, în Gulagul istoric se atrofiază mai mult decât am fi dispuși să credem. „Bătrânul Freud a greșit enorm când i-a acordat atâta atenție. Sau poate din lipsă de experiență concentraționară nu a înțeles acest lucru” (p. 223). E o erezie pe cinste, numai că bătrânul Freud ilustra erezia erotică cu niște cazuri clinice, prin urmare, și A.I. ar avea nevoie de o istorie sexuală a Gulagului pentru a‑și dovedi ipoteza. Deci, dacă în Gulagul concentraționar nevoia sexuală dispare, atunci ce se întâmplă în Gulagul glamouros? Ereticii nu precizează, căci răspunsul este evident: mașina de inventat nevoi a capitalismului ne condamnă la o exploatare fără răgaz a nevoii sexuale, acesta fiind încă un mod capitalist de represiune și subjugare.
Există și alte figuri ale indecidabilului în carte, cum ar fi cea a vampirului, care nu e nici viu, nici mort, și care e prins între două lumi și alimentează angoasa occidentalului. Un efect indecidabil este obținut, firesc, în reflecțiile despre terorism care e prezentat mai întâi ca „o formă de comunicare” (p. 191), un mesaj radical adresat de către sclavi stăpânilor care nu răspund la fax și telefon, apoi teroriștii sunt prezentați drept disidenți care fac o dublă critică atât a aristocrației locale musulmane, cât și a puterilor occidentale, și apoi se sugerează că terorismul e o formă de radicalitate care poate contribui la modernizarea lumii musulmane, care să funcționeze după reguli occidentale.
Însă o altă figură, Ostap Bender, ce pare inițial simbol al ereziei pure, al distanțării față de orice sistem, anulează neașteptat aporia promisă. Adevăraţii opozanţi antisovietici nu sunt disidenții, cei care s-au opus sistemului, însă vorbind aceeași limbă. Adevărații opozanți sunt cei care s-au situat în afara regulilor de joc ale acestuia: sectanții și speculanţii/bişniţarii de tip Ostap Bender. „Ceea ce Ostap Bender a înțeles, nu a înțeles Soljenițîn” (p. 74), și anume „dacă visul nu mai corespunde cu cel al regimului”, nu mai comunici pe limba lui. Pentru a-şi împlini visul, Ostap alcătuiește un dosar cu care dovedește că un contabil a expropriat statul sovietic, scoate dosarul de vânzare, prețul e suma expropriată, iar singurul cumpărător e chiar contabilul. Bender „acționează în spiritul celui mai bun manual de marketing capitalist” (p. 73), adică „produce o marfă pe care o evaluează exact la cât are el nevoie” (p. 73). Iar după căderea imperiului, toată averea statului a trecut în mâinile „fiilor locotenentului Schmidt”, care sunt urmașii lui Ostap Bender „cărora le-a dispărut acea „singură slăbiciune”: respectul față de codul penal” (p. 73). Paradoxal, Ostap Bender, deși se situează în afara regulilor de joc ale sistemului comunist, joacă după regulile de joc ale capitalismului. Și astfel Ostap Bender, față de care ereticii își declară simpatia, devine simbolul victoriei nemărginite a capitalismului. E ciudată această victorie tocmai într-o carte a distanțării față de doctrina dominantă azi. Cartea Ultimii eretici…, în loc de provocarea promisă, ne-ar putea duce la o mai veche constatare: capitalismul e rău, marketingul e rău, democrația e rea, dar nu s-au inventat altele mai bune.
Ereticii spun mai multe chestii intrigante și am avea ceva de spus despre esențializarea românilor drept cei care „nu cred în nimic” (p. 27); despre intelectualul rus care în Occident „este un om mort” și i se face dor de Siberia (p. 205) – mă tem că așa o fi; despre dificultatea rezistenței la întrebările ce apar citind Ultimii eretici… și care denotă o percepție neliterară a textului, cum ar fi „de ce”-urile, sau ticul didactic „dați-mi câteva exemple” etc.; despre nedumerirea mea referitoare la literaturizarea ideilor, ca și cum ideile ar apărea ex-nihilo în capul unui personaj sau al altuia și nu în urma unui dialog cu sau fără contestări ale ideilor enunțate anterior de altcineva și, desigur, am mai fi spus ceva şi despre ecouri și influențe benjaminiene, schmittiene, agambiene și zizekiene… însă am epuizat numărul de semne rezervat impresiilor mele. Să continue, inepuizabilă, erezia.
Capcanele negândirii
Vitalie Sprinceana / articol apărut în revista ”Contrafort” (1-2/81-182, ianuarie-februarie)
Capcanele negândirii (dialog cu o carte)
La parastasul prilejuit de aniversarea Căderii Zidului Berlinului au lipsit… bocitoarele. La fel ca şi în îndepărtatul an 1989, când înmormântarea comunismului se făcea cu lăutari. Silvio Berlusconi, aţipit cinic în plină procesiune, a reuşit să sugereze doar plictisul „regulamentar” cu care beaumonde-ul politic european abordează celebrările protocolare.
În pletora discursivă creată în jurul Marelui Eveniment nu a fost totuşi loc pentru nostalgii, regrete şi alte sentimente „legitime”. A lipsit Preotul ce ar fi pomenit cu evlavie numele Mortului, nu pentru a-l lăuda excesiv, ar fi fost un sacrilegiu, ci pentru a-i pomeni faptele bune şi rele, intenţiile – cele împlinite, dar şi cele neîmplinite, astfel încât să putem fixa locul potrivit al acestuia în memoria noastră comună.
Prin cea mai recentă carte a sa, Ultimii Eretici ai Imperiului, Vasile Ernu îşi asumă o misiune ingrată, în disonanţă deplină cu aerul local: înfiinţarea unei vorbiri înţelepte şi nepărtinitoare despre zilele noastre de ieri, nu ca reconstrucţie moralizatoare, deci moartă, ci ca o vreme vie, în care au încăput bucurii şi necazuri, suferinţă, dar şi speranţe.
Concepută ca un schimb de răvaşe între un închipuit fost disident sovietic, condamnat la moarte pentru că ar fi organizat un mic grup terorist, al cărui scop era lichidarea lui Stalin, luptător pe linia întâi în Marele Război, disident în anii ’60, exilat ceva mai târziu în Occident şi studentul/discipolul acestuia, născut undeva la periferiile Imperiului, trecut apoi, după prăbuşirea acestuia, în România, cartea e o tentativă de a recupera un Ceva fundamental, nenumit, care, zice autorul „s-a pierdut odată cu dispariţia lumii vechi”.
Ceva?
– O morală poate. După acel Rău, construit şi livrat ca Răul Absolut, totul, pentru a-l parafraza pe Ivan Karamazov, e posibil: un rău mai mic ni se pare o binefacere. Comparaţiile extreme, practicate cu osârdie în discursul public, pot justifica orice soluţie politică, culturală sau economică: pe acel fond negru, obiectele şi practicele gri nu se prea disting ori ni se arată atât de albe… Nedreptatea curentă se prezintă ca o personificare a justiţiei, iar micile minciuni răsar ca mari adevăruri, confruntate cu Absolutul.
– O atitudine. Prăbuşirea comunismului a lăsat orfană un tip de vorbire: cea despre săraci, nedreptăţiţi, rataţi, proşti şi mulţi. Lumea noastră a devenit un club select, în care pot să-şi permită bilete de intrare doar oamenii de succes, cei tineri, cu bani mulţi şi contacte multe. Biserica, zice părintele Agheev, un călugăr exotic, fost oligarh miliardar, vorbitor a 17 limbi străine, a fost învinsă de Bancă: „În momentul în care îţi faci asigurare, îţi iei credit şi depui banii la bancă, nu mai poţi crede cu adevărat, căci poliţa de asigurare şi contul bancar devin temeiul credinţei tale. Nu poţi fi creştin atâta timp cât ai poliţă de asigurare şi credit.” Glamour Hristos, cel transformat în abţibilduri încleiate pe Jeep-uri luxoase sau cel fredonat la TV de indivizi ca Becali l-a învins pe Hristosul în zdrenţe. Intelectualii, apărătorii cei mai sinceri ai prostimii în modernitate, tratează gândirea de stânga ca o ocupaţie, săracii – ca o coloană a cincea a unor forţe oculte, sau ca un balast pe drumul unui progres închipuit. Oricine îndrăzneşte să-şi asume cuvinte pentru gloată e taxat ca impostor, nostalgic, revizionist sau ca individ rătăcit, cu mentalitate învechită.
– O exorcizare a rostirii. Comunicarea publică nu pare a se fi eliberat definitiv de Vechiul cult, ci doar a schimbat pur şi simplu semnul din faţa simbolului. Ritualul pozitiv, constituit prin încărcarea cu virtuţi a comunismului, practicat până la 1989, a devenit ritual negativ, caracterizat prin aruncarea tuturor viciilor în cârca comunismului, în ambele cazuri păstrându-se pentru acesta extraordinara şi închipuita calitate de a controla cursul curent al lucrurilor. O curiozitate suplimentară ar fi că ambele tipuri de ritualuri sunt practicate de aceleaşi persoane. Osanalele adunate în Leniniane şi Colhoziane au trecut, peste noapte, şi fără probleme de conştiinţă, în blesteme anticomuniste, emoţia rămânând aceeaşi. Noi simţim, nu gândim!, pare a fi motto-ul mahmurelii zise tranziţie.
Născut în URSS…, crescut în tranziţie
Dacă prima carte a lui Vasile Ernu, Născut în URSS, era o lectură nostalgică a certificatului de naştere a ultimei generaţii sovietice, Ultimii Eretici ai Imperiului se dezvăluie ca fiind buletinul de identitate al acestora: ce s-a întâmplat cu copiii URSS-ului când aceştia au crescut mari? Este, într-un fel, straniu că pionierii care rosteau înflăcărat şi cu pioşenie cuvinte mari, de genul Patrie, Pace, Mamă, au ajuns aproape toţi, la maturitate, să poarte un nume colectiv: Ostap Ibrahimovici Bender.
Apariţia ostapilor în peisajul public autohton se datorează, sugerează Ernu, unor constrângeri structurale şi de conjunctură: a) limba banului, în care vorbeşte lumea noastră e cea mai uşor de deprins; b) represiunea economică, substituentul vechii dictaturi politice, e un mediu care poate produce doar acest unic tipar uman; c) o alegere morală capătă sens în măsura în care comportă şi un risc, ori, în sistemul social în care atât critica, cât şi lichelismul sunt răsplătite în acelaşi mod, prin profit, lumea capitalistă se situează în afara moralei: „Numai într-un regim în care poţi fi pedepsit funcţionează critica. În capitalism, ea nu mai funcţionează. Sunt tot mai convins de asta. În capitalism, critica are un singur rezultat: modifică nişte cifre în contabilitate.”
Acestui portret, deloc măgulitor, al lumii româneşti contemporane i se adaugă o serie de alte erezii: evoluţia intelighenţiei locale şi rostul ei în comunism şi capitalism, Ceauşescu e o hologramă, cea mai mare operă de artă produsă de români, România ar fi fost o ţară mult mai puţin traumatizată, dacă trupele sovietice nu se retrăgeau de pe teritoriul ei, oportunismul local şi lichelismul transcendental, victimizarea ca identitate naţională etc.
Încă o carte teribilistă?
Da şi nu. Da, pentru că e o carte-ruptură: curmă un mod de a gândi şi a vorbi despre lumea noastră, apoi, destramă o imagine de sine, artificială şi comodă, de care ne-am îndrăgostit atât de mult, încât o luăm drept reală.
Nu, deoarece reflecţiile şi meditaţiile acumulate în schimbul de epistole dintre cei doi, vizează o normalitate decojită de straie false şi demachiată de mituri frumos colorate, iar normalitatea nu poate fi excentrică.
“Stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului”
Vasile Ernu, pentru blogul istodor si Voxpublica.
Vasile Ernu. Vorbind despre el insusi. El insusi cel din cartile lui, ginditoare despre pamintul care l-a nascut.
Ti-ai conturat o identitate ca om? Iti foloseste la ceva in lumea asta?
Da, ca om, da. Sau ai dubii că aş fi altă specie? E adevărat că în Ultimii eretici ai Imperiului am o teorie care susţine că noi am fi ultimii vampiri. Ce nu se vede cum îmi tremură buza cînd mă uit la jugulara ta? Cine naiba ştie… una sau mai multe identităţi. Da, foloseşte, normal ca foloseste. Cu ce avem, cu aia defilăm prin lumea asta.
Cum e lumea din jur? Cum e Romania? Ce-ti da siguranta?
Diversă, cu bune şi rele, cu isteţi şi proşti, şi cu mulţi români. Dar trece… Cînd mă plictisesc de ei, plec în deplasări. România am găsit-o isterică şi acum devine patologică. Siguranţa vine din cărţile bune şi de la prietenii mai deştepţi ca mine.
De ce traiesti?
Am o misiune foarte importantă, dar din păcate nu prea am voie să spun… Sînt aici să rezolv ceva foarte important, trebuie să vaccinez mai muţi indivizi de o boală gravă din zona prostiei. Dar te vei prinde tu pe parcurs că se pare că eşti vaccinat deja… sau greşesc?
De ce nu te sinucizi?
Pentru că-mi place viaţa, mai ales sub formă de tragedie. Iar suferinţa e din plin şi o avem mereu cu noi. Sinuciderea e pentru cei slabi de înger şi fericiţi sau plictisiţi.
Ce carti, dintre cartile mari vorbesc, nu vei citi vreodata?
Uh… am problem cu Ulise. Nu am reuşit niciodată să o termin. Amicul Bogdan Stanescu cu care vorbesc pe tema cărţii, tot face referinţă la ea şi ma bate la cap să o termin. Am citit multe texte depsre aceasta capodoperă, ştiu teoriile din jurul carţii, am citit mai toate carţile lui Joyce, însă am probleme cu aceasta. Poate, poate mă convinge Stanescu să o termin.
Cit de rau te timpeste teve-ul? Esti la moda cu mobilele-ipodurile-imacurile- tehnologia de ultima generatie. De ce/cum poti trai fara?
Am renunţat la cablu de vro 8 ani. La TV am doar o sirmă mică care prinde 3 posturi. Nu mai sînt dependent. Tehnologia nu mă pasionează. Îmi schimb calculatorul sau telefonul numai cînd nu mai merg. Ele sînt nişte ustensile fără de care pot trăi. E adevărat că de net sînt dependent. Acum îmi e greu să trăiesc fără el. Mai ales din cauza stilului de a comunica. TV-ul însă are o funcţie tot mai nocivă, a devenit o formă de “media” tot mai retrogradă.
Care-i cartea ta de suflet, cu care nu prea-ti vine sa te lauzi?
Mmm…. Am citit cînd eram mai mic tare multe cărţi. Multe din ele foarte proaste. Din alea cu eroi comunişti. Sînt cîteva care mi-au rămas la suflet şi sînt legat puternic sentimental. Un soi de trash de care nu mă pot desprăţi. Aşa s-a călit oţelul e o carte la care ţin mult şi chiar ştiu fragmente pe dinafara, haha… Să ştii însă, că la cîtă maculatură se scoate acum, cartea e chiar bunicică. Pentru mine însă e legată de o anumită perioadă, de un anumit fel de a visa.
Crezi in extraterestri?
Extratereştrii nu sînt interesanţi. Sau, pînă acum, nu am văzut extratereştri mai interesanţi decît pămîntenii, de aceea, mă rezum la relaţiile cu aceştia… Ai văzut că aia din Avatar, chiar dacă aveau cozile cu care se conectau la orice plantă, sex tot ca noi faceau. Ce plictiseală.
Magie, vraji, ce gust au pentru tine? Ti s-a ghicit in palma?
Sînt nişte jargoane, limbaje. Limbajul e limbaj şi nimic mai mult. Ele trebuies tratate ca atare, devin neinteresante cînd sînt abordate ca altceva, aşa cum se întîmplă deseori pe pamînt şi, mai ales în ţărişoara noastră. E interesant că la noi, intelectualii sînt un fel de vrăjitori. Istoria noastră este tratată de ei cu tot soiul de descîntece şi ghioace.
Vezi viitorul intr-o Putere a Rusiei si a Chinei?
Atîta timp cît Rusia şi China fac exact ce face SUA, adică visează la un soi de paradis naţional consumist (nu comunist), totul devine neinteresant. Atîta timp cît visul rusului, chinezului şi americanului de rind se reduce la cum să-şi vîndă libertatea pentru un credit bancar pe care-l cheltuie în cîteva zile şi îl plăteşte toată viaţa, atunci totul devine banal. Pe vremuri, oamenii aveau vise mai frumoase: oamenii mai vroiau să zboare în cosmos, să se sacrifice pentru o idee, să facă o meserie total neprofitabilă. Azi esti privit ca nebun dacă ai veni cu idei din astea. Să spui unei tipe/tip de azi, sau chiar părinţilor, că vrei să studiezi conjuncţia la Cicero, sau să faci un studiu pe rocile din Apuseni… Cred că te trimit direct la casa de nebuni. În anii 60 ai secolului trecut, acestea erau niste meserii romantice şi respectabile. Acum ele sînt neprofitabile şi „idioate”. Comunismul e mic copil pe lîngă gradul de spalare pe creier din zilele noastre.
Cum arata viitorul tau. Dar al lumii?
Viitorul lumii arată sumbru, însă al meu, bine. Sînt optimist: cu cît îi merge acestei lumi mai prost, cu atît îmi merge mie mai bine, fiindcă am mai multe motive pentru a lupta, miza e mai mare şi, deodată, totul capătă pentru mine sens. Mă tem de lumile în care totul merge bine şi în care sînt prea multe bancomate şi oameni fericiţi cu carduri şi cu minţi clonate.
Supranaturalul te bintuie? De ce?
Nu prea, fiindcă totul e supranatural, adică cultural. Azi şi natura este un soi de post TV sau gradină amenajată. Omul a pierdut demult legătura cu natura.
Ti-e frica de Criza? Cum te adaptezi?
Nu de criză îmi este mie frică, ci de faptul că ea va fi prea mică. Pentru a zgudui niţel minţile noastre betonate de noua ideologie, avem nevoie de o criză cu adevărat majoră. Noii politruci ai actualei ideologii apelează la un truc simplu: pe banii noştri, vor farda această criză amînînd confruntarea cu ea. Însă nu vă temeţi, ea va veni, fie şi mai tîrziu. Ştu că e comod şi căldicel aşa, dar omul are nevoie de o confrunbtare directă cu crize majore. Sistemul de tip liberal e mai eficient decît lăcustele, deci va trebui să ne confruntăm cu o criză majoră. Cînd unul cîştigă, altul pierde, cînd cîţiva cîştigă foarte mult, mulţi pierd totul, cînd unul papa prea mult, alţii mor de foame. Acest mecanism nu poate continua la nesfîrşit.
Ce inseamna credinta pentru tine? Ce-nseamna Dumnezeu?
Auuu!! ce întrebări prăpastioase. În ultima mea carte povestesc despre acestă problema cu care ne confruntăm în ultima perioadă, ultimii 70 de ani. Eu susţin o teză cam scandaloasă: stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului. El este ultimul regim în care creştinul este pus în faţa unei decizii radicale: da sau nu. Această alegere radicală îi întăreşte temeiul credinţei. Iar cel mai anticreştin sistem este cel de tip neoliberal. Cînd apare o bancă dispare o biserică. Cînd îţi iei un credit, îţi schimbi temeiul credinţei. Un om nu poate intra în „împărăţia lui Dumnezeu” cu credit, fiindcă creditul e o bogăţie pe invers. La bogaţie mai poţi renunţa, însă la credit nu, căci nu tu deţii controlul. E o poveste interesantă. Nu ştiu ce părere are Dumnezeu despre asta, eu am însă o părere proastă. Nu-mi plac bisericile oficiale, indiferent de culoare, însă bancile, noile temple ale omenii, mă indispun rău. Poate de asta, ador spărgătorii de banci. Ei fac gesturi purificatoare.
De la Leipzig la Suceava
Dupa Budapesta, Praga si Leipzig nu ar strica un oras romanesc. Am ales Suceava, unde nu am mai fost din studentie. Ma leaga amintiri frumoase de acest oras. Bucovina e una din zonele mele preferate din Romania. Asa ca (miine) 26 martie 2010, ora 16.oo la Biblioteca Judeteana din Suceava. Cine e prin zona sa pofteasca.
Leipziger Buchmesse
Interviu facut de Dumitru Crudu aparut la Europa Libera (totusi 11 dimineata nu seara… dar nemtii sint seriosi indiferent de ora). Si o poza din fata Tirgului la o intilnire surptiza cu designerita mea preferata din Germania….Katea, o veche amica care face niste carti exceptionale. Foto: Doina Rusti.
![ernu5[1]](http://www.ernu.ro/wp-content/uploads/ernu512-300x225.jpg "ernu5[1]")
Printre scriitori români prezenţi la Târgul de Carte de la Leipzig, care s-a desfăşurat în perioada 18-21 martie 2010 s-a aflat şi Vasile Ernu. În una dintre zile a lecturat fragmente din volumul sau Născut in URSS in cadrul programului Limbi mici, scriitori mari.
Vasile Ernu: „Tîrgul de la Leipzig este practic cel mai important tîrg german şi unul dintre cele mai importante tîrguri europene care este dedicat scriitorilor. Adică, acolo vin scriitori din toată lumea: discută şi se întîlnesc cu publicul. Spre desoebire de tîrgul de la Frankfurt unde mai mult se vinde şi se cumpără. E genul de evenimente foarte importante pentru că simţi cumva pulsul a ceea ce se întîmplă în spaţiu occidental, dar şi în ţări de alături, pe care, de obicei, nu le cunoaştem, căci ştim foarte puţin ce se întîmplă în Bulgaria, în Croaţia sau în Slovenia. Şi cu această ocazie ne cunoaştem mult mai bine.”
Dumitru Crudu: „Ce reacţii a avut publicul?”
Vasile Ernu: „Publicul german este total diferit faţă de cel de-al nostru în sensul în care vine, se aşază frumos pe scaune şi ascultă o vreme cum cineva le citeşte. Aşa ceva doar în Occident poţi vedea. Este interesant că au venit foarte mulţi oameni din generaţii mai în vîrstă care erau foarte curioşi să povestim pe chestia legată de relaţia cu trecutul şi cu memoria. Nu mă aşteptam că, la ora unsprezece noaptea, să am peste vreo sută de ascultători. Au fost foarte multe întrebări, mai ales adresate din cei din fosta RDG care îmi mărturiseau că şi ei au trecut prin experienţe similare, aveam amintiri comune, dar şi cei din Germania occidentală, deşi nu aveau astfel de experienţe, erau foarte curioşi.”
Dumitru Crudu: „Cine dintre criticii sau editorii germani au fost în sală?”
Vasile Ernu: „Nu prea am cunoştinţe printre astfel de intelectuali. Ceea ce vă pot spune, însă, e faptul că au fost cîţiva cu care am început să negociem despre publicarea primei mele cărţii Născut în URSS în Germania. S-ar putea să apară pînă în toamnă. Încă nu ştiu la care dintre edituri fiindcă eu lucrez acuma printr-un agent. Cert este, însă, că va apărea în curînd. Dar cîştigurile de la asemenea evenimente sunt că te cunoşti cu lumea de acolo, te cunoşti cu mulţi scriitori şi ai şansa să-ţi găseşti un editor, însă lucrurile nu sînt simple, sînt destul de complicate, fiindcă e foarte mare concurenţa pe piaţa germană.”
Între specificul naţional al antimarxismului şi marxismul cultural
Text aparut in Dilema Veche / Anul VII, nr.316 – 04 martie 2010
Acum cîţiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „stîngii în România“ la NEC (Colegiul Noua Europă). Nu mai reţin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „Marx“ şi „stînga“ erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii legate de „problema lui Marx şi a marxismului“ reveneau permanent în discuţie. Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de dl Andrei Pleşu. În stilul dumnealui şarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înţelept din Levant, ne-a explicat celor 3-4 „stîngişti de serviciu“ pe care trebuie să-i aibă neamul ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de faţă ştiau deja, anume că „marxismul şi stînga“ sînt o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai dlui Pleşu, ţara de obîrşie a marxismului, mari stîngişti în anii ’60, sînt acum nişte respectabili burghezi. Deci, „marxismul trece cu vîrsta“. Marxismul ar fi un soi de acnee juvenilă. A doua opinie îi aparţine unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnealui tragic, cu un aer puţin apocaliptic, ne-a explicat că „Marx este un autor care omoară“ şi că „marxismul vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată“, iar proprietatea, după cum se ştie de la Adam şi Eva, „e sfîntă“. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puţin descumpănit: dacă la NEC, care nu e şcoală de partid sau de produs miniştri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituţie academică de studii avansate, e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenţii mai putem avea de la ceilalţi? O altă opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „pe Karl Marx îl citesc numai frustraţii, resentimentarii şi proştii“. Cam acestea sînt relaţiile establishment-ului cultural românesc cu bătrînul Marx.
Eu cred că ar trebui să depăşim acest „specific naţional“ de abordare a marxismului. Am putea porni de la un principiu simplu, cu care putem cădea de acord: marxismul nu este un domeniu al biologiei, al ştiinţelor naturale, al patologiei sau un fenomen al naturii. Marx este un gînditor care a scris cîteva cărţi importante şi nu trebuie să fii specialist în marxism ca să ştii că el nu a scris un tratat despre cum să ţi se ia BMW-ul şi vila de la Mogoşoaia date de Dumnezeu. Marxismul nu este deci un domeniu al viruşilor: nu se ia, nu se molipseşte, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecţiei. Nu e un secret că în orice universitate importantă din lume, Karl Marx, alături de nume respectabile precum Adam Smith, David Ricardo sau Max Weber, face parte din curriculum. Cărţile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.
După căderea comunismului, în Europa de Est a fost anunţată moartea oficială a marxismului, iar Marx a fost aruncat la coşul de gunoi al istoriei. A urmat perioada triumfalistă a capitalismului global, în care mantra ideologiei victorioase trebuia rostită şi respectată cu sfinţenie. Acum cîţiva ani, previziunile sumbre ale lui Marx asupra evoluţiei producţiei capitaliste păreau o poveste de speriat copiii, iar chestiuni precum munca, rupturile sociale, lupta de clasă erau ca şi rezolvate.
Păşeam glorioşi spre cea mai bună dintre lumile posibile. Dar cînd să se sărbătorească parastasul de 20 de ani de la moartea comunismului, a venit criza economică şi a readus în actualitate toate temele din hulitul Capital. „Spectrele lui Marx“, care păreau că îi mai bîntuie doar pe universitarii occidentali şi pe tinerii studenţi, şi chiar şi pe aceştia doar ca modă culturală, acum par să revină în atenţia tuturor. Aşa am redescoperit că de fapt problema muncii nu a dispărut, că ea a devenit imaterială doar pentru o mică, mică parte a lumii şi că, de fapt, ea fusese deplasată undeva, în ţări precum China, India sau România, unde aborigenii sînt o forţă de muncă foarte ieftină care muncesc în cei mai marxişti termeni. Iar datele ne arată următoarele: cu cît criza e mai mare cu atît se vinde mai bine Capitalul lui Marx. În ziua de azi, la Marx face referinţă cine vrei şi cine nu vrei. Nici pe Wall Street nu te mai poţi plimba fără Manifestul Partidului Comunist în mînă.
Pe mine însă nu mă deranjează atît de mult nici interpretarea „naturistă“ a lui Marx de pe la noi şi nici măcar critica dură adusă de gîndirea conservatoare. Eu cred că cel mai mare pericol şi cea mai mare minciună vin din chiar interiorul gîndirii marxiste. E vorba de acea tendinţă şi practică foarte la modă, „marxismul cultural“. Pentru mine, acest gen de discurs este într-o gravă eroare. Conservatorii spun: noi apărăm familia, deci apărăm drepturile majoritarilor. „Marxiştii culturali“ susţin că îi apără pe homosexuali şi pe imigranţi, apărînd astfel drepturile minoritarilor. De fapt, ambele grupări fac acelaşi lucru: omoară ideea de politic, avînd loc un grav proces de depolitizare. Practic are loc inventarea unor pseudoprobleme şi devierea de la punerea în discuţie a problemelor cu adevărat importante. Acest tip de marxism a renunţat de mult la rolul său emancipator şi de luptă. Acest discurs e într-o mare fundătură fiindcă a acceptat compromisul cu sistemul, ceea ce a dus la un „consens“: voi vă faceţi că luptaţi şi ne criticaţi, iar noi vă dăm fonduri, adică firimituri. Ideologii puterii dominante ne spun foarte clar: voi ocupaţi-vă cu critica culturală, adică cu problemele discursive care nu pot schimba nimic, cu pseudoproblemele; cu problemele reale şi majore ale societăţii se vor ocupa oamenii noştri: bancherii, finanţiştii, managerii, PR-ştii etc. Noua ideologie dominantă a transformat ideea de politic într-un soi de tehnologie de PR şi management. Ei nu pot înţelege că politica nu e o problemă tehnică sau de putere. Cred că rolul actual al marxismului e să readucă politicul în sfera umanistă, să reformuleze întrebări semnificative care să deschidă noi cîmpuri de luptă politică.
Dankbarkeit und großes Glück
Dupa Tirgul de carte de la Leipzig vine si presa….
Neues Deutschland / Von Karlen Vesper / 19.03.2010 /
Leipziger Buchmesse: Vasile Ernu und Leslie Baruch Brent – zwei Lebenswege
Seht her und wundert euch, auch ich war Bürger der Sowjetunion!«, bekannte – in Anlehnung an Wladimir Majakowksi – Vasile Ernu, 1971 in Moskau geboren, Sohn bessarabischer Eltern. Das Land, das er 1990 verlassen hat, lässt ihn nicht los. Und er ist überzeugt, dass es jedem so geht, egal in welcher Beziehung er zur Sowjetunion gestanden habe, ob in Liebe oder Hass. »Die Sowjetunion war das größte utopische Projekt der Moderne. Ich war Zeuge eines unvollendeten Projektes und habe die Glorie und den Untergang dieser Utopie gesehen.«
Der rumänische Schriftsteller las im Forum der kleinen Sprachen aus seinem noch nicht ins Deutsche übersetzten »Born in the USSR«. Nein, Bruce Springsteen (»Born in the USA«) kopiert er nicht. Was Versile Ernu bietet, ist ein nostalgisch-ironischer Rückblick auf seine sowjetischen Jahre. Da ist zum einen Trauer über das Verschwinden des Kommunismus und der UdSSR, mit dem der Glaube an Ideale und eine besondere Art heroischen Leidens verschwunden sei. Zum anderen Dankbarkeit, etwas Einmaliges erlebt und erfahren zu haben, »eine gigantische Schöpfung«, geboren aus Blut und Schweiß, verbunden mit grandiosen Hoffnungen, großen Siegen und bitteren Niederlagen, neuem Aufbäumen und Aufbegehren – vor allem mit einem einmaligem Gemeinschaftsgefühl.
»Wir wohnten in ein und derselben Kommunalka namens UdSSR.« Der studierte Philosoph und Philologe, der sechs Sprachen spricht, wundert sich stets, wenn seine Freunde im Westen behaupten, die UdSSR habe es nicht geschafft, eine Zivilgesellschaft aufzubauen. »Die sowjetische Gesellschaft funktionierte anders, nach einem anderen Rhythmus. Unsere Zivilgesellschaft fand in der Kuch-nja und in der Otschered statt.« In der Küche und beim Schlangestehen sei über fast alles debattiert worden, über Gott (dessen Nichtexisten die Sowjetwissenschaft bewiesen hat) und die Welt (die man verbessern wollte), den Zustand der greisen Politbüromitglieder und den der Dissidenten, über die Engpässe in der Versorgung mit Konsumgütern und den Krieg in Afghanistan, was Radio Free Europe vermeldet hat und warum unsere »Koryphären Marx, Engels und Lenin nicht irren können«.
Die Kuchnja und das Otschered waren »eine Seinsform, eine Hypothese des kommunistischen Wesens«. Wer diese nicht kenne, habe keine Ahnung davon, was die Sowjetgesellschaft ausmachte und wie der Homo sovieticus tickte.
Eine andere Generation, ein anderes Land, eine andere Geschichte. Leslie Baruch Brent ist 1925 in Deutschland geboren worden, an einem Sonntag. Er ist ein Sonntagskind, hatte großes Glück im Leben. Er war deutschen Judenmördern mit einem Kindertransport nach England entkommen. Brent las aus seinen Memoiren »Ein Sonntagskind?«, die dank der Cajewitz-Stiftung und dem Berliner Wissenschaftsverlag auf deutsch erschienen ist. Der britische Immunologe, der knapp den Nobelpreis verpasst hat, beschrieb die erschütternden Abschiedsszenen auf dem Anhalter Bahnhof in Berlin an jenem 1. Dezember 1938, als er und viele Gleichaltrige zum letzten Mal ihre Eltern und Geschwister umarmten und sich auf eine weite Reise ins Ungewisse begaben.
Die Fahrt durch Deutschland hat er als düster und unheimlich im Gedächtnis, nicht zuletzt wegen der die jüdischen Kinder bewachenden, finster dreinblickenden SA-Männer. Erst nach dem Passieren der holländischen Grenze seien die Kinder aufgetaut, hätten gescherzt und gelacht. Junge Holländerinnen boten ihnen Obst, Schokolade und Getränke an. Nachts seien sie mit einer Fähre durch stürmische See nach England übergesetzt, um sodann mit Doppeldeckerbussen durch eine malerische Landschaft mit den typischen Cottages zum Dovercourt Reception Camp, dem Auffanglager, zu fahren.
»So weit man glücklich sein kann ohne Familie, war ich in England glücklich«, sagte Brent, der im Krieg in der Britsh Army, bei der Infanterie, kämpfte, »weil ich dachte, dies sei das Einzige, was ich machen könne, um meinen Eltern zu helfen.« Er konnte ihnen nicht mehr helfen. Wie Brent vor einigen Jahren erfuhr, waren seine Eltern und seine Schwester von deutschen Eliminatoren im Oktober 1942 nach Riga verschleppt und gleich nach ihrer Ankunft dort ermordet worden.
Peter-Alexis Albrecht von der Cajetwitz-Stiftung las aus den letzten Briefen von Arthur und Charlotte Baruch in Berlin an ihren Sohn in England. Im letzten, drei Tage vor ihrer Deportation abgeschickten, heißt es: »Geliebter Junge! Briefe erhalten, große Freude! Wir 3 wohlauf. Wir sind froh für Dich!… Möge Gott Dich beschützen!«
Geboren in der UdSSR
Pe drum spre Tirgul de carte de la Leipzig. Am 2 lecturi. Iata programul lecturilor + un cintecel de la amicii de la Megapolis… in germana….
I. 18.03.2010
Uhrzeit 11:00 – 12:00
Mitwirkende: Vasile Ernu
Titel: Geboren in der UdSSR
Beschreibung: ”Ich war Zeuge eines der utopischsten Projekte der Menschheit, ich war Zeuge eines unvollendeten Projektes und habe die Glorie und den Untergang dieser Utopie gesehen.”. Moderation: Georg Aescht
Veranstalter Rumänisches Buchzentrum /Rumänisches Kulturinstitut, Leipziger Buchmesse. Ort: Forum Kleine Sprachen, Halle 4, Stand D401
II. 18.03.2010
Uhrzeit: 14:00 – 16:00
Mitwirkende: Ivana Bodrozic Simic, Peter Svetina, Andrej Nikolaidis, Vasile Ernu
Titel: Kroatien lädt ein: Autoren aus Südosteuropa lesen am Stand
Beschreibung: Kroatien war 2008 Gastland zur Leipziger Buchmesse und seitdem hat es sich etabliert, Lesungen von Autoren aus Südosteuropa gemeinsam zu gestalten.
Moderation Christine Koschmieder
Veranstalter: TRADUKI, Robert Bosch Stiftung, Slowenische Buchagentur, Der kroatische Verlegerverband. Ort: Kroatischer Stand, Halle 4, Stand C402
Punks – veiozaarte
punks – ep. 9 – vasile ernu from veioza arte on Vimeo.
« go back — keep looking »