„Drumul lui Gogol şi al lui Joyce spre iadul personal“

Text-interviu de Simona Chitan in Adevarul / Marţi 28 dec 2010

Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu au publicat un epistolar, „Ceea ce ne desparte“, în care fac o trecere prin marea literatură a lumii, fiecare susţinându-şi opţiunile literare

„Despărţirea de inocenţă”

Bogdan-Alexandru Stănescu, în vârstă de 31 de ani, joyce-ian prin excelenţă, spune că, după ce descoperi urâţenia vieţii, e mai uşor să-l înţelegi pe Dostoievski.

„Adevărul”: De ce ai mizat necondiţionat numai pe Joyce la începutul epistolarului vostru? Cum ai descoperit că Joyce a fost proprietarul unui cinematograf în Bucureşti?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Pariul nostru a fost un simplu pretext, de unde şi simplitatea barbară a opţiunilor. Bineînţeles că un cititor serios nu ar putea să pună un pariu de acest gen. Am vrut să îngroşăm liniile tocmai pentru a putea lărgi apoi orizontul discuţiei. De fapt, ce ne-a făcut să pornim la drum a fost tocmai sentimentul că despre autorii mari se vorbeşte foarte mult, fără ca grupul majoritar (creator de se impersonal) să se întoarcă cu adevărat la cărţi. Ne-am inclus în această paradigmă tocmai pentru că aşteptam un imbold spre recitire. Sursa informaţiilor mele a fost biografia monumentală a lui Richard Ellmann. Obsesiile scatologice sunt revelate în scrisorile lui Joyce – poate cea mai frumoasă corespondenţă de dragoste ţinută vreodată. Cât despre cinematograful deţinut de Joyce, în parteneriat, pe strada Doamnei, am găsit chiar locul exact, cu ajutorul unui mare prozator român, care între timp a murit. E vorba despre Ioan Lăcustă.

Prin ce rezistă Joyce în literatura secolului XXI? Ce înseamnă Bloomsday pentru tine?

Joyce face parte din grupul acela de scriitori fără de care modernismul literar de secol XX nu poate fi conceput, alături de Marcel Proust, Hermann Broch, Virginia Woolf, Robert Musil, Samuel Beckett (da, îl arondez modernismului umanist, nu postmodernismului) sau Franz Kafka. Bloomsday, pe lângă o acţiune de marketing cultural bine pusă la punct de un oraş pe care Joyce nu l-a prea iubit, ca să fim sinceri, nu înseamnă prea mult pentru mine. Aşa cum nu înseamnă mult nimic din ce îndepărtează literatura de condiţia ei esenţială: solitudinea. Aşa cum dragostea nu e posibilă în grup (pentru că se transformă în orgie sau ritual de iniţiere), nici literatura nu se face/citeşte decât de unul singur.

Ce a însemnat toată această trecere prin „Canonul Occidental” al lui Bloom, prin lista lui Nabokov pentru a ajunge la Roth, Mandelştam, Bulgakov, Grossman sau Platonov?

Da, cuvântul trecere exprimă cel mai bine drumul nostru. L-am asemănat cu o călătorie cu poştalionul. În multe staţii am preferat să nu oprim, fie pentru că se făcuse târziu, iar în pădurea din apropiere fojgăiau sălbăticiuni, fie pentru că hanul era deja plin până la refuz. În fond, mi se pare penibil să-mi dau eu cu părerea despre Shakespeare (dacă vrem să abordăm cercul suprem al lui Bloom). Poate peste câţiva ani…

Bogdan-Alexandru Stănescu

Cum ţi-ai revizuit canonul literar şi ce te-a provocat  cel mai mult în acest schimb epistolar?

Nu am revizuit prea mult, eu personal nu am făcut altceva decât să citesc cu alţi ochi clasicii ruşi, să mă apropii de memoriile Nadejdei Mandelştam (pe care le păstram în bibliotecă ca pe sfintele moaşte, dar nu le citeam), să mă cert cu Grossman (iarăşi, fără motiv) etc. Cel mai profitabil a fost însă drumul în răspărul lecţiilor de literatură ale lui Nabokov: e uşor să dai cu Dostoievski de pământ atunci când te cheamă Nabokov. E prea uşor, poate. Când, însă, reciteşti Dostoievski la 30 de ani, adică după ce ai descoperit moartea, boala, urâţenia absolută a vieţii, când de fiinţa ta fragilă prin excelenţă deja depind alte câteva fiinţe chiar mai vulnerabile, ţi-e mult mai uşor să înţelegi ce vrea să spună, în fond, Dostoievski.

Cum ţi-ai reevaluat opiniile faţă de Gogol, Tolstoi, faţă de literatura rusă, în general? Cum găseşti literatura contemporană rusă?

Faţă de Gogol nu am reevaluat nimic. Este, în continuare, pentru mine, un scriitor genial. Ce am descoperit, citindu-i în paralel, a fost drumul comun, circular, parcurs de Gogol şi Joyce spre iadul personal. Aceeaşi circularitate a coborârii în infern, asemănată de Nabokov cu inelele unui vierme (şi, cum spune iarăşi Nabokov, cu inelele de pe omuleţul Michelin)…. La Tolstoi am învăţat să iubesc micile povestiri, micro-romanele, la fel la Dostoievski. Cartea asta a fost un exerciţiu în vederea unei despărţiri. Despărţirea de inocenţă…

Tânăr cronicar

Bogdan-Alexandru Stănescu, născut în 1979, a publicat cronici literare în cele mai importante reviste culturale, „Adevărul literar & artistic”, „Luceafărul” şi „Ziua literară”. Din 2004, a devenit producător executiv al emisiunii „Parte de carte”, realizate de Cristian Tabără la ProTV. Din 2005 a fost angajat ca redactor-şef al colecţiei „Biblioteca Polirom”, pentru a deveni director editorial în 2006. Este prezent cu un eseu în antologia „Generaţia 2000″ (Pontica) şi cu proze în antologiile „Primul meu fum”, „Prima mea călătorie în străinătate” şi „Prima mea carte”
(Editura Art).

„Poezia te salvează de nimicnicie”

Vasile Ernu, în vârstă de 39 de ani, afirmă că „lecţia Gogol” arată cum se produce o mare literatură şi îl consideră pe Bulgakov cel mai gogolian scriitor.

„Adevărul”: Poţi să-i faci un portret al lui Gogol în cinci rânduri?

Vasile Ernu: Un tânăr scriitor de provincie vine să cucerească capitala marelui imperiu fără a încerca să imite moda vremii, curentele literare dominante şi fără a încerca să-i imite pe scriitorii-cult ai momentului. El vine cu lumea lui şi o povesteşte de o manieră care fascinează pe toată lumea. În câţiva ani, acest straniu Gogol, cu câteva texte scurte şi un roman-poem pe jumătate ars reuşeşte să pună temelia a ceea ce se va numi „marea literatură rusă”. De la Dostoievski ştim că toţi scriitorii ruşi se trag „din  Mantaua lui Gogol”.

Până la urmă de ce „Mantaua lui Gogol” nu se plimbă şi pe malul Dâmboviţei lui Caragiale?

Parţial se plimbă. Tema „omului mic” prin care debutează literatura rusă odată cu Gogol este şi o temă caragialească.  Însă procesul e cumva invers. Gogol, şi pe urmele lui mai toată literatura rusă, reuşeşte să facă din problemele omului mic, din fapte nesemnificative, teme de mare anvergură. Micimile acestei lumi sunt transformate în problematici metafizice sau sociale de proporţii. La noi, procesul e invers: lucrurile mari, oamenii aparent importanţi, teme de importanţă majoră sunt aduse în derizoriu. Şi mai este un lucru greu de explicat: dacă din „mantaua lul Gogol” a ieşit o întreagă literatură, din „fracul lui Caragiale”, din păcate, nu. Întotdeauna m-am întrebat de ce Caragiale e singular şi nu a produs „urmaşi literari”.

De ce l-ai ales pe Gogol şi nu pe Tolstoi, Dostoievski sau Cehov?

Eu cred că literatura rusă are mai mulţi scriitori de factura lui Tolstoi şi Dostoievski, care scriu în aceeaşi manieră, cu acelaşi tip de problematică şi de intensitate apropiată. Evident că nu au avut acelaşi impact din multe considerente politice, sociale şi istorice.  Însă autori de factura şi stilul lui Gogol nu prea mai găsim. Poate doar Bulgakov se apropie de el, căci el este, cred eu, cel mai gogolian scriitor. Cehov e şi el un însingurat al literaturii, dar de el trebuie să te apropii foarte atent. E  unul dintre cei mai inteligenţi şi delicaţi scriitori ruşi. Te anesteziază când ţi-e lumea mai dragă. Pentru mine însă, Gogol rămâne cheia spre înţelegerea sensului de literatură. „Lecţia Gogol” este lecţia despre cum se produce o mare literatură şi mai ales cu ce se ocupă o literatură.

Cum te-a modificat acest schimb de idei?

Acest epistolar nu mi-a modificat canonul literar, însă m-a făcut ceva mai deştept şi mai modest. Mi-am dat seama că de multe ori anumite idei pe care le aveam despre unii autori erau  idei preconcepute, că trebuie să-mi pun tot mai des sub semnul întrebării propriile convingeri şi că ar trebui să mă apropii de unele cărţi cu mai multă modestie. M-am convins pentru a câta oară că literatura este un remediu bun împotriva propriei prostii şi ignoranţe. E un exerciţiu foarte bun care are o funcţie igienică.

Cum îl priveşti pe Stalin, criticul literar?

Una dintre temele mele preferate este legată de literatura şi relaţia ei cu  puterea. Stalin este un element-cheie în această ecuaţie dacă analizăm literatura rusă a sec. XX. Există o legătură foarte strânsă între Stalin şi scriitori precum Platonov, Bulgakov, Pasternak, Ţvetaeva, Mandelştam şi cam toată pleiada acelei generaţii. O luptă foarte inegală între Creator şi Dictator. Fiecare autor caută un anumit tip de strategie în raport cu Stalin. Acesta însă este cel mai bun lector al acestora şi de departe cel mai important critic literar al epocii. Cel care a înţeles cel mai bine acest lucru nu e naivul de Bulgakov, ci lucidul de Platonov. Încerc să analizez acest lucru în câteva epistole. Mi-ar plăcea să scriu o carte pe această temă.

De ce poezia e pentru tine „o problemă de viaţă şi de moarte”?

M-am apropiat foarte mult de poezie în ultima perioadă. Nu că aş citi mai multă, ci doar că am o simpatie mai mare. Am scris două epistole pe această temă şi ţin foarte mult la ele. De ce poezia este o problemă de viaţă şi moarte? Eu încerc să demonstrez un lucru destul de complicat: ultimul sens al poeziei, deci al esenţei literare pure, nu este esteticul, ci politicul.  Atât în rai, cât şi în iad poezia are o ultimă funcţie, care este una eminamente politică. Această analiză o pornesc de la observaţiile lui Şalamov din Gulag: în spaţiul în care omul îşi pierde ultimele elemente de umanitate cea care umanizează este poezia. Poezia, literatura te salvează de banalitate, prostie, nimicnicie, iar salvarea este un act eminamente politic.

Cum comentezi reproşurile aduse de Herta Müller faţă de tăcerea intelectualilor români în perioada comunistă?

Despre această temă am scris în „Ultimii eretici ai Imperiului”. M-am regăsit în ceea ce spune Herta Müller. Am afirmat acum câţiva ani şi îmi păstrez aceeaşi opinie: intelectualii români iubesc prea mult curtea sau preferă să rămână în raport nonconflictual cu ea, şi mai puţin exilul. Iar „rezistenţa prin cultură” naşte monştri ceauşişti şi stalinişti. Am şi argumentat în cartea mea de ce.

„Născut în URSS”

Vasile Ernu, născut în URSS în 1971, este absolvent al Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi al unui master de filosofie din Cluj-Napoca. A debutat în 2006 cu volumul „Născut în URSS” (Polirom), distins cu Premiul pentru Debut al „României literare” şi al Uniunii Scriitorilor din România. „Născut în URSS” a fost tradus în Rusia şi în Bulgaria, fiind în curs de apariţie la edituri din Spania, Italia, Ungaria şi Georgia. În 2009 a publicat volumul „Ultimii eretici ai imperiului” (Polirom), care va fi tradus la Editura Ad Marginem din Rusia.

CONTROVERSĂ LUCRATIVĂ

Pretextul cărţii „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”, de Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu,  o constituie controversa legată de preeminenţa literaturii ruse sau a celei anglo-saxone: Gogol sau Joyce. Pornind de la „Lecţiile de Literatură” ale lui Vladimir Nabokov, fiecare dintre cei doi tineri îşi apără opţiunile literare. Un punct esenţial al dialogului e tocmai o anumită opoziţie între funcţia estetică şi cea socială ori, mai ales, politică a literaturii.

„Ceea ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, Stănescu e «bolnav» de revelaţia sensului, a textului cu deschidere în infernul oricărei frumuseţi”, spune scriitorul Radu Cosaşu, în prefaţa cărţii.
„Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu «doar» o contaminare.

Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi «pentru situaţia în care ne găsim», vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov… Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaste sfârşitul acestui «pariu infantil». Ca în toate poveştile bune, va exista însă un «deodată» când inima începe să bată cu putere (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – niciunul nu ocoleşte acest moment cardiac)…”, apreciază Radu Cosaşu.

Info

Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc de Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu

“In sufletul nostru, Lenin ramane un erou pozitiv”

Interviu cu Vasile Ernu realizat de Cezar Paul Badescu / Adevarul literar si artistic , 12 decembrie 2007

Împreună cu scriitorul Vasile Ernu, proaspăt întors de la Moscova, unde şi-a lansat traducerea cărţii “Născut în URSS”, am avut de curând la Muzeul Enescu din Capitală o întâlnire cu publicul, pe tema “Nostalgii comuniste”. Cu ocazia aceasta, am lăsat deoparte propria mea calitate de scriitor invitat, am îmbrăcat haina de jurnalist şi l-am provocat pe Vasile Ernu la o discuţie.

Cezar Paul-Bădescu: După ce a apărut cartea ta „Născut în URSS”, multă lume te-a acuzat că eşti nostalgic după Uniunea Sovietică. Eşti nostalgic într-adevăr?
Vasile Ernu: Nu mă consider un tip nostalgic şi ironizez povestea cu nostalgia spunând: “Comunismul a funcţionat perfect, ne-a pregătit foarte bine pentru lumea de astăzi”. Deci îi mulţumim din inimă partidului, pentru că ne-a făcut nişte buni PR-işti ai lumii capitaliste şi suntem foarte adaptaţi la lumea în care trăim. De fapt, eu mă ocup cu o anumită formă de arheologie, adică încerc să pun cap la cap un anumit gen de arhivă subiectivă.
E o arhivă a mea, a memoriei mele faţă de o lume care a dispărut. Practic, fac un soi de muzeu. În comunism am trăit copilăria şi adolescenţa, iar eu încerc să povestesc lumea aceea din perspectiva obiectelor şi a elementelor care ne-au construit viaţa cotidiană. “Brifcor”, “Cico” sau îngheţata “Polar” sunt obiecte care ne mediază nişte amintiri foarte concrete.
Datorită faptului că pe vremea aceea erau puţine produse, avem o memorie foarte puternică a acestor obiecte. De aici vine şi nostalgia. În acelaşi timp, eu răstorn nostalgia printr-un element tehnic, pe care-l folosesc conştient: ironia. Întotdeauna ironizez această sensibilitate profun­dă, care e aproape biologică.

– Mulţi, când au citit textele în care ridici ode lui Lenin, au fost indignaţi. Pe de altă parte, în cartea ta – exact după cum spui – nu ştii cât este ironie, cât vorbeşti serios…
– Despre Lenin am scris, iar în următoarea carte voi scrie şi despre Stalin şi Ceauşescu. Cred că aceste figuri sunt foarte nedreptăţite, că li se atribuie mult prea multe lucruri pe care nu le-au făcut, adică tot ce e rău li se atribuie lor.
Este un mare fals, pentru că ei sunt un produs al nostru, al tuturor. Noi i-am produs pe Lenin, noi i-am produs pe Ceauşescu, pe Stalin etc. Apoi, aceste personalităţi au jucat un rol foarte important în lumea din care am ieşit şi mi se pare foarte interesant să încerci să-i înţelegi, pentru a înţelege practic ce s-a întâmplat. Mi se pare necesar să vedem care au fost eroii şi cum au funcţionat ei, ca iconuri în viaţa cotidiană. Iar Lenin e foarte important, din cauză că el se afla lângă tine în toate fazele vieţii.
Era Lenin pentru toată lumea: aveai un Lenin mic, un Lenin adolescent, un Lenin tătic, un Lenin bunic, şi acest icon funcţiona ca un fel de pater care te proteja, care lupta alături de tine pentru dreptate. Eu spun că Uniunea Sovietică era un soi de naraţiune utopică, în care indiferent în ce perioadă te năşteai aveai lângă tine aceşti eroi, ca într-un fel de poveste… Lenin, în mentalul nostru şi la nivel de sensibilitate intimă, rămâne un erou pozitiv – vrem, nu vrem.
Evident, dacă am avea o discuţie teoretică, aş putea foarte simplu să-l desfiinţez şi să arăt care au fost hibele întregului sistem. Când vorbesc de o anumită intimitate a ceea ce simt, el rămâne un erou pozitiv – în ciuda întregii propagande de acum antisovietice şi anticomuniste.

– Spune drept: îţi doreşti o reinstaurare a comunismului?
– Comunismul a dispărut, e o poveste încheiată.

– Regreţi asta?
– Regret multe lucruri, regret până şi faptul că trăim în capitalism – dar asta e altă poveste. Eu consider că, de fapt, comunismul nu s-a terminat, ci doar s-a oprit. Nu cred în sfârşitul istoriei, nu cred că nu se mai poate întâmpla absolut nimic. Cred mai degrabă în faptul că diverse forme culturale, ideologice, politice, economice pot căpăta forme la care noi nu ne aşteptăm.
Formele de represiune care au fost în comunism pot oricând reapărea ­altfel ambalate. De exemplu, e foarte important astăzi să fim atenţi la ceea ce se întâmplă, că şi acum trăim într-o altă formă de represiune. Pe mine mă interesează toată povestea cu trecutul doar în perspectiva înţelegerii prezentului. Prezentul, pentru mine, are forme la fel de monstruoase şi urâte ca trecutul.

– Care sunt aceste forme de represiune ale prezentului?
– De exemplu, eu cred că economia, sub forma ei proliberală, are mecanisme de represiune mult mai subversive. Începând de la faptul că ai un contract de muncă, ai un salariu – toate acestea sunt nişte constrângeri. Şi ce e foarte interesant este că piaţa are o capacitate de a te constrânge într-o manieră mult mai perversă: reuşeşte să dea o aparenţă de libertate, de fericire.

– Cum vezi situaţia stângii în momentul de faţă, în România?
– România este o ţară în care tradiţia de stânga este aproape inexistentă şi există o anumită apetenţă către dreapta.
Ceauşismul a fost un soi de comunism de dreapta, în care s-a vehiculat tot discursul naţionalist. Acum, avem un partid care se declară de stânga, dar este de fapt un partid al oligarhiei birocratice – PSD. PD, care a cochetat cu o anumită formă de stânga, s-a transformat într-un partid populist, cu tentă liberală. E foarte greu să înţelegi o ţară în care intelectualii sunt majoritari şi declaraţi doar de dreapta. De când există Europa, intelectualul este, prin natura lui, de stânga.

– Revenind la aşa-zisele “nostalgii comuniste”, la întâlnirea pe care-am avut-o cu publicul pe această temă, amândoi am fost de acord că, practic, obiectele pe care le invocăm nu au valoare în sine, ci sunt un fel de madlene proustiene, nişte conductori către vremurile copilăriei noastre…
– Este foarte greu de înţeles astăzi o astfel de atitudine, pentru că obiectele, din cauza surplusului şi diversităţii lor, nu mai capătă o semnificaţie simbolică atât de puternică. De exemplu, dacă aş numi o marcă de suc de astăzi, nu ne spune mai nimic în afară de produsul efectiv. Legătura dintre obiect şi persoană nu mai este atât de puternică. De asta spun că, în comunism, obiectele au început să capete viaţă. Ele deveneau un soi de eroi ai noştri.

– Există acum un întreg curent, o modă a nostalgiei faţă de lumea comunistă a Estului. Te înscrii în moda asta, de tip “Good bye, Lenin”?
– Nu cred în a scrie conform unor trenduri care, să zicem, par a fi acum interesante sau bine cotate. Moda, prin natura ei, înseamnă că tot trebuie schimbat imediat. Tot ce este acum bun, mâine nu va mai fi. Am scris cartea “Născut în URSS” în primul rând pentru mine. A fost o necesitate a mea. A trecut suficient timp în care să fiu distant de acea perioadă şi să o pot aborda cu o anumită luciditate.
De asta nu m-am gândit la modă. Pe de altă parte, nu este întâmplătoare coincidenţa – în Rusia sau în Germania se scriu de mult cărţi de acest gen. Pur şi simplu, a apărut o generaţie care nu a fost complice a sistemului şi e mai detaşată. Noi nu ne simţim vinovaţi. Ne-am trăit viaţa în comunism fără a apuca să facem compromisuri.
Asta nu din cauză că suntem mai buni decât părinţii noştri, ci că nu am avut şansa. Nu ştiu cum ne-am fi comportat dacă am fi avut aceleaşi condiţii ca părinţii noştri. Pe de altă parte, compromisul trebuie gândit ca o chestiune actuală.
Adică şi noi facem astăzi diverse compromisuri cu sistemul sau cu contextul social-politic pentru a avea anumite avantaje. Trebuie să înţelegem că, în esenţă, lumea nu s-a schimbat. Toată povestea asta că suntem într-o lume liberă este doar o iluzie.

„În sistemul cultural rusesc, noi lipsim cu desăvârşire”

– Te-ai întors de câteva zile de la Moscova, unde ţi-a fost tradusă cartea “Născut în URSS” şi a fost lansată pe piaţă în cadrul unui târg.
– Este important faptul că a fost tradusă o carte (întâmplarea face că a fost cartea mea) pe o piaţă şi într-o cultură unde nu s-a mai tradus de foarte mult timp ceva din România. În sistemul cultural rusesc, noi lipsim cu desăvârşire. În Rusia nu se pot câştiga bani mulţi pe cărţi, dar literatura rusă – ne place sau nu ne place – este una semnificativă pentru Europa.
De asta prezenţa unor scriitori români mi se pare foarte importantă. Sunt autori pe care ruşii îi cunosc foarte bine – Cioran, Eliade, Ionescu -, dar sunt percepuţi ca scriitori francezi, fiindcă au fost traduşi prin filiera franceză. Eu am lucrat cu un traducător foarte bun, Oleg Pamfil, şi, ştiind rusă, am reuşit să urmăresc ce traduce.
În plus, am fost luat de o editură foarte bună. Mică, dar care scoate pe piaţă autori cu greutate. Deseori, pentru a vinde un produs, mai ales cum este cel literar, nu este suficient să ai cărţi bune. Ai nevoie de oameni care să te prezinte. Norocul meu a fost că am avut prieteni.
De exemplu, Viktor Misiano, un foarte bun prieten de-al meu şi influent om de cultură în Rusia. A citit câteva fragmente. Îl cunoştea pe directorul Editurii Ad Marginem, la care am apărut, şi m-a recomandat.

– Cum te aştepţi să fie primită cartea ta de către publicul rus?
– Nici nu ştiu ce să zic… Probabil în cartea mea este prea puţină nostalgie pentru a-i sensibiliza pe ruşi. La ei trebuie să fie sânge, lacrimi, trebuie lucrat puternic la corason. Pentru ei, cartea mea nu este una radicală. Nu ridică probleme, cum a ridicat în spaţiul cultural românesc, din cauză că ei au tradiţie enormă în acest gen de abordări radicale, acolo anarhismul este la el acasă.
Trebuie să scrii chestii foarte dure ca să atragi atenţia prin acest gen de scriitură. Am observat însă că i-a impresionat un anumit gen de umor pe care-l folosesc, umorul pe care ei îl numesc de Odessa (oraşul unde m-am născut, de altfel), o combinaţie între genul de umor rusesc cu cel evreiesc şi cu o anumită tentă mai mediteraneano-balcanică.

^înapoi sus^

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu

realizat de Alexandru VAKULOVSK/Zile si nopti, 14 noiembrie 2007

Nascut in URSS – prima carte a lui Vasile Ernu, a facut multa zarva in lumea literara. Acuzat ca ar fi nostalgic dupa comunism, laudat de numerosi critici, Ernu a incasat premii si in curand traducerea volumului in rusa va fi lansata la Moscova. Nascut in URSS e singura carte romaneasca ce are site. La a doua editie contine si un CD cu legendara trupa ruseasca Auktyon.

Vakulovski: cum te-ai apucat de scris?
Ernu: Initial am scris doar texte de presa. In adolescenta am vrut sa scriu, dar se pare ca nu am avut suficient curaj. La un anumit moment, in anumite conditii date de viata, m-am decis sa scriu. Asa ca pentru mine viata a fost un imbold mai mare decat literatura, cu toate ca ea joaca un rol central, dar nu esential, pentru mine.

Vakulovski: te asteptai ca Nascut in URSS sa aiba un impact atat de mare in Romania?
Ernu: Sincer, nu atat de mare. Dar se pare ca tocmai faptul ca am abordat tema comunismului cu anumita tandrete, ironie si nostalgie a declansat anumite reactii pro si contra. In Romania comunsimul a fost tratat, cu mici exceptii, doar din perspectiva celor care scriu despre comunism ca despre un rau absolut. Am pus altfel problema: imi pare rau, dar si in comunism, am iubit, dansat, baut etc. Este viata noastra si de aceea trebuie respectata si mai ales inteleasa.

Vakulovski: o sa ai lansare si in Moscova. Cum crezi ca va fi primita cartea de rusi?
Ernu: Din ce am discutat cu editorul meu de la Ad Margine, una dintre editurile importante din Rusia si cu traducatorul meu, care stie bine situatia actuala a pietei de carte, cred ca e un moment bun pentru aparitia ei acolo. E o tema foarte actuala pentru cultura rusa. Insa cartea mea totusi a fost gandita pentru un public nesovietic, adica pentru cei care au o experienta diferita. Cred ca distanta de 16 – 17 ani de la caderea comunsimului si modalitatea in care povestesc viata cotidiana sovietica poate interesa multa lume. Este un test important pentru mine si sunt curios de reactiile celor de acolo.

Vakulovski: Lucrezi acum la vreo carte?
Ernu: Da, sunt la finalul unei noi carti care sper sa apara in primavara anului urmator. E o carte mai putin joviala decat prima. As zice ca e scrisa chiar intr-un timbru ceva mai tragic si cu idei mult mai radicale. Va avea si un titlul destul de transant, dar pe care inca nu-l anunt. E o carte la limita fictionalului si nonfictionalului, dar care se citeste usor. Asta e primul proiect care ar trebui sa iasa foarte repede. Dupa care mai lucrez la o carte pentru copii si la un volum de proza.

Vakulovski: Ai schimbat multe orase din Romania. Unde te-ai simtit sau unde te simti cel mai bine?
Ernu: In general incerc sa nu ma leg de geografie prea mult. Oamenii sunt mai importanti, de aceea ma leg de oameni, nu de cladiri si locuri. In orice oras imi place sa fiu ca in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat.

Comunismul, cel mai consistent produs istoric

interviu cu Vasile Ernu realizat de Iulia Popovici / ZIUA, 18 mai 2007

Vasile Ernu a castigat doua premii de debut scriind despre omul sovietic.

A vrut sa se faca lustragiu si a ajuns scriitor. S-a nascut in Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca, a trecut pe la Iasi si Cluj si a ramas la Bucuresti. Lucreaza la Polirom, editura care i-a publicat cartea “Nascut in URSS”. Surprinzator pentru multi, cu acest volum Vasile Ernu a castigat, la distanta de cateva zile, si Premiul de debut al revistei “Romania literara”, si pe cel al Uniunii Scriitorilor din Romania.

1. Spuneai, la un moment dat, că ţi-au trebuit şase luni departe de “lumea dezlănţuită” ca să scrii “Născut în URSS”. De la ce a pornit însă această carte? E pentru tine un soi de exorcizare amestecat cu un gest de sfidare (a unei lumi culturale româneşti pentru care cei 50 de ani de comunism au fost un accident iremediabil negativ)?
DA, mi-am permis acest lux, adică acela de a nu face nimic, decît să stau şi să lucrez la cartea mea. Cartea a pornit de la o incercare de a povesti trecutul comunist arătînd elemente-cheie ale vieţii cotidiene. Vroiam să fie un soi de dicţionar al vieţii cotidiene sovietice. Ceea ce mă enervează aici, aproape mă înfurie, e incapacitatea românilor de a-şi valorifica pozitiv trecutul, fie şi un trecut dezastruos. După cum am mai spus, eu încerc să arăt că sistemul în sine nu înseamnă nimic, că orice sistem e o formă de represiune, iar ceea ce contează cu adevărat e însăşi viaţa noastră. Eu povestesc această viaţă în micile ei bucurii şi tristeţi. Culmea e că şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism am dansat, băut, jucat, cîntat etc. Niciodată nu trebuie să lăsăm sistemul să ne trăiască viaţa.
Mie îmi place să fac afirmaţii contradictorii, uneori chiar şocante, căci scopul meu este acela de a pune oamenii pe gînduri. Şi acum o să-ţi spun o chestie tare. Fie vorba între noi: cel mai consistent produs istoric (cultural, economic, politic) al Romaniei moderne este comunismul. Nu analizez valoric acest produs, eu doar îl constat. (Fireşte, e opinia mea şi rămîn dator cu nişte argumente). Ei bine, dacă asta e cel mai consistent produs atunci el trebuie analizat, înţeles şi asumat. Noi ce facem? Il negăm, îl privim ca pe un sistem de ocupaţie, nu ni-l asumăm, îl aruncăm la gunoi. Asta mi se pare o mare idioţenie. E incredibil cum noi nu sîntem în stare să revalorificăm cultural acest lucru. Producţia noastra culturală e jalnică. Acest moloz de gunoi, numit comunism, este în acelaşi timp o mină de aur dacă ştim să-l  revalorificăm. Uitaţi-vă ce sa întimplat anul trecut în film. 3 regizori au produs 3 filme şi au avut un suces foarte mare în Occident, unde vrem de fapt să fim validaţi. Ce au povestit ei? Ne-au povestit crîmpeie din comunism. Au revalorificat acel trecut de o manieră exemplară. Occidentul aşteaptă de la noi diferenţă. Produsul cultural se bazează acum mult mai mul pe diferenţă decît pe repetiţie.

2. Cartea ta a fost succesiv atribuită mai multor genuri (eseu, memorialistică, proză). Tu cum o priveşti?
La începutul anului m-am văzut în toate topurile posibile şi imposibile şi figuram la toate categoriile. M-am şi minunat să mă vad la proză, eseu, jurnal etc. O singură categorie nu mă nominaliza: poezia. De unde am dedus că 1. nu sînt poet (ceea ce m-a liniştit) şi 2. că originile mele româneşti sînt îndoielnice odată ce nu scriu poezie. Aşa îmi place mie să glumesc. Eu numesc ceea ce fac ca fiind un gen eretic, adică un gen care combină mai multe stiluri. Asta te avantajeează, dar şi te dezavantajează. Dar eu îmi asum acest lucru şi îmi văd de drum. Şi oricum, eu mi-am făcut treaba, am scris o carte, acum e rîndul criticilor să-şi dea cu parerea şi să-şi bată capul.

3. Ce înseamnă pentru tine cele două premii pe care le-ai primit recent?
Recunosc ca nu m-am aşteptat să le primesc. M-am bucurat fireşte, cu toate că pentru mine premiile adevarate au fost legate mai degraba de faptul ca tirajul s-a epuizat in 7-8 luni, numărul imens de cronici care s-a scris şi faptul ca am reuşit să scot o a doua ediţie în mai puţin de un an. Ce sa spun despre premii. Ele te încurajează, dar şi te obligă. Premiul vine ca un fel de validare valorică cu toate că e o validare subiectivă. Oricum nu premiile te fac scriitor. Eu le-am primit cu multă autoironie. Dar cum im place sa citez din Ostap Bender, o să o fac şi acum, iar fraza de la finele cărţii, cînd este jefuit de grănicerii romani spune cam aşa: «Va rog fara ovatii! N-am reusit sa devin un Conte de Monte Cristo asa ca va trebui sa ma recalific si sa ma fac administrator de bloc», iar în cazul meu scriitor. Eu oricum am visat să fiu lustragiu. Poate că o să m-apuc şi de asta.

4. Ai acum, în “Suplimentul de cultură”, un schimb de epistole literare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, în jurul lui Nabokov. De unde a pornit acest “exerciţiu” şi unde crezi (sau speri) că va duce?
Totul a pornit de la îndemn banal de la finele zilei: “Oare are rost să bem o bere?” Şi ambii am fost de acord ca are rost. Pe urma, a fost o discuţie copilărească: cine-i cel mai tare scriitor. În domeniul literaturii, Bogdan este un adevărat profesionist, citeşte tot şi încă ceva pe deasupra, iar eu sînt doar un amator. El a scris prima epistolă pe care a pubicat-o în Suplimentul de cultura. Practic, el a aruncat mănuşa şi eu am raspuns. După care, ne-am dat seama că poate deveni o rubrică permanenta. Vrem să continuam, caci ne-a “aprins”, ca să zic aşa.  Acum trebuie să şi citesc o mulţime de cărţi pentru a mă documenta. Începe sa-mi placă. Cred că ar trebui să avem un ritm mai rapid, adică sa fie săptamînal. Care va fi rezultatul, e greu de spus, dar sînt şanse să se strîngă material de o carte. O să fii anunţată în timp util, daca aceasta se va întîmpla.

5. Ai afirmat de mai multe ori că eşti un om de stânga. Ce înseamnă, totuşi, stânga pentru tine? se pare că marxismul mai poate trăi printre noi sau e vorba de un alt fel de a înţelege această ideologie?
Opţiunile noastre ideologice (un cuvînt demult damnat) ţin de o anumită cultură, o anumită educaţie, de anumite lecturi şi oameni care te-au influenţat. Recunosc că nu rezonez deloc cu dreapta, fie ea politică, culturala sau economică. Îmi este străină, o respect şi încerc să o înţeleg. Însă treaba mea este să o chestionez, să o bun la îndoială, mai ales că acum ea este ideologia victorioasă şi dominantă. În România, din pacate, stînga a lipsit şi lipseşte cu desăvîrşire (fireşte cu cîteva excepţii). Nu există o tradiţie a gîndirii de stînga. În Romania, pînă şi comunismul a fost de dreapta. Ceauşismul a fost mai degrabă un recul interbelic. Stînga nu este comunism, nu este psd-ism, nu îmseamnă egalitarism sau mai ştiu eu ce «isme» care i se atribuie. Discursul de stînga îşi centrează mesajul pe ideea eliberării, pe diversele forme de eliberare: sociala, politica, economica, culturală. Statul modern democratic este în mare parte un produs al acestui discurs al stîngii. Liberalismul clasic care se baza pe principiul libertatea = proprietate, adică doar cel care detinea o proprietate,avea anumite drepturi, (în defavoarea celor mulţi care nu aveau nici o proprietate), a fost nevoit să-şi schimbe anumite principii, să facă concesii datorită intervenţiei în forţă a discursului de stîngă. Îmi pare rău, dar o mulţime de drepturi de care ne bucuram azi, nu ne-au fost facute cadou, ci le-am obţinut prin efort; cei puţini, care deţineau puterea şi avuţia, a trebuit să facă concesii celor mulţi care au avut ghinionul să se nască “inegali”. Dreptul la şanse egale, la echitate socială ne-a fost concesionat, nu dat, iar marele merit îl are discursul de stînga.

6. Dacă stânga înseamnă critica socială, de unde poate veni o “critică a criticii”, de pe poziţiile dreptei?
Stînga este şi critică socială. Eu cred că o critică a stîngii ar trebui să vină chiar din interiorul ei. E nevoie de o regîndire a ei, o reactualizare. Însă acest lucru deja se întîmplă.

7. Cât de “afiliat ideologic” ţi se pare că poate fi un scriitor fără a-şi limita cititorii?
E decizia fiecăruia să se afilieze cum vrea şi unde vrea pe eşicherul ideologic. Pentru mine, important e ca această “afiliere”, ataşare, să nu devină anchilozată şi sectară. Adică, important e să fii capabil de dialog cu oricine, să fii capabil să-ţi chestionezi şi să-ţi pui la îndoială propriile convingeri. Eu încerc mereu să ma autoironizez, sa-mi pun la îndoială propriile convingeri şi să încerc să-i înţeleg pe cei care au opinii diferite. Convingerea mea e că marile pericole vin şi vor veni de unde ne aşteptăm mai puţin, iar în mare parte, noi sîntem producătorii acestor pericole. Duşmanii cu adevărat periculoşi nu sînt externi, ci interni. Una dintre marile patologii ale Romaniei e faptul că mereu şi-a externalizat duşmanii. Acest lucru spune foarte multe. Dar ca sa revenim la intrebare, cred că cititorii vor o gîndire vie şi un text viu.

Doi amici

 Daniel CRISTEA-ENACHE |  Observator Cultural / Nr. 554 din 09.12.2010

Astfel că, pentru proiectul unei cărţi dialogate, încă tinerii Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu aleg o formulă retro, a genului epistolar, fie şi cu autodistanţare ironică. Ceea ce ne desparte poartă subtitlul Epistolarul de la Hanul lui Manuc şi debutează („s-au iscat“, spun cei doi, în stilul lor parodic bătrînesc şi cronicăresc) chiar sub această emblemă bucureşteană şi românească, şi chiar de ziua noastră naţională. Din acest punct fix pornind, din centrul de greutate şi intersecţie al lumii caragialiene, epistolarul de faţă, finalizat după patru ani, a trecut prin diferite forme şi a apărut, în progresia lui, pe mai multe suporturi. E o peregrinare ea însăşi simptomatică pentru condiţia de (in)stabilitate a pieţei culturale autohtone. Mai întîi oral, schimbul de idei devine epistolar şi e tipărit, într-o rubrică lunară, în Suplimentul de cultură; de aici trece în paginile Observatorului cultural; ultimele scrisori sînt publicate în Noua literatură, iar „Epilogul“, scris de Bogdan-Alexandru Stănescu, este postat pe blogul lui Vasile Ernu… Pentru că scriitorul mai tînăr pare obsedat de circularităţi simbolice, s-o notăm şi pe aceasta. În epoca dialogului generalizat, un dialog substanţial începe la o cîrciumă şi îşi are punctul final pe un blog.

Vasile Ernu si Bogdan-Alexandru Stanescu lanseaza cartea de dialoguri epistolare la Bucuresti

• vineri, 10 decembrie, ora 19.00 / Libraria Triptic (str. Alecu Russo nr. 8 [in apropierea Institutului Francez]) / Moderator: Ovidiu Simonca

Editura Polirom si Libraria Triptic va invita la o intilnire cu:

• Vasile Ernu
• Bogdan-Alexandru Stanescu
• Joyce
• Gogol
• Nabokov
• Dostoievski
• Bulgakov
• Platonov
• Tolstoi
• s.a.,

toti, „personaje” in volumul Ceea ce ne desparte, „aproape un roman detectivistic, plin de suspans, despre carti ca si cum ar avea carne, oase si-ar putea singera” (Iulia Popovici).

Publicata in urma cu citeva saptamini, cartea reuneste dialogul epistolar al scriitorilor Vasile Ernu si Bogdan-Alexandru Stanescu, insotit de o prefata semnata Radu Cosasu.

Pretextul epistolarului o constituie controversa legata de preeminenta literaturii ruse sau a celei anglo-saxone: Gogol sau Joyce. Pornind de la Lectiile de Literatura ale lui Vladimir Nabokov, fiecare dintre cei doi tineri scriitori isi apara optiunile literare. Un punct esential al dialogului celor doi e tocmai o anumita opozitie intre functia estetica si cea sociala ori, mai ales, politica a literaturii.
 
„Ceea ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei si evadeaza in teorie, Stanescu e «bolnav» de revelatia sensului, a textului cu deschidere in infernul oricarei frumuseti. Pentru Ernu, poezia e o problema de viata si de moarte, pentru Stanescu «doar» o contaminare. Febrili, scrupulosi, oricum ciudati «pentru situatia in care ne gasim», vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov…Ca in toate povestile bune, nu vom cunoaste sfirsitul acestui «pariu infantil». Ca in toate povestile bune, va exista insa un «deodata» cind inima incepe sa bata cu putere (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – nici unul nu ocoleste acest moment cardiac)…” (Radu Cosasu)

„Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici“

Bogdan-Alexandru Stanescu, autor al volumului Ceea ce ne desparte, alaturi de Vasile Ernu: „Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici“

Interviu /Bogdan Romaniuc/Suplimentul de Cultura /Nr.293, 04-12-2010

Postalionul plecat de la Hanul lui Manuc a ajuns departe. Am calatorit alaturi de cei doi scriitori prin marea literatura a lumii. I-am reintilnit pe Dostoievski, Tolstoi, Platonov, Nabokov si Joyce. Locul meu, al cititorului, a fost in mijlocul diligentei. La stinga mea a stat Stanescu, la dreapta Ernu. De pe fiecare parte a diligentei auzeam cite o poveste. Ca sa nu ma ratacesc, am privit mereu inainte, ascultindu-l insa cind pe unul, cind pe celalalt. Am fost martor al experientei lor unice, in zeci de statii.

Desi ati pus un punct la finalul volumului, pare totusi ca diligenta nu s-a oprit. Vor mai fi si alte statii ale postalionului vostru?

Bogdan-Alexandru Stanescu: Sincer, nu stiu. Cred ca scrisorile noastre postalionarde s-au oprit in mod natural. Adica fiecare a luat-o pe drumul sau. Precum bine stiti, vorba lui Phillipide, rascrucea este „un loc rau“ unde nu e bine sa stationezi, mai ales noaptea, pentru ca risti sa te traga priculicii sau triculicii de mineca. Iar eu am scris toate aceste epistole noaptea. Dar diligentele isi urmeaza propriile statii, schimbam caii de posta oricind e nevoie. Undeva, in partea stinga, o luna singerie picteaza liziera padurii…

Vasile Ernu: Volumul a inceput cumva brusc, pe neasteptate, fara premeditare. Am discutat la o bere, ne-am ciondanit ca niste copii „cine-i cel mai mare autor“ si Bogdan mi-a aruncat manusa. El a scris primul text, iar eu am fost nevoit sa-i raspund. Dupa care lucrurile au continuat cumva de la sine. „Suplimentul de cultura“ ne-a gazduit, dupa care am mai haladuit pe la „Observator cultural“ si „Noua Literatura“. Au mai fost intreruperi din cauza stilului de viata mai aglomerat pe care-l avem. „Diligenta s-a oprit“ undeva. Cred ca e un ciclu, se inchide o bucla. Dumnezeu stie daca vom continua. Poate peste o anumita perioada ar merita incercata o reluare a discutiei. Pe noi ne-a ajutat foarte mult acest exercitiu: am citit aplicat, am redescoperit carti noi sau vechi, mi-am revizuit anumite opinii. De ce nu am mai repeta-o?

Daca ar fi sa „oferiti“ o statie si unui scriitor roman – asa cum au Gogol, Nabokov, Joyce, Bulgakov sau Platonov – la cine v-ati gindi?

BAS: Eu mi-as urma obsesia si as opri pentru a da nutret cailor in curtea hanului lui Emil Botta. As mai opri o data pe la Stefan Banulescu, nu as ocoli nici zone bune din Sadoveanu, din Caragiale, din Camil, din Breban, din Arghezi, din Nichita, din Mazilescu, din… Aia ar fi o alta carte.

V.E.: Sa stii ca m-am tot gindit in ultima perioada. Cred ca ar trebui mai intii sa fac mici sapaturi, sa incerc sa recitesc citiva autori. As reciti din clasicii secolului XX si as incerca sa ma apropii mai mult de scriitorii importanti ai perioadei ’60-’70 pe care nu-i cunosc atit de bine. As fi tentat sa fac niste interpretari putin diferite la Caragiale. Uh, avangarda romaneasca trebuie recitita si rediscutata. E mult subapreciata si estetizata excesiv. Mi se pare ca e foarte prost evaluata, iar miza ei foarte prost inteleasa. As reciti Panait Istrati si, mai ales, Constantin Stere, un alt mare nedreptatit. Cu el am ceva personal de impartit, caci avem tare multe lucruri comune.

Sa scrii scrisori, spunea Kafka, inseamna „sa te despoi in fata fantomelor“. Ce inseamna sa scrii scrisori in fata cititorilor si cum ati plasa corespondenta voastra in epistolarul romanesc?

BAS: A scrie in fata cititorilor, intr-un mediu unde reactia este aproape concomitenta cu publicarea, inseamna sa te supui unui test esential: acela al publicului inevitabil critic, mai ales cind se poate ascunde sub masca anonimatului internautic. Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici. Dar hai sa nu ne luam prea in serios, va rog… A ne plasa „in epistolarul romanesc“ inseamna a ne da importanta prea mare. E o carte relaxata, scrisa de doi autori care nu s-au ferit de greseli, care si-au pus cenusa in cap cind a fost cazul si care n-au prea dus la bun sfirsit multe dintre proiectele pe care si le-au propus. De fapt, cred ca e o carte ideala pentru plaja… se citeste usor, mai ales daca ai citit autorii la care ne referim. Evident ca ma refer la o plaja din Vama Veche, dar undeva prin anii 2000, pe la jumatatea lui septembrie poate, cu putin vint si o bere rece in mina. La Ovidiu poate, dar nu pe banca de lemn, ci alaturi.

V.E.: Eu sint un fan al genului epistolar. A doua mea carte, Ultimii eretici ai Imperiului, e construita tot in acest gen, dar e total altceva decit acest volum. Acolo e „jucat“, aici vorbesc cu o persoana concreta, pe probleme pe care le ridica si la care trebuie sa raspund. Sint un admirator al apostolului Pavel, un mare specialist al genului. Si mai cred ca in vremuri de ruptura, de tranzitie, genul epistolar este foarte fecund. In acest moment este cel mai utilizat gen. Oare nu toti vorbim mai mult pe email, messenger, pe forumuri etc. decit fata in fata sau altfel? Tehnologia ne impinge cumva in aceasta epoca, la genul epistolar.

„Ceea ce ne desparte nu face altceva decit sa ne dea intilnire, dupa o lunga si aventuroasa calatorie circulara, intr-un punct comun.“ A fost doar o impresie de moment?

BAS: Hai sa ne intoarcem la luna aia singerie despre care vorbeam. Numai eu o vad, pentru ca stau in partea stinga a diligentei (in ciuda parerilor comune). Il las pe Vasile sa va povesteasca ce se intimpla pe partea dreapta. Fiecare priveste in alta directie, dar stam unul linga celalalt. Iubim literatura si sper ca asta e destul de vizibil. Pe Vasile, insa, il pasioneaza si circumstantele, extraliterarul, anecdotica legata de viata autorilor. Eu sint bagat pina la git in smircurile textuale si nu cred ca voi iesi vreodata de acolo.

V.E.: Ceea ce ne desparte ne si uneste. Ne desparte poate un anumit tip de traditie culturala, de sensibilitate estetica, de educatie etc. Venim totusi cu istorii si educatii diferite. Insa nu foarte diferite:  in arealul european, lucram cam cu aceleasi instrumente si metode de baza. Ne uneste insa pasiunea pentru carte, literatura.

Care sint scriitorii nostri care au dat foc – sau macar au incercat – „fabricii de vise“?

BAS: Nu stiu daca vreau sa intru in zona asta. Imi plac, in general, sabotorii. Mai mult decit demonstrantii. Imi place Scoala onirica, imi place Mazilescu, imi place Brumaru, imi place Botta. Acestia nu sint grevisti sau protestatari, ci, mai curind, fiinte ale noptii care taie cablurile si pun zahar in rezervorul motocicletelor de militie.

V.E.: Noi avem o cultura a fumegatului, nu a focului. La noi, din cind in cind mocneste ceva. Flacara nu se vede, se zareste doar fumul adiind si se simte un miros amestecat. Cum il descrie un scriitor rus (Leontev) care a trecut pe aici: „balkanski dimok“ (fum balcanic). Il vezi toamna daca mergi prin satele romanesti. Nu e nici foarte foarte dens si nici neplacut, dar uneori te face sa lacrimezi cind iti intra in ochi. E un miros amestecat de crengi si frunze de pomi fructiferi si copaci de tot soiul. Cam asa e si cu scriitorii nostri: stiu sa produca acest efect de „balkanski dimok“. Fabrica de vise nu arde, dar fumega. Iar la acest efect de fumigena se pricep foarte multi scriitori romani. Nu prea ne place focul si, mai ales, sa ne jucam cu el. Poate ca sintem o cultura tinara, iar focul este interzis copiilor. Cind o sa crestem mari o sa dam foc cu siguranta.

Cum definiti relatia scriitorului roman, de-a lungul timpului, cu „puterea“?

BAS: Nu e o zona unde sa ma pot aventura cu sufletul deschis. De altfel, cartea asta evita scriitorii romani. Poate Vasile s-a apropiat mai des de subiectul respectiv. Eu nu vreau sa parasesc traseul schitat in carte, nici sa-l grefez pe plaiurile mioritice. Si, iarasi, nu cred ca putem vorbi despre relatia Scriitorului Roman cu puterea. Fiecare scriitor roman a avut propria relatie cu puterea. Relatia cu puterea este una intima, aflata la granita cu obscenitatea. Pentru ca puterea e obscena, sub orice forma s-ar prezenta ea.

V.E.: Teza mea simpla pe care o tot repet este: literatura nu produce doar metafore si povesti frumoase, ci produce cu ajutorul metaforelor si sensuri. Literatura in esenta ei salveaza: social, cultural, te scoate din banalitatea cotidianului, te salveaza de prostie, iar salvarea este un act eminamente politic. Literatura nu este doar o fabrica de metafore, ci si de sens. Deci e si un gest politic, iar scriitorul in raport cu Puterea poate fi de curte sau de exil. In Romania, sint doua dominante culturale la acest capitol: o parte a intelectualilor, scriitorilor se apropie periculos de mult de Putere, de curte. E o traditie lunga pe care nu noi am inventat-o, insa noua ne place excesiv de mult acest anturaj al curtii. O alta parte incearca sa pastreze o anumita distanta care sa nu compromita, dar care nici nu presupune risc. Cum zice Daniel Barbu, „critica puterea atit cit ii permite aceasta“. E un risc zero. Si exista o ultima categorie, cea de exil, cea care-si asuma riscuri mari. La noi aceasta categorie este din pacate foarte subtire. Avem insa citiva „nebuni“ pe care eu ii admir si ii respect dincolo de gusturile mele estetice. Da, am avut si mai avem un Paul Goma, un Dorin Tudoran, un Dan Petrescu, ca sa-i amintesc pe cei pe care i-am urmarit mai atent. Interesant e ca acesti oameni sint astazi la fel de marginalizati ca in comunism. Oare de ce? Simplu: nici un regim nu vrea sa aiba de-a face cu scriitorii incomozi. Din aceasta cauza e bine sa-i tina intr-un exil, care nu e neaparat geografic. Puterea premiaza frazele frumoase, nu frazele incomode.

„Hai sa mai citim si sud-americanii“ sau „as fi vrut sa intru direct in arealul sud-american“ – numai indemnuri si promisiuni, nimic altceva… pina la finalul cartii. Ce ar fi totusi de spus despre romanul sud-american?

BAS: Hai sa recapitulam: am proiectat calatoria noastra in America de Sud in clipa in care Vasile a dus discutia pe planul relatiei de putere a scriitorului cu Primul Scriitor al Neamului. Vroiam sa demonstrez ca dictatura e un teren propice pentru realismul magic. De ce n-am mai ajuns? Pentru ca am recitit Un veac de singuratate si am ramas cu o greata asemanatoare celei de dupa infulecarea unui bax de ciocolata. Mi-am dat seama ca nu mai pot consuma asa ceva. Nici Carpentier, nici macar o carte care mi-a placut foarte mult in copilarie, Incident la Antares, a lui Erico Verissimo… Pot inghiti bucati consistente din Llosa si cam atit. Riscul acelei calatorii ar fi fost sa-mi arunc toate resentimentele asupra celebrului boom sud-american… Vezi, am plecat suparat pe Dostoievski si, dupa ce l-am recitit la aproape 30 de ani, il ador, il adoram pe Marquez si nu-l mai suport la virsta asta. Iar aici cred ca sta frumusetea, daca e vreuna, a acestei carti.

V.E.: Da, sint mai multe promisiuni in carte pe care nu le onoram. Nu le onoram mai degraba pentru ca discutia curge in alte directii. E o discutie vie, nu e contrafacuta si asta se vede. Uneori dorim sa o luam intr-o anumita directie, insa lecturile, discutia ne duc in alta directie. Acesta e farmecul acestor abordari libere care nu stii niciodata unde te vor duce. Ar fi fost placut si foarte interesant sa discutam si despre universul literaturii sud-americane. Este o literatura care-mi place mult si cred ca ne poate ajuta sa intelegem mai bine si ce se intimpla cu noi. Cred ca mi-ar fi placut sa privesc spre noi, spre cultura noastra, prin ochelarii literaturii sud-americane sau ai unor autori sud-americani.

Ceea ce ne desparte te trimite, vrei nu vrei, inapoi la cartile mari ale literaturii. Cui ii este adresat acest apel la lectura?

BAS: Eu m-am apelat singur, ca sa zic asa. Apoi am apelat la Vasile. Acum, as vedea printre cititori pe toti cei ce au pareri ferme despre marii clasici. Apelul in sine, indemnul este de a reciti. De a reveni in permanenta la cartile indiscutabile. Pentru ca, daca le lasi in stadiul de „indiscutabil“, mor, dispar. M-am adresat citorva fantome care imi poarta chipul: acela care eram in liceu, atunci cind citeam si Dostoievski, si Marquez, m-am adresat celui care eram acum 5-6 ani, cind scriam doua, trei cronici literare saptaminal, m-am adresat citorva oameni pe care-i stiu pasionati cu adevarat de literatura. Si, de ce nu?, m-am adresat dragului de Joyce, m-am rafuit cu desteptul de Nabokov si am dialogat cu toti strigoii care bintuie casa parasita a literaturii.

V.E.: Experienta scrierii acestei carti se bazeaza pe trimiterea la lecturi, la autori si carti clasice. Cel mai mare cistig al acestei experiente a fost revenirea la autori de prim rang si la carti importante. A descoperi carti noi, a redescoperi carti vechi si a te bucura de aceasta, a impartasi cu celalalt aceasta bucurie reprezinta un semn ca inca esti viu. Acesta e marele cistig pentru noi. Pe parcursul scrierii acestor texte, am avut multe rasturnari de situatie: ne-am revizuit anumite pozitii, ne-am schimbat opiniile, am inteles ca deseori am fost niste ignoranti blocati in niste clisee. A avea curajul sa recunosti ca ai gresit, ca esti dispus sa renunti la vechile opinii este un lucru extraordinar. Prostia poate fi invinsa prin literatura, prin dezbateri si polemici. As fi foarte bucuros daca experienta noastra se va transmite si cititorilor. Eu cred ca manualele de liceu ar trebui facute exact pe acest model: oameni vii, indragostiti de domeniul dat si totul pus in dezbatere, nu in formule moarte si clasificari de muzeu antic. Literatura este ceva viu: si Flaubert, si Tolstoi, si Joyce, si Gogol, si Caragiale sint contemporani unul cu altul si contemporani cu cititorul.

Care ar fi portretul scriitorului roman post-‘89?

BAS: Orice raspuns as da la aceasta intrebare ar fi reductiv si categoric gresit. In orice caz, ar fi lipsit de legatura cu obiectul discutiei noastre. Portretul scriitorului roman post-‘89 este portretul unor oameni dragi, intimplator scriitori, pe care i-am cunoscut si alaturi de care am crescut. Am inceput sa lucrez in redactia „Ziarului de Duminica“ in anul al doilea de facultate, la 20 de ani, alaturi de oameni ca Ioan Es Pop si Daniel Nicolescu, oameni care m-au invatat sa scriu. Pentru mine, ei reprezinta scriitorul roman. Apoi, anii de munca la revista „Luceafarul“ m-au adus iarasi intre scriitori romani de toate felurile. Sa nu uit nici anii petrecuti la Muzeul Literaturii…

V.E.: La acest capitol mie imi place sa ironizez si sa ma autoironizez. Scriitorul roman tinar care a intrat in plin capitalism salbatic, dar care inca mai pastreaza o multime de elemente din vechea lume, vechile obsesii etc. vrea doua lucruri: vrea sa fie recenzat pozitiv de Nicolae Manolescu si laudat la tv de Mihaela Radulescu. Adica scriitorul roman din capitalism vrea sa aiba si aura elitista din vechile regimuri, daca s-ar putea si privilegiile din acea perioada, dar si sa fie citit la nivel de masa. Si elitist, si de masa nu se prea poate. Noi am uitat ca nu mai exista demult ruptura clasica dintre „cultura inalta“ si „cultura joasa“. Ce trebuie facut e greu de spus: fiecare-si alege tema, stilul, strategia care-i sint la indemina, la care se pricepe si care vor tine atit cit il tin talentul si munca depusa.

Ce ar mai ramine din literatura noastra daca am trece-o prin cercurile lui Bloom?

BAS: Ramine destul, complexele acestea sint total lipsite de substanta. Avem o literatura buna, si spun asta dupa ce am consumat literatura romana timp de 10 ani non-stop, cu ochi de profesionist.

V.E.: Ar fi interesant de facut un astfel de exercitiu. Din pacate, la noi nu exista o dorinta a confruntarilor valorice, ci o obsesie a cuceririi unui spatiu. Cred ca am si scris in carte acest lucru. Obsesia literaturii romane, a scriitorilor romani e sa acumuleze premii (vezi obsesia Premiului Nobel) si sa patrunda in Istoria literaturii. Istoria literaturii este privita ca un spatiu de expunere. Ar trebui sa stim ca o astfel de abordare inseamna o forma de muzeificare, adica de anchilozare. Literatura vie, de regula, lupta impotriva muzeificarii, institutionalizarii, birocratizarii ei etc. Aparitia Istoriei literaturii lui Nicolae Manolescu si, mai ales, reactia la ea reprezinta o imagine perfecta a ceea ce spun. Scriitorii si criticii o citesc de la coada la cap, adica de la indice spre continut si masoara fiecare cit spatiu de expunere are. Deci, in acest context, Istoria literaturii devine un instrument birocratic, un muzeu de expunere. Intrebarea insa se complica: ea spune ce este sau ce nu este literatura?

Nato in URSS

Născut în URSS de Vasile Ernu a fost publicat in limba italiana

Volumul Născut în URSS de Vasile Ernu a fost tradus de curînd în Italia, la Editura Hacca, în traducerea Anitei N. Bernacchia, cu titlul Nato in URSS.

Născut în URSS reprezintă debutul lui Vasile Ernu (Polirom, 2006, ediţia a II-a în 2007, ediţia III-a în 2010).

Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Nominalizări: Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul.

Născut în URSS a mai apărut în anul 2007 la Editura Ad Marginem din Rusia (traducere de Oleg Panfil), în 2009 la Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria (traducere de Stilyan Deyanov) şi în 2010 la editura Akal din Spania (traducere de Corina Tulbure). Cartea este în curs de apariţie la editura L’Harmattan din Ungaria şi la editura Sulakauri din Georgia.

„Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.” (Mihai Iovănel)

„Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu.” (Bianca Burţa-Cernat)

„Vasile Ernu îşi permite luxul „iresponsabilităţii”, lux extrem de costisitor într-o cultură de provincie. îşi permite formularea unei întrebări cu argumentaţie simplă care să neliniştească profund. Zguduirea adevărului „de la sine înţeles” într-un ritm nonşalant, aproape prietenos – aceasta e finalitatea, fără dorinţă emfatică de rezolvare a aporiei. Ernu împrumută aroganţa imperiului uresesist pierdut în istoria sa personală şi o foloseşte exact în sensul contrar pe care-l puseseră la cale propagandiştii războiului rece.” (Costi Rogozanu)

„L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie găsit cu orice preţ şi citit, citit, citit: Must Read! Scrie fără utopism şi ideologii şi mai ales fără ură. Scrie pur şi simplu bine, cu o frumoasă limbă simplă, ironică şi lirică.” (Gherman Sadulaev)

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al edituilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România Liberă şi HotNews, precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.

În 2009 publică la Editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului în curs de apariţie la Editura Ad Marginem din Rusia . Volumul a fost nominalizat la Premiul pentru Eseu al revistei Observator cultural (2009) şi a primit Premiul Tiuk! 2009.

Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc este cel mai recent volum semnat de Vasile Ernu, alături de Bogdan Alexandru Stănescu. Pretextul epistolarului îl constituie controversa legată de preeminenţa literaturii ruse sau a celei anglo-saxone: Gogol sau Joyce. Pornind de la Lecţiile de Literatură ale lui Vladimir Nabokov, fiecare dintre cei doi tineri scriitori îşi apără opţiunile literare.

Este unul din fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro

Ernu in EVZ

Un interviu aparut in Evenimentul Zilei din 22 noiembrie 2010. Responsabila cu intrebarile Diana Evantia Barca.

După ce volume ca “Născut în URSS” şi “Ultimii eretici ai imperiului” au făcut vogă şi au bătut recorduri de vânzări, scriitorul a lansat, ieri, la Târgul Internaţional de Carte, cel mai nou volum, “Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”.

„Erou al muncii voluntare”

Ups. Saptamîna aceasta în Dilema veche…. la rublica ” ce mai spune” … Aparut in Dilema veche, nr. 354, 25 noiembrie – 2 decembrie 2010

De cînd sînt free lancer am observat că viaţa mi s-a aglomerat cu o viteză îngrijorătoare. Dar nu poţi să te plîngi cînd anunţi sus şi tare că viitorul aparţine periferiei care trebuie să fie cît mai departe de centrul politic şi financiar.

Dacă e să tragem linie anului care pleacă, cred că a fost unul roditor. Prima mea carte a mai fost tradusă în cîteva limbi, iar printre cele mai exotice se numără o limbă cu un alfabet inimaginabil. Însă în acea limbă a scris Şota Rustaveli. Iar toastul preferat în Georgia sună aşa: „Să bem pentru fraţii mai mari ruşi, care sînt cu 1500 de ani mai mici“. Şi cînd mă gîndesc cît de aproape e Caucazul de noi şi nu ştim mai nimic despre el… Mă doare, de aceea merg pe-acolo din cînd în cînd.

Da, mi-am mai îndeplinit două vise: să hălăduiesc mai mult prin Berlin şi să revizitez după 20 de ani Crimeea, visul adolescenţei mele. Am locuit la doar cîţiva metri de vila lui Cehov. Ţi se întîmplă de cîteva ori în viaţă. Mint. Mi s-a mai îndeplinit un vis: nu doar că l-am cunoscut pe Radu Cosaşu, ci chiar a şi scris o prefaţă la noua noastră carte. Şi sînt primul om care a intrat cu laptopul în sanctuarul lui Cosaşu. A citit, am cules cuvînt cu cuvînt. Cartea cu pricina – Ceea ce ne desparte – e scrisă în tandem cu amicul meu Bogdan-Alexandru Stănescu, un bun cunoscător al literaturii universale. Recitind-o, mă bucur că a ieşit.

Între două-trei avioane, am mai organizat un festival de literatură la Chişinău şi unul la Bucureşti. Cel de la Bucureşti – pe care-l organizăm de trei ani împreună cu Oana Boca şi B.A. Stănescu – e deja un eveniment care a confirmat. Publicul merită toate nopţile nedormite. Între cîteva deconturi, am reuşit să pornesc cu cîţiva amici o revistă online de care chiar sînt mîndru. Mult efort în regim de voluntariat, dar cu rezultate neaşteptate. Unii zic că e de stînga. Eu zic că e mai mult decît de stînga, iar cînd o să apară şi pe hîrtie, o să se cheme tot CriticAtac, adică titlul publicaţiei online. Ce ar mai fi de raportat? Cred cu convingere că în curînd voi fi declarat erou al muncii voluntare. Vă rog, fără ovaţii.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
• Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…

Cautare