Sint mazohist, traiesc in Romania & Vakulovski cu Letopizdet.
Acum citiva ani am organizat un turneu de lansare a volumului Letopizdet a lui Alexandru Vakulovski in colaborare cu Luna Amara (Bucuresti, Iasi, Cluj).
un fragment filmat la concertul de la Cluj. Luna amara cu Sint mazohist, traiesc in Romania si Sandu cu Letopizdet.
si un mesaj de la amicii de la Luna Amara
“Scriitorul si prietenul nostru Alexandru Vakulovski a fost expulzat din Romania, dupa ce a asteptat 4 ani de zile cetatenia romana, dupa ce a scris in romana, dupa ce a muncit in Romania, dupa ce si-a pus sperantele in tara a carei limba au vorbit-o toti ai lui: parinti, bunici, strabunici, stra-strabunici.
Alexandru Vakulovski nu se afla in fata primei absurditati pe care, impreuna, statele roman si “moldovean” i-o servesc. Acum doi ani, el n-a putut merge la inmormantarea propriului tata, pentru ca, odata intrat in Basarabia, n-ar mai fi putut iesi. Acesta este rezultatul politicilor duse de bolsevici ca Ion Iliescu, acesta este rezultatul chermezelor cu “vinisor molodoviniesc” dintre Basescu si Voronin.
Bineinteles, Alexandru Vakulovski este prietenul nostru si al altor artisti si oameni simpli. El nu este un fotbalist de exceptie, ca Maximilian Nicu, care nu stie limba romana, dar si-a luat cetatenia intr-o saptamana. Pentru ca traim in tara in care nu dam doi bani pe cultura, dar in care fotbalul si politica se incuscresc intru prostirea cetateanului.
Multi spun ca “nu stim ce se poate face”. Noi stim precis ce se poate face: se poate schimba legislatia cu privire la obtinerea cetateniei de catre romanii care traiesc in afara granitelor tarii. Nu e un proces simplu, dar nici prea complicat. Tine de vointa politica, insa aceasta poate fi, la randul ei, impulsionata de vointa civica.
Poate ca acest caz. al prietenului Alexandru Vakulovski, nu se va rezolva. Dar poate ca ar putea fi punctul de pornire al unei campanii prin care sa-i aducem – literalmente – mai aproape pe romanii de peste Prut.
Trimiteti un mail la ministru@mae.ro cu mesajul / Libertate si respect pentru Alexandru Vakulovski!
Frate-meu de peste Prut, la propriu
(iata ce i s.a inimplat unui important scriitor, care-mi este si bun amic….
textul apartine lui Mihail Vakulovski… este revoltator)
Dacă îl suni pe frate-meu pe telefonul celular îţi răspunde o vice feminină: „Ocupat-Zaniato”. Asta pentru că de astăzi frate-meu nu mai e în România – a fost amendat, expulzat şi interzis – ca om, nu neapărat ca scriitor. Existenţialism românesc (pe modelul „postmodernismului românesc”), un exemplu crud şi concret de frăţie româno-română.
Frate-meu, Alexandru Vakulovski, român, scriitor român, a publicat doar în România, a fost co-fondatorul revistei web Tiuk! – www.tiuk.reea.net, a absolvit Facultatea de Litere în România (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca), apoi a muncit şi a locuit în Cluj, Bucureşti şi Braşov (din 1996), lucrînd ca ziarist, a tradus şi publicat cărţi în română (3 cărţi de Vladimir Sorokin, jurnalul lui Venedikt Erofeev, romanul Fraţilor Presniakov, texte din muzica rock rusească), a scris în română, a vorbit în română… A debutat în 2002 cu “Pizdeţ” (roman, editura Aula, Braşov), “Oedip regele mamei lui Freud” (poezie, editura Aula, Braşov) şi “Ruperea” (teatru, Biblioteca de Poezie, Bucureşti). A mai publicat “LETOPIZDEŢ. Cactuşi albi pentru iubita mea” (Ed. IDEA Design & Print, Cluj, 2004), “ecstasy” (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), “TU” (Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002) şi BONG (roman, Ed. Polirom, 2007). Piesele sale de teatru s-au jucat în România, Germania, Anglia; prezent în antologii şi dicţionare din România şi străinătate cu poezii, proză, teatru, eseuri.
Născut în Basarabia (1978), părinţi, bunici, străbunici, stră-stră-stră-străbunici români, aşteaptă cetăţenia română de mai mult de 4 ani (a apărut o dată în „Monitorul Oficial”). Între timp a absolvit facultatea, lucrează, lucrează, lucrează şi aşteaptă cetăţenia română. A aşteptat-o pînă acum cîteva zile, dar pe 9 aprilie, ziua lui de naştere, îi va expira paşaportul moldovenesc, aşa că s-a dus la Poliţia din Cluj-Napoca, să-şi plătească amenda (inevitabilă) pentru că i-a expirat „şederea temporară”. Verdictul a fost acesta: 12 mln. lei vechi amendă, expulzarea din România (în maximum 15 zile) şi interdicţie de a intra în România în următorii 2 ani şi jumătate. Doar pentru că scriitorului român i-a expirat „şederea temporară” şi tot n-a obţine ut cetăţenia română, această doamnă Godot. Asta cu cetăţenia e super dură pentru cei cinstiţi (material didactic: Mitoş Micleuşanu – „Tărîmul lui Kafka”, poate fi citit în nr. 21 din Tiuk!). Dacă te uiţi pe lista noilor cetăţeni români găseşti aproape doar nume străine (mai ales arabe). Cît despre basarabeni, nu ştiu cum se întîmplă, dar cel mai uşor îşi iau cetăţenia română basarabenii de limbă rusă… Frate-meu aşteaptă de ani de zile cetăţenia, iar alţii pun mîna pe ea într-o săptămînă. Vorbesc de cazuri de mită, dar există şi un exemplu public, recent, cu fotbalistul Maximilian Nicu. Maximilian Nicu s-a născut în Germania, a trăit toată viaţa în Germania, dar şi-a obţinut cetăţenia română în cîteva zile, iar la jurămînt a vorbit doar în germană. N-am nici o treabă cu omul, dar e un exemplu.
Azi dimineaţă am primit un mesaj de la frate-meu: „am trecut vama. sal”.
Plecarea lui Vladimir Voronin de la presedintie va avea efectul unei revolutii
un interviu cu Igor Botan, director ADEPT
de Vasile Ernu / aparut pe HotNews.ro
Draga Igor Botan, te-as ruga mai intii sa ne prezinti fortele politice principale, partidele principale care se lupta pentru ocuparea locurilor in parlamentul din R.Moldova? (Te-as ruga sa faci o mica descriere a principalelor partide, tendintele ideologice, astfel incit sa inteleaga si un public mai putin familiar cu viata politica din Moldova care sint mizele acestor alegeri).
In Republica Moldova sint inregistrate de catre Ministerul Justitiei 28 de partide politice. Dintre acestea doar opt formatiuni dispun de potential pentru a lupta la modul serios pentru a fi reprezentate in parlament, depasind pragul electoral de 6%. Estimarea se bazeaza pe rezultatele ultimelor alegeri locale si pe tendintele relevate de sondajele de opinie din ultimii doi ani. In privinta doctrinelor, se poate spune ca ele sint importante pentru nucleele partinice, dar conteaza mult mai putin pentru alegatori, pe care-i intereseaza mai mult ofertele electorale.
Sigur, ultimele oferte electorale au tangente cu doctrinele etalate, dar au la baza si alte lucruri mult mai sensibile. In acest sens, politologul Oleg Serebrian, prim-vicepresedinte al Partidului Democrat, a gasit o metafora foarte inspirata care suna asa: in Republica Moldova nu exista partide politice, ci partide geopolitice. Si e corect: partidele de stinga, comuniste si socialiste, sint pro-rusesti si pro-CSI; partidele de dreapta, liberale si crestin-democrate, sint pro-romanesti si pro-EU; in sfirsit, partidele centriste, social-democrate, sint pro-moldovenesti, pledind pentru o politica pragmatica si echilibrata in raporturile cu UE si CSI. In aceeasi ordine de idei, partidele de stinga sint anti-NATO si pro-neutralitate, partidele de dreapta sint pro-NATO, iar partidele centriste sint pro-neutralitatea, desi nu s-ar opune aderarii la NATO daca aceasta optiune ar fi cu adevarat realista.
Deci, pe segmentul de stinga avem doua garnituri – Partidul Comunistilor din Republica Moldova (PCRM) si Uniunea Centrista din Moldova (UCM). PCRM impartaseste doctrina comunista, cel putin asa afirma. De fapt, doar metodele de guvernare si comportamentul sint comuniste, adica autoritare, in rest este un partid absolut oportunist. UCM etaleaza o doctrina social-democrata, insa recent a facut aliante cu partide pro-rusesti. PCRM si UCM sint, deocamdata, inamici electorali fiindca lupta pentru acelasi segment al alegatorilor rusolingvi, care este destul de vast – aproximativ 25-30%.
Evident, acest segment electoral este pro-rusesc si pro-CSI. De asemenea, PCRM si UCM tintesc in electoratul moldovenesc, care nu se identifica si drept romanesc. Segmentul moldovenesc este cel mai important, de aproximativ 40-50% din totalul alegatorilor. Cel putin o treime din acest segment impartaseste viziuni de stinga, mai cu seama populatia rurala. Pe segmentul de stinga, intriga politica este ca UCM-ul e condus de ex-premierul Tarlev, omul care a iesit din garnitura comunista in martie 2008 si ii poate face concurenta serioasa PCRM-ului. Totusi, daca UCM ar depasi pragul electoral, ar fi cel mai natural partener de coalitie pentru PCRM. De fapt, PCRM a antagonizat UCM-ul, punindu-i tot felul de piedici (liderul acestuia este luat in zeflemea etc).
Pe segmentul de dreapta putem identifica Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) si Partidul Popular Crestin Democrat (PPCD). Denumirile partidelor releva si afilierea doctrinara a acestora. PL si PLDM sint, de fapt, formatiuni noi, n-au fost niciodata reprezentate in Parlament. In plus, atit PL, cit si PLDM reprezinta intrarea noii generatii in politica moldoveneasca. Exista si diferente. PL il are in calitatea de lider pe cel mai tinar politician de succes – primarul de Chisinau, Dorin Chirtoaca.
Totusi, PL incearca sa evoce Miscarea de Renastere Nationala inceputa acum 20 de ani, prin atragerea in formatiune si pe lista de candidati a fondatorului “Cenaclului Mateevici”, Anatol Salaru, precum si a primului presedinte al Frontului Popular, Ion Hadirca. PLDM vine pe scena politica cu o garnitura de personalitati extraordinare care s-au afirmat in diverse domenii – jurisprudenta, economie, business, diplomatie etc.
Pe de alta parte, PPCD este cea mai experimentata formatiune, care a fost reprezentata in toate legislaturile de la 1990 incoace. PPCD se considera singurul succesor formal al Frontului Popular. Aceasta pretentie a PPCD nu este lipsita de temei, dar ea a facut ca liderii formatiunii sa fie ostili fata de alte formatiuni de opozitie, care le-ar face concurenta pe segmentul de dreapta.
De exemplu, liderii a 3 formatiuni de opozitie au votat la 4 aprilie 2005 pentru re-alegerea presedintelui Voronin pentru a evita un blocaj politic, urmat de o destabilizare serioasa, insa numai PPCD, inamicul consacrat al PCRM pina la acel moment, a intrat in intelegeri “de cartel” cu PCRM, impartind intre ele institutiile audiovizuale municipale, privatizindu-le. PPCD considera ca a reusit sa-l convinga pe Voronin sa schimbe vectorul politicii externe din unul pro-rusesc in unul pro-UE.
In definitiv, PPCD si PLDM au devenit inamici inversunati. In schimb, PL-ul cistiga de pe urma antagonismelor celor doua formatiuni, confiscind o parte din electoratul PPCD. Pe segmentul de dreapta nu trebuie trecuta cu vederea nici Miscarea Actiunea Europeana (MAE), avindu-i drept lideri pe istoricul Anatol Petrencu si pe deputatul Vitalie Pavlicenco. MAE are un mesaj principial pro-romanesc, pro-european, pro-NATO si nu accepta nici un fel de compromis in acest sens. Aceasta pozitie ii ingusteaza dramatic electoratul.
Pe segmentul de centru se regasesc, de asemenea, mai multe formatiuni. Este vorba despre: Alianta “Moldova Noastra” (AMN), care este mai degraba de centru-dreapta, impartasind doctrina social-liberala; Partidul Democrat din Moldova (PDM); Partidul Social Democrat (PSD), ultimele doua formatiuni impartasesc doctrina social-democrata. AMN este cea mai puternica formatiune de opozitie, este un inamic inversunat al PCRM din cauza hartuielii permanente la care a fost supus liderul acesteia – Serafim Urechean. PDM are pretentia de fi “forta linistita” care evita scandalurile, pledind pentru o politica pragmatica. PSD, desi declara ca si-ar dori sa constituie o alianta post-electorala cu formatiunile de opozitie, da totusi semnale ca ar accepta si o eventuala alianta cu PCRM pentru evitarea blocajului legat de imposibilitatea alegerii sefului statului.
Partidul de la putere PCRM, cel care ramine un jucator important in Republica Moldova pare a incearca o „revolutie liberala” a comunismului si vine cu tot soiul de concepte „struto-camile” de tipul „comunism liberal”, „atei credinciosi” , „integrarea europeana pro-ruseasca a Republicii Moldova”. Exista o schimbare reala a acestui partid sau e vorba doar de o strategie preelectorala? In ce masura aceste „schimbari” vor influenta electoratul?
Partidul Comunistilor din Republica Moldova (PCRM) este formatiunea cu cel mai inalt potential de adaptare la noile imprejurari, adica este un partid oportunist, conjunctural. Expertii care lucreaza pentru acest partid sint de o calitate foarte buna. Printre acestia sint antropologi, istorici, sociologi. Ei stiu foarte bine structura sociala, cliseele care domina mentalitatea alegatorilor moldoveni. Din acest punct de vedere, campaniile politice si electorale ale PCRM sint cele mai “tehnologizate”, bazate pe calcule.
De exemplu, se stie ca Republica Moldova este o tara preponderent rurala, numita peiorativ –“satul Europei” – deci are un electorat traditionalist, conservator, marcat de influenta credintei ortodoxe; cea mai saraca tara din Europa, adica cu o populatie extrem de receptiva la mesajele legate de protectia sociala; dominata informational de mass-media din Rusia, care formeaza atitudinea cetatenilor fata de problemele internationale; marcata de criza identitara pe linia moldovean-roman, despre care se stie ca aproximativ 20-25% din electoral voteaza partidele pro-romanesti, iar restul alegatorilor voteaza formatiuni zise centriste sau pro-rusesti.
Deci, PCRM isi construieste o politica bazata pe un mesaj anti-romanesc, depune flori la monumentul lui Lenin, dar pledeaza pentru reconstruirea bisericilor si manastirilor, pledeaza pentru integrarea europeana, dar o numeste „integrare europeana pro-ruseasca”, la intilnirile cu oamenii simpli afirma ca sint adevarati comunisti, iar la intilnirie cu reprezentantii din Occident ca ar fi, de fapt, social-democrati, pledeaza pentru statul social, dar declara “revolutie liberala”, etc. In acelasi timp, este putin probabil ca PCRM sa aiba un viitor stabil.
Aceasta formatiune este a unei persoane – Vladimir Voronin – care, orice s-ar zice, este o persoana carismatica si talentata. Dupa plecarea lui Voronin din functia de sef al statului, incetul cu incetul, va incepe apusul iminent al PCRM. E suficient ca la aceste alegeri PCRM sa ia mai putin de 41 de mandate (numarul de blocaj) si ne putem astepta la eventuale scindari, ruperea de PCRM a blocului de “personalitati tehnocrate” etc.
In ultima perioada au aparut forte politice noi care sint foarte dinamice. Una dintre ele este PLDM, un partid cu o echipa tinara, activa, cu oameni profesionisti care folosesc un discurs occidental coerent si care are o crestere constanta si solida in sondaje. Ar putea aduce un astfel de partid schimbari semnificative in dinamica politicii din R.Moldova?
Probabil, asa se va intimpla. Numai nu cred ca acest lucru se va intimpla imediat dupa alegerile din 5 aprilie 2009. PLDM are de trecut citeva trepte. Formatiunea este constituita acum un an si jumatate, are nevoie sa treaca prin “focul” acestei campanii electorale pentru a-si identifica segmentul de alegatori. Acesta poate fi substantial, dar e greu de crezut ca ar putea fi dominant. PLDM dispune de un impresionant potential uman, insa valorificarea lui necesita timp. Electoratul moldovenesc este foarte conservator.
In schimb, este si foarte fidel fata de formatiunile a caror prestatie il cucereste. PLDM, deopotriva cu PL, poate produce schimbari “sectoriale”, adica o schimbare pe segmentul de dreapta a esichierului politic. Ambele formatiuni au potentialul de a atrage electoratul de dreapta dispersat spre acestea, consilidindu-si pozitiile.
Faptul ca la alegerile locale in capitala a fost ales un tinar primar din opozitie (Dorin Chirtoaca, Partidul Liberal) poate avea consecinte asupra alegerilor parlamentare? ”Schimbarea de la primarie” poate functiona ca un model de schimbare in toata tara?
Dorin Chirtoaca reprezinta inceputul unui nou trend in politica moldoveneasca. Aceasta s-a intimplat in 2005. O conjunctura fericita, consecinta a unor circumstante nefericite: victoria absoluta a PCRM la parlamentarele din 6 martie 2005, urmata de “tradarea din 4 aprilie”, a necesitat “schimbarea” anuntata de Dorin Chirtoaca. Functia de primar vacanta, socul “tradarii din 4 aprilie” si modificarea legislatiei electorale, care a permis dezbaterile electorale televizate, l-au pus in evidenta pe un om foarte tinar, tesut din stofa de politician. Trei tentative de a alege primarul de Chisinau in 2005 au facut sa se vorbeasca despre “fenomenul Dorin Chirtoaca”.
La alegerile municipale ordinare din iunie 2007, Dorin Chirtoaca a realizat un lucru, oarecum, previzibil – a cistigat primaria, pierzind in primul tur in fata candidatului comunist, dar invingindu-l categoric, fara drept de apel, in cel de al doilea tur. Victoria lui Chirtoaca a demonstrat ca el este speranta, si nu candidatul comunist. Cred ca ideea lansarii proiectului lui Vlad Filat a fost inspirata, in mare masura, de succesul lui Dorin Chirtoaca. In actualele alegeri, rolul lui Dorin Chirtoaca este de “locomotiva electorala” care va duce garnitura PL in Parlament, dar o va lasa acolo, el raminind la primaria Chisinaului.
Prestatia lui Chirtoaca demonstreaza ca el e, mai degraba, politician decit administrator. Cu siguranta e tesut din stofa de politician, dar pentru a deveni un bun administrator mai are nevoie de experienta. Confruntarea pe care o are permanent cu puterea centrala este prea dura pentru a putea acumula experienta administrativa; Chirtoaca rezista, mai degraba, presiunilor.
Exista diferente mari intre prestatia lui Dorin Chirtoaca si cea a lui Vlad Filat. Desi la inceput se credea ca PL si PLDM au proiecte politice concurente, acum transpare foarte clar ca cele doua proiecte pot fi complementare.
Mai mult, PL, PLDM si AMN pot ocupa pozitii vecine pe spectrul politic, formind un “continuum” de centru-stinga foarte puternic. Cred ca spre asta tind lucrurile. Este una din cele mai bune sanse pentru Republica Moldova.
Spune-mi, te rog, care mai este componenta mass-mediei din Moldova (mass-media publica vs. mass-media de stat)? si in ce masura influenteaza ea alegerile?
Formal, in Republica Moldova piata mediatica este dominata de institutiile private. Totusi, cea mai mare influenta o are Institutia Publica “Teleradio Moldova”. Audienta postului de televiziune “Moldova 1” este cea mai mare – 44%. O audienta mai mare o au doar canalele rusesti. Din posturile TV private, PRO TV are o audienta de 22%, NIT – 10%, TV 7 – 10%. PCRM dispune de un adevarat media-holding in care intra 3 posturi private TV, vreo 4 posturi de radio, vreo 4-5 ziare, o agentie de presa. Dintre partidele de opozitie, doar PPCD se bucura de suportul postului EU TV. Celelalte formatiuni au acces mai mare la PRO TV si TV 7. Am putea spune ca PCRM controleaza spatiul audiovizual in proportie de aproximativ 80%.
Dar care mai este comportamentul mass-media de stat, cea care a avut mereu o pondere si un rol substantial in R.Moldova?
Comportamentul mass-media de stat a fost si, din pacate, ramine unul marcat de servilism fata de putere. Nu mai am ce adauga aici.
Din datele pe care le detii, care sint prognozele alegerilor din 2009?
Prognozele sint incerte. Schimbarile se vor produce in mod inevitabil. Dar vor fi mai degraba schimbari “sectoriale”, adica se vor schimba liderii care au dominat segmentele de stinga, dreapta si centru.
Daca e sa faci un pronostic: ce partide au sansa sa intre in parlament si care vor ramine pe dinafara?
Cred ca in parlament vor accede cel putin 4 si cel mult 6 formatiuni. Succesul unora si insuccesul altora depinde de calitatea campaniilor pe care le desfasoara. Nimeni nu pune la indoiala faptul ca PCRM va obtine cel mai mare rezultat. Ultimele alegeri si rezultatele sondajelor arata ca ar putea obtine 30-40% din voturi.
Oponentii principali ai PCRM – partidele liberale, au intrat in campania electorala cu trei garnituri – Alianta “Moldova Noastra”, Partidul Liberal si Partidul Liberal Democrat, luate impreuna, pot egala sau, in anumite circumstante, chiar depasi scorul PCRM. In orice caz, potrivit sondajelor sansele tuturor partidelor liberale de a depasi pragul electoral sint mari. Celelalte formatiuni – UCM, PDM, PSD si PPCD vor trebui sa lupte mult pentru depasirea pragului electoral. Asa arata sondajele.
In caz ca nici un partid nu va avea majoritatea, lucru previzibil de altfel, care sint coalitiile care se configureaza?
Totul depinde de rezultatele finale ale alegerilor parlamentare. Am spus deja ca scorul comunistilor poate fi destul de mare. Ei isi doresc victoria cu orice pret, folosesc la turatii maxime resursele administrative, financiare, de alta natura, hartuiesc opozitia prin toate metodele. In acelasi timp, ei vor o nota relativ buna din partea OSCE, ceea ce le mentine comportamentul in anumite limite. Daca e asa, atunci probabilitatea ca PCRM sa obtina majoritatea absoluta este mica. In acest moment, judecind dupa platformele electorale si relatiile mutuale dintre formatiuni, plasindu-le de la stinga la dreapta, par a fi, mai mult sau mai putin, “naturale” coalitiile:
UCM+PCRM versus PDM+AMN+PLDM+PL
PCRM+PPCD versus PDM+AMN+PLDM+PL
UCM+PCRM+PDM vesus AMN+PLDM+PL
UCM+PCRM+PSD versus AMN+PLDM+PL.
Prin metoda excluderii “verigilor slabe” si a aliantelor “imposibile”, ca urmare a antagonismelor, putem intui si alte variante de coalizare. Este aproape inimaginabila coalizarea PPCD sau PCRM cu AMN+PLDM+PL, desi nici-o varianta nu poate fi exclusa.
In ultimii ani, PCRM a fost obsedat de pericolul unei „revolutii cromatice” crezi ca alegerile din 2009 ar putea aduce o schimbare semnificativa, o „revolutie cromatica” in politica Moldovei?
O revolutie ca urmare a refuzului de a recunoaste rezultatele alegerilor, efectuata sub presiunile protestelor stradale, este putin probabila, desi aceasta versiune nu poate sa fie exclusa. Plecarea lui Vladimir Voronin de la presedintie va avea, oricum, efectul unei revolutii. Va urma naruirea “verticalei puterii de stat” construita de Voronin.
Ce alta revolutie ne mai trebuie? Abia acum, dupa noua ani de la modificarea Constitutiei, vom putea testa efectele modificarilor in cauza. Riscul destabilizarii politice e foarte mare, mai cu seama ca avem un conflict separatist nesolutionat si ne asteapta manifestarea consecintelor crizei financiare si economice internationale.
De ce „istoria lui Manolescu“ se măsoară înainte de a fi citită?
Incepind cu acest numar al Observatorului Culutral (463) repornesc rubrica Ceea ce ne desparte, pe care o voi tine impreuna cu amicul meu Bogdan-Alexandru Stănescu. E un sir de epistole legate de literatura.
Dragă Bogdan,
După o lungă pauză, iată că revin. Unde rămăseserăm? De fapt, nu mai contează atît de mult, căci ne aflăm în proximitatea aceloraşi obsesii.
Discutam cu un bun amic o poveste cu tîlc. Una cunoscută, dar rareori amintită. Povestea porneşte de la o observaţie simplă: literatura este singura artă cu o istorie atît de veche care nu a trecut prin schimbări radicale. Adică nu numai că un cititor de secolul XXI poate citi şi pricepe fără dificultate sensul unui Homer sau Dante, T.S. Eliot sau Brodsky, al Bibliei sau al lui Nabokov, dar şi aceşti autori s-ar putea citi între ei fără probleme. Sînt convins că şi Nabokov îl poate citi şi înţelege pe Dante, şi invers, fără impedimente majore. Homer ar putea „citi“ fără dificultate şi fără intermediari romane ca Doamna Bovary, Muntele vrăjit sau chiar Ulise. Trecînd peste elementele pur tehnice (limbă, alfabet, text scris etc.), literatura în înţelesul cel mai larg nu a suferit nici o schimbare esenţială şi radicală. Excepţie fac avangarda şi anumite curente experimentale, însă ele au fost şi vor rămîne marginale în literatură.
Ca să ne dăm seama de unele schimbări fundamentale în alte arte, putem lua două exemple la îndemînă: artele vizuale şi muzica. Ţi-l imaginezi pe Bach ascultînd muzică dodecafonică sau pe Händel ascultînd punk industrial? Nu e imposibil, dar cu siguranţă ar fi nevoie de intermediari şi explicaţii. Între Michelangelo şi Malevici, ca să continui cu exemple ceva mai uşor de imaginat, e o prăpastie de netrecut, ca să nu mai zic că o conexiune între Da Vinci şi Duchamp necesită o armată de specialişti şi cîteva instituţii. Malevici îl poate privi şi înţelege pe Michelangelo, însă invers, procesul e de neimaginat. Mă îndoiesc că Da Vinci, cu toate aptitudinile lui tehnice, ar putea percepe pisoarul lui Duchamp ca pe o operă de artă. Această „lectură inversă“ e imposibilă din cauza unor rupturi radicale, a unor „revoluţii conceptuale“. În anumite momente, în aceste domenii s-au schimbat date fundamentale, astfel încît, pentru ca un lucru să fie „citit“ şi perceput ca „operă de artă“, a trebuit să apară „specialiştii“ şi „instituţiile“ care să ne lămurească şi pe noi, profanii.
Odată cu avangarda, în mod special, opera de artă încetează să se deosebească substanţial de orice alt lucru banal. De la Benjamin la Greenberg şi Adorno, de la Derrida la Groys ştim că, după avangardă, vechile criterii nu mai rămîn în picioare, iar teoria instituţională face din galerii şi muzee formele de legitimare a obiectului cotidian devenit artă.
Cu literatura însă lucrurile nu stau la fel. Să luăm cazul apariţiei „istoriei lui Manolescu“. Nu mă refer la volumul în sine, ci la tipul de receptare. Nu este deloc întîmplătoare prima reacţie, aproape instinctuală, a scriitorilor români la apariţia „istoriei lui M.“. Pe lîngă abordarea noastră provincială, jocurile stilistice anecdotice – care au şi ele deliciul lor –, există o reacţie semnificativă. Prima reacţie a fost una „geometrică“, nu conceptuală. Adică, pe nimeni nu interesa în prima fază „ce se scrie“, ci „cît se scrie“ (şi „cine e prezent“): despre X s-au scris şase pagini, iar despre Y, opt pagini, cu două mai multe decît despre Z. Cu alte cuvinte, „scriitorul român“ vede în „istoria lui M.“ (folosesc aceste sintagme ca pe nişte etichete) nu o naraţiune care plasează un anumit scriitor într-un cîmp literar, într-o „istorie a literaturii“, ci un spaţiu de expoziţie. „Istoria lui M.“ este privită nu ca instrument de interpretare, ci ca spaţiu de legitimare. „Vitrina“ de expunere în „istoria lui M.“ îţi dă statutul de scriitor. O astfel de „istorie“, privită precum ceva ce spune nu „cum este literatura“, ci „aceasta este literatura“, e, de fapt, un „muzeu“. În artă, muzeul spune „ce este artă“ şi „ce nu este artă“. O istorie a literaturii are însă altă funcţie. E foarte simptomatică această dorinţă a scriitorilor noştri de a se vedea „exponate de muzeu“ în loc de a accepta rolul criticului care încearcă să „povestească“, să „explice“, nu să „legitimeze“.
Scriitorii ar trebui să înţeleagă că, înainte de a „ocupa spaţii“ într-o „istorie“ măsurabilă „la metru“, ar trebui mai întîi să propună şi să „ocupe“ teme şi spaţii literare. Literatura nu are nevoie de „istorie“, arhivă sau muzeu pentru a fi legitimată, fiindcă ea este propria sa istorie şi propriul său muzeu. Important: literatura a rămas singura artă care-i face contemporani pe toţi scriitorii, cititorii şi eroii săi fără a avea nevoie de intermediari. „Istoriile literare“ şi „muzeele literare“ nu spun „ce este“ şi ce „nu este“ literatură, ci „cum este ea“; ele compară, explică perioade, curente, autori. De aceea, mi se pare importantă discuţia actuală din jurul literaturii, care, din păcate, pleacă de la întrebări de tipul „unde ne este literatura mare/majoră?“ şi „unde ne sînt marile teme?“.
Cred că e un pas bun, însă făcut într-o direcţie greşită. Avem nevoie acută de întrebări – cu cît mai incomode, cu atît mai bine –, dar întrebări care să deschidă teme, nu să le închidă. Literatura este, poate, singurul domeniu artistic autosuficient, avînd totuşi nevoie acută de critici, cei care-i fac „întreţinerea corporală“. Criticul e ca peştele sanitar din acvariu: dacă nu curăţă „mizeria“, apa se „împute“ şi vizibilitatea se reduce. El trebuie să facă această muncă „ingrată“, însă absolut necesară. Criticii care mimează critica ar trebui „desfiinţaţi“ sau chemaţi la „duel“, căci nimic nu poate dăuna mai mult unei literaturi decît lipsa spiritului critic.
De fapt, eu voiam să vorbesc despre Andrei Platonov. E un „caz special“ al istoriei universale. E cineva care trebuie să devină obiect de studiu nu numai ca scriitor de geniu, ci şi ca un „caz literar“. Platonov este „cazul“ care explică perfect relaţia scriitorului cu istoria literaturii. Căci se pare că ceea ce Stalin a încercat să distrugă a dus la consolidarea unui mare autor, iar ceea ce nu a reuşit să facă Gulagul reuşeşte de minune „piaţa liberă“. Istoria produce uneori paradoxuri stranii care ar trebui să ne pună pe gînduri, însă establishment-ul nostru cultural, îndrăgostit de capitalism, acest nou viţel de aur, e frămîntat în esenţă de o singură întrebare fundamentală: de ce nu avem încă bancomate la Cucuieţii din Vale? Asta era şi întrebarea lui Stalin, la care Platonov a răspuns.
Cu prietenie,
Vasile
Top animatii 2008
Cum anul asta am inceput cu filme de animatie, continui cu ele. iata un top recomandat de unul din siteurile mele preferate (openspace.ru)… eu le-am vazut si mi-au plaut. Unele le vazusem, altele nu… le recomand.. mai sint citeva insa nu pot face rost de ele…
Lapsus / Regia – Juan Pablo Zaramella
KJFG № 5 / Regia – Alexei Alexeev
Art’s Desire / Regia – Sarah Wickliffe
Big Bug Bunny / Regia – Sacha Goedegebure
Maman je t’aime / Regia – Antoine Collet, Damien Dell’omodarme, Mickael Abensur.
Pushkin / regia – Trevor Hardy
Depresia Omului din Davos / Joseph Stiglitz
text aparut in Romania Libera Vineri, 06 Februarie 2009
De 15 ani particip la Forumul Economic Mondial de la Davos. De obicei, liderii intruniti acolo isi impartasesc optimismul despre modul in care globalizarea, tehnologia si pietele contribuie la o lume mai buna. Chiar si in timpul recesiunii din 2001, liderii reuniti la Davos credeau ca scaderea economica va fi una de scurta durata.
De data aceasta insa, in timp ce liderii economici vorbeau despre experientele lor, puteai aproape literalmente simti cum se intuneca cerul. Atmosfera a fost foarte bine ilustrata de un vorbitor, care sugera ca am inlocuit sintagma “boom si prabusire” cu “boom si armaghedon”. Consensul ce se contura era ca prognoza FMI pe 2009 – data publicitatii la inceputul intrunirii (aceasta se referea la o stagnare globala cu cea mai mica crestere din perioada postbelica) – era optimista. Singurul ton mai inaltator a fost dat de remarca unui participant care spunea ca prognozele care intrunesc consensul la Davos sunt aproape intotdeauna gresite, asa ca de aceasta data prognoza va fi de un pesimism exagerat.
La fel de remarcabila a fost si pierderea increderii in piete. Intr-o sesiune de brainstorming cu o rata mare de participare, cei din sala au fost rugati sa spuna care cred ca este principala eroare ce a dus la criza. Raspunsul majoritatii? Credinta in faptul ca pietele se autocorecteaza.
Asa-numitul “model al pietelor eficiente”, conform caruia preturile reflecta eficient si pe deplin toata informatia disponibila, si-a luat si el portia de critica. Acelasi lucru s-a intamplat si cu tintirea inflatiei: concentrarea exagerata pe inflatie a distras atentia de la problema mai importanta a stabilitatii financiare. Convingerea sefilor bancilor centrale ca este necesar si aproape suficient sa controlezi inflatia ca sa obtii crestere economica si prosperitate nu s-a bazat niciodata pe teorii economice fundamentate; acum, criza a furnizat mai multe motive de scepticism in acest sens.
In timp ce nimeni din administratiile Bush sau Obama nu a incercat sa apere capitalismul nerestrictionat pe stil american, liderii europeni au prezentat “economia sociala de piata”, forma mai blanda de capitalism cu mecanisme de protectie sociala, ca model al viitorului. Iar stabilizatorii automatici ai acestui sistem, prin care cheltuielile cresc automat pe masura ce problemele economice se intensifica, si-au tinut promisiunea de a ameliora scaderea economica.
Majoritatea liderilor financiari americani au parut prea jenati pentru a-si face aparitia. Probabil ca absenta lor i-a ajutat pe cei prezenti sa-si dea frau liber maniei. Putinii lideri ai miscarii muncitoresti, care an de an incearca din greu sa faciliteze o mai buna intelegere a intereselor lucratorilor in cadrul comunitatii economice, au fost extrem de suparati de lipsa de remuscare a comunitatii financiare. Un apel la restituirea bonusurilor din trecut a fost primit cu aplauze.
Intr-adevar, unii din exponentii lumii financiare americane au fost criticati in termeni extrem de duri pentru ca pareau sa pozeze si ei in victime. Realitatea este ca ei sunt vinovatii, nu victimele; este, asadar, cu atat mai revoltator ca pun in continuare pistolul la tampla guvernelor, cerand infuzii masive de capital si amenintand cu colapsul economic, daca revendicarile nu vor fi indeplinite. Banii se indreapta deci spre cei care au cauzat problema, nu si spre victime.
Mai rau, o mare parte din banii alocati bancilor in vederea recapitalizarii si reluarii creditarii a iesit deja din sistem sub forma de bonusuri si dividende. Faptul ca peste tot in lume companiile nu ajung la creditele de care au nevoie a contribuit la nemultumirile exprimate la Davos.
Criza ridica anumite semne de intrebare fundamentale asupra globalizarii, despre care se credea ca va ajuta la dispersarea riscurilor. In schimb insa, globalizarea a permis esecurilor americane sa se raspandeasca in jurul globului precum o boala contagioasa. Totusi, la Davos s-a manifestat ingrijorarea ca globalizarea, fie ea si imperfecta, se va diminua si ca tarile sarace vor suferi cel mai mult.
Dar regulile de joc nu au fost niciodata aceleasi pentru toata lumea. Cum ar putea tarile in curs de dezvoltare sa concureze impotriva subventiilor si garantiilor din America? Cum ar putea oricare dintre statele in dezvoltare sa apere in relatie cu cetatenii sai ideea de deschidere si mai mare in fata bancilor americane puternic subventionate? Cel putin pentru moment, liberalizarea pietelor financiare pare sa fie un subiect mort.
Inechitatea sare in ochi. Chiar daca tarile sarace ar fi dispuse sa garanteze depozitele bancare, garantiile tot ar insemna mai putin decat cele oferite de SUA. Acest fapt explica in parte strania scurgere a fondurilor dinspre statele in dezvoltare inspre SUA – adica inspre originea problemelor lumii. Mai mult, tarile in curs de dezvoltare nu dispun de resursele necesare pentru a se angaja in politicile masiv stimulative adoptate de statele avansate.
Inrautatind situatia, FMI forteaza inca majoritatea statelor care ii cer ajutorul sa ridice nivelul ratei dobanzilor si sa reduca din cheltuieli, accentuand astfel scaderea economica. si, pentru ca umilirea sa fie completa, bancile din tarile avansate, mai ales cele care primesc ajutor de la guvernele lor, par sa se retraga din activitatea de creditare din tarile in curs de dezvoltare, inclusiv prin sucursalele si filialele lor. Perspectivele majoritatii statelor in dezvoltare – inclusiv ale celor care au facut totul “cum trebuie” – sunt sumbre.
Ca si cum toate acestea nu ar fi suficiente, in momentul reuniunii de la Davos, Camera Reprezentantilor din SUA adopta o lege prin care cerea ca otelul american sa fie folosit in cheltuieli stimulative, in ciuda apelului G-20 la evitarea protectionismului ca reactie la criza.
La toata aceasta litanie putem adauga teama ca aceeia care se imprumuta (atenti la masivele deficite americane) si detinatorii de rezerve valutare in dolari (ingrijorati ca America ar putea fi tentata sa-si reduca datoria prin inflatie) ar putea reactiona prin drenarea ofertei de economii globale. La Davos, cei care aveau incredere ca SUA nu-si vor reduce intentionat datoria prin inflatie se temeau totusi ca acest lucru s-ar putea intampla neintentionat. Increderea ca mana nu foarte sigura a Rezervei Federale – a carei reputatie este afectata de esecuri majore in politica monetara – poate gestiona acumularea masiva de datorii si lichiditati este la cote reduse.
Presedintele Barack Obama pare sa ofere un impuls necesar leadershipului american dupa zilele posomorate ale lui George W. Bush; atmosfera de la Davos sugereaza insa ca optimismul si increderea s-ar putea epuiza repede. America a dus lumea in globalizare. Cu reputatia capitalismului pe stil american si a pietelor financiare in ruina, va duce America acum lumea intr-o noua era a protectionismului, asa cum a mai facut-o odata, in timpul Marii Depresii?
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
Noii partizani din Belorusia
Exista un fenomen muzical nou apărut in fosta URSS. De ceva vreme primesc semne de la diverşi amici din est despre o muzica alternativa (experimentala, sociala si critica) care se dezvoltă nu la Moscova sau Petersburg, nu la Kiev sau mai ştiu eu in ce tara Baltică, ci culmea in Belarus, la Minsk. Nu as fi crezut niciodată. Cum în fostul Imperiu acolo era tarimul partizanilor, poate ca ceva tot a mai rămas….
Cel mai faimos este Liapis Trubeţkoi după care vin Serebreanaia svadiba, Gurzuf, PortMone, Addis-Abeba, Petlea pristrastia, Kassiopea, Anonimka.
Foarte mult experiment, multa teatralitate pe scena şi foarte vii. Liapis Trubeţkoi are nişte clipuri foarte tari făcute de băieţii de la www.cosmosfilm.tv. (am ales lucruri mai putin experimentale)
Liapis Trubeţkoi / Ogonki (clipul e foarte bun si reface pe baza fotografiilor o lume disparuta. Nu are nimic cu nostalgia, tipul avind un discurs destul de critic)
Serebreanaia svadiba / Piloty (arata in concerte ca o trupa de teatru de bilci… foarte haiosi, dar fac atmosfera)
PortMone (in ceva club.. mai experimentali de felul lor)
Anonikmka / Panters (acesti bellorussian synty-punk band suna foarte straniu dar mie imi plac.. cu versuri foarte ironice si cinice)
Filme rusesti pentru 2009 (bis)
Da
am uitat 2 filme importante. Unul dintre comntatori (vasgar) mi-a atras atentia asupra filmului Dikoe pole. Are perfecta dreptate. deci:
Dikoe pole / Wild field
Regia: Mihail Kalatozishvili
Un film foarte bine apreciat de critica. Jucat bine cu o poveste excelenta (scenariu: Petr Litki & Alexei Samoreadov). Este despre viata unui tinar medic in stepa, o stepa coplesitoare (stepa din Kazahstan)… Atmosfera acestui film este incredibila. Mai toti care l-au vazut au fost incintati in primul rind de atmosfeara. Se intimpla lucruri, unii mor, altii impusca, unii sint salvati de medic. Totul foarte natural. Este un film destul de premiat si poate unul dintre cele mai bune filme rusesti ale anului 2008. ( http://www.dikoepole.ru/en/ )
Дикое Поле from Easydoesit on Vimeo.
Everybody dies but me / Все умрут, а я останусь
Filmul este rgizat de Valeria Gai Germanika (o regizoare tinara care a facut multe valuri in ultimii ani). Filmul a luat un premiu special la Festivalul de la Cannes.
3 adolescente (14 ani), o viata de moscova agitata.. Toate au probleme cu parintii, cu dragostea etc. Fetele jura sa nu intre in “relatii” cu baietii. Prima discoteca, primele ritualuri adolescentine, primele relatii etc. Ce fac fetele cind sint singure? Ce fac adolescentele cind nu mai sint singure, ci cu “posibilii” parteneri? Un film bun depsre viata adolescentelor/adolescentilor.
Filme rusesti pentru 2009
Va recomand citeva filme rusesti aparute in anul 2008. Se gasesc mai greu, dar se gasesc. Nu e un top ci doar niste recomandari (diverse stiluri si categorii)
Morfii
este noul film al faimosului si controversatului regizor Alexei Balabanov (a mai regizat Brat, Gruz 200, Jmurki si multe altele… Gruz 200 este preferatul meu).
Scenaristul Serghei Bodrov a repovestit practic Insemnarile unui tinar medic a lui Mihail Bulgakov. Dupa Inima de ciine a lui Vladimir Bordko (cea mai reusita ecranizare a lui Bulgakov), Morfii este totusi o ecranizare reusita. Balabanov nu se abtine sa nu ne socheze cu diverse imagini foarte tari.
Bumajnii soldat / Soldatul de hirtie
regizor: Alesei German Jr. A mia regizat: Ultimul tren si Garpastum.
Este povestea unui medic care pregateste la Baikonur (1961) kosmonautii pentru lansare. O poveste de dragoste + o excelenta descriere a ceea ce azi in Rusia se numeste “apusul intelighentiei sovietice”. Filmul a luat Leul de argint la Venetia in 2008.
Stileaghi
regia: Valeri Todorovski (a mai regizat: Love / The Country of Deaf People / The Lover etc)
Este un soi de musical in care sint reciclate multe hituri ale undergroundului sovietic. Fenomenul stileaga este, dupa parerea mea, unul din cele mai semnificative fenomene aparute in spatiul comunist si este poate mai semnificativ decit cel al disidentei. Dupa moartea lui Stalin au aparut acesti copii care au inceput sa se imbrace foarte pestrit si colorat care se numeau Stileaga (de la cuvintul stil). Nu luptau impotriva regimului, nu incalcau nici o lege oficiala. Insa stilul lor de viata si mai ales felul in care se imbracau a inceput sa deranjeze la toate nivelele societatii si puterii. A inceput o campanie de propaganda foarte puternica impotriva lor. S-a dsicutat serios pina si in CC, la cel mai inalt nivel. Erau vinati, li se aplicau mici “tratamente”, insa nu au fost arestati programatic. In citiva ani “stileaga” a devenit un fenomen de masa, primul fenomen de masa care a pus serios sub semnul intrebarii regimul comnunist in URSS. Sa nu uitam ca erau anii 1955-1959, la doar citiva ani de la moartea lui Stalin.
Novaya Zemlya / New Land
un film de Aleksandr Melnik. Nu cred ca a a mai facut ceva. E primul film pe care-l vad. Este un soi de “boevik” (film de actiune). Condamnati pe viata, puscariasi aruncat intr/un soi de GULAG de tip nou. Urmariti prin satelit. Aruncati pe o insula de unde nu pot sa fuga. Singe si lupte in exces. Seamana cu ce stim din filmele americane doar ca e in rusa si cu specific slav. Oricum eroul principal este mai dostoevskian, are intrebari si este framintat de lucruri. Konstantin Lavronenko (in rol principal) este un mare actor rus si il stiti din filmele lui Zveagintev. Dar nu are final rusesc….mmm… dar nici americanesc.
Obitaemii ostrav / Inhabited Island
Regia Fiodor Bondarchuk. Nu sint fanul acestui regizor…. a regziat cunoscutul 9 rota. Stie sa faca scene si efecte. Acum face un SF dupa Fratii Strugatki (care-s geniali). Strugatki cu ideile si Bondarchuk cu efectele. Ma rog un rus salveaza galaxia. Efecte ca in Matrix si singe mult.
Admiral
un film istoric. un blockbuster rusesc regizat de Andrei Kravchiuk. Are un buget imens fiindca are o miza mai mare decit filmul in sine. Filmul se vrea un soi de “titanik” rusesc (la nivel de imagine) care reinventeaza “eroul”, “ultimul erou aristocrat”. E povestea “admiralului” Kolcheak care a luptat in Primul Razboi Mondial, iar in Razboiul Civil lupta impotriva “rosilor”. Imagini frumoase, bine aranjate. Uniforme impecabile, actori buni, detalii perfecte. In Rusia s-a discutat mult pe seama fenomenului aparitiei acestui film. Intrebari: cine are nevoie de un astfel de film, poporul rus sau Kremlinul? Cum se face ca “aristocratia demna”, cu “uniformele si caracterul impecabil” au pierdut in fata “barbarilor bolsevici”? Filmul nu da raspuns.
Трудно быть богом / Hard to Be a God
Filmul lui Alexei German este cel mai asteptat film al anului. Deja a devenit un mit caci lucreaza la el de vro 13 ani. German (seniorul) este un “monstru sacru” consoderat “ultimul clasic”. A facut: Twenty Days Without War / My Friend Ivan Lapshin si inegalabilul Khrustalyov, My Car! Acest Hard to Be a God este dupa Fratii Strugatki (un roman de prin anii 68). Il monteaza batrinul de citiva ani si tot nu-l ma scoate. Dar merita sa asteptam si sper sa fie ceea ce se anunta….
Am doar imagini din film….
Genialul Iuri Norstein
Anul acesta incep cu desene animate si carti. Fara tv si politica. Poate si putina economie de criza. Dar desene animate in primul rind + carti bune. O sa incep cu preferatul meu Iuri Norstein, cel care a facut Iojik v tumane/ Ariciul in ceata, supranumit si “cel mai bun desen animat al tuturor timpurilor”.
Norstein este brilinat in meseria sa si deseori a fost comparat cu Tarkovski. Sclipitor de inteligent si cu imagini de o sensibilitate aparte. Poate ultimul manufacturier in aceasta meserie.
O sa incep cu un documentar (titrat in engleza) + citeva date depsre regizor.
Documentary on Yuri Norstein : PART 1
Yuriy Norshteyn was born in the village of Andreyevka, Penza Oblast, during his parents’ World War II evacuation. He grew up in the Maryina Roshcha suburb of Moscow. After studying at an art school, Norshteyn initially found work at a furniture factory. Then he finished a two-year animation course and found employment at studio Soyuzmultfilm in 1961. The first film that he participated in as an animator was Who Said “Meow”? (1962).
After working as an animation artist in some fifty films, Norshteyn got the chance to direct his own. In 1968 he debuted with 25th October, the First Day, sharing directorial credit with Arkadiy Tyurin. The film used the artwork of 1920s-era Soviet artists Altman and Petrov-Vodkin.
The next film in which he had a major role was The Battle of Kerzhenets (1971), a co-production with Russian animation director Ivan Ivanov-Vano under whose direction Norshteyn had earlier worked on 1969’s Times of the Year. Throughout the 1970s Norshteyn continued to work as an animator in many films (a more complete list can be found at IMDB), and also directed several. As the decade progressed his animation style became ever more sophisticated, looking less like flat cut-outs and more like smoothly-moving paintings or sophisticated pencil sketches.
Norshteyn uses a special technique in his animation, involving multiple glass planes to give his animation a three-dimensional look. The camera is placed at the top looking down on a series of glass planes about a meter deep (one every 25-30cm). The individual glass planes can move horizontally as well as toward and away from the camera (to give the effect of a character moving closer or further away).[1] He does not use computers in his work.
For many years he has collaborated with his wife, the artist Franchesca Yarbusova, and the cinematographer Aleksandr Zhukovskiy.
Documentary on Yuri Norstein : PART 2
Puteti gasi o multime de informatii despre acest regizor. Nu asi vrea sa va spun decit ca este unul dintre putinii regizori de animatie deveniti “regizor cult” inca de la prima lucrare.
Iata si faimoasa lui Poveste a Povestilor.
Tale Of Tales Part I
Tale Of Tales Part II
Tale Of Tales Part III
Tale Of Tales Part IV (and the last)
E cunoscut faptul ca de aproximativ 20 de ani lucreaza la o animatie la care tine foarte mult. Este vorba de Mantaua lui Gogol. “Mantaua lui Gogol este pentru mine o carte din Biblie” spune Norstein. Deja circula o multime de mituri in jurul acestei animatii. Am reusit sa vad doar citeva fragmente. Stiu ca este gata cel putin jumatate din film (aproximativ 30 minute). Sa speram ca il vom vedea curind.
Iata citeva fragmente din Mantaua aflata inca in lucru
Mantaua / fragment
Mantaua/ Fragment (Exact asa mi l-am imaginat pe Akaki Akakevici)
Si fireste Ariciul in ceata (titrat in engleza) care este o capodopera a animatiei.