Plec la Moscova!… dor pe scurt timp
Vasile Ernu isi lanseaza noul proiect editorial
la Festivalul International de Carte de la Moscova
• Varianta in limba romana a volumui va aparea in toamna acestui an • Festivalul International de Carte de la Moscova este una dintre cele mai importante manifestari de profil din Estul Europei, avind peste 200 de scriitori invitati; tema editiei de anul acesta este „The Future”
In perioada 11-14 iunie, Vasile Ernu este invitat la Festivalul International de Carte de la Moscova, unde isi va lansa noul proiect editorial, Heil Stalin! Sau ultimii eretici ai Imperiului (titlul provizoriu).
Vasile Ernu, cunoscut cititorilor datorita volumului Nascut in URSS (dublu recompensat cu Premiul pentru debut, de catre USR si Romania literara / tradus in Rusia si aflat in curs de aparitie in Italia, Spania, Bulgaria si Ungaria), participa la Tirgul de la Moscova in cadrul „EuroReadings”, un programul special, la care mai sint invitati scriitori de marca din Europa: Attila Bartis (Ungaria), Arnon Grunberg (Olanda), Wojciech Kuczok (Polonia), Rober Bober (Franta), Alek Popov (Bulgaria), Jonas Bengtsson (Danemarca) si Melissa P. (Italia).
„Heil Stalin! sau ultimii eretici ai Imperiului” (titlul provizoriu) spune – cu ironie, cinism si mult umor – povestea a doi eroi din doua lumi diferite: un batrin terorist care a incercat sa-l asasineze pe Stalin, devenit dizident ce a scandalizat mai multe regimuri politice, si un tinar scriitor specialist in tehnici de fraudare a bancilor. Doi eroi din doua generatii diferite, care isi impartasesc idei, tehnici de lupta si subsistenta, secrete de decodare a divreselor limbaje, precum si forme de rezistenta si virusare a unor mecanisme de control si represiune. Doi eroi nonconformisti recomanda cititorilor cele mai ingenioase forme de „aparare civila”, indiferent daca acestia se afla in Gulag sau pe Wall Street. Ce fel de arme, ce fel de substante si ce fel de „vraji” trebuie sa folosesti in societati cu un nivel ridicat de poluare ideologica?
Fericirea ca o comandă de stat sau fabrica rusă de antiutopii
(text aparut in Observator cultural nr.476)
Dragă Bogdan,
Munca este un concept destul de vag în spaţiul cultural. Din punct de vedere creştin, dacă-mi aduc bine aminte de pe vremea cînd citeam Biblia, munca e un blestem. Aşa că, uneori, e bine să te sustragi „blestemului“. Din punct de vedere economic, despre muncă nici nu are rost să vorbim, căci nu ne încadrăm nici în definiţia lui Karl Marx, nici în cea a lui Adam Smith. Produsele culturale ale muncii fie sînt antieconomice (în general), fie devin, prin tehnici sofisticate de marketing, un soi de „avangardă a economiei“. Unul dintre autorii noştri preferaţi susţinea că cea mai profitabilă formă de muncă este furtul. Dar asta o ştie orice capitalist cu bun-simţ care se respectă, de unde şi vorba: nu mă-ntreba de primul milion. După cum ai văzut, m-am sustras „blestemului“ muncii nu prin „furt“, ci prin „utilizarea“ unei traduceri, fiindcă, şi aici mă văd nevoit să-ţi reamintesc, scopul discuţiei noastre nu este transpiraţia, ci găsirea unor sensuri care să ne lămurească în micile noastre frămîntări. Am fost convins că textul lui Brodsky (tradus şi oferit de Vladimir Bulat) ne va ajuta mult mai mult în discuţia legată de Platonov.
Acum în legătură cu excelenta ta observaţie legată de tandemul Platonov-Grossman, ziceam că e greu să-l judec pe Grossman şi am tot bîjbîit în jurul celor doi. Mi-a plăcut modul în care ai reuşit să sintetizezi această situaţie destul de delicată. Ai perfectă dreptate: cei doi nu pot fi decontextualizaţi, dar, în ciuda nebuniei staliniste, vorba ta, numai „Platonov poartă masca tragediei pure“. De ce? Şi aici vine partea cea mai tare a observaţiei tale: „Grossman citează limbajul utopiei, pe cînd Platonov, în mod monstruos, se naşte din acest limbaj…“. Nu mai am nimic de adăugat decît că aceste observaţii ar merge perfect şi pentru un alt tandem celebru: Şalamov–Soljeniţîn. Nu are rost să-ţi spun cine este echivalentul cui. Voi fi întotdeauna de partea lui Platonov şi a lui Şalamov şi am enorm de multe motive.
Acum însă, înainte de a merge la Rio, „visul copilăriei mele“, cum zice un erou drag mie, adică înainte de a merge spre realismul magic sud-american unde mă îmbii, dă-mi voie să arunc o ultimă „privire deformatoare“ spre contextul istoric rusesc. Sper ca această „ultimă privire“ să ne ajute şi în literatura „pantalonilor albi“.
Dacă ne uităm atent la literatura rusă, de foarte de sus, pentru a o cartografia, fie şi destul de superficial, vom vedea cîteva lucruri foarte importante. Istoric vorbind, literatura rusă are două domenii mari care domină genurile majore ale literaturii ei. Primul exploatează enorm filonul „metafizic“ (religie, morală, filozofie), din care se naşte „marea literatură rusă“. Cel de-al doilea exploatează „viaţa“ (descrie, analizează), din care se naşte o imensă literatură cu funcţie de critică socială. Practic, avem de-a face cu două mari genuri literare: „marea literatură“ şi „literatura despre viaţă şi destin“. Teza că „marea literatură“ nu este nimic mai mult decît un gen literar (pe care am auzit-o de la un extraordinar scriitor rus, Pavel Peperstein) ştiu că poate deranja, însă rămîne să o demonstrăm cîndva. Eu pledez pentru ea şi cred că vei subscrie şi tu. Însă cel de-al doilea gen major, pe care o să-l numesc convenţional „viaţă şi destin“, conţine mai multe genuri minore, mai puţin cele „estetizante“, care la noi există din abundenţă. De exemplu, utopiile şi antiutopiile se regăsesc tot la acest capitol. Şi ştii de ce? Fiindcă povestirea celei mai banale „vieţi“ şi a celui mai nesemnificativ „destin“ este legată obsesiv la ruşi de un orizont de sens istoric. Istoria şi conflictul cu istoria reprezintă una dintre marile lor obsesii: destin mesianic, catastrofe istorice, războaie sfinte, nesincronizare istorică, frica de un duşman imaginar, istorii conspiraţioniste etc. Mi-am pus întrebarea: de ce literatura rusă produce atît de multe antiutopii? E probabil literatura cu cele mai multe capodopere la acest capitol. Ruşii sînt devotaţi primului inventator al genului, cel care ne ameninţă cu raiul şi iadul, prima utopie şi antiutopie.
Ruşii au obsesia de a literaliza mai ales iadul, iar din cînd în cînd chiar îl pun în practică. Opinia mea e, pe de o parte, că patima creativă pentru antiutopii vine, în primul rînd, din această obsesie legată de dorinţa de a povesti „viaţa şi destinul“ uman dintr-o perspectivă istorică mai largă. Pe de altă parte însă, în Rusia, fericirea e o comandă de stat. De fapt, dacă privim atent domeniile culturii, vom observa că fericirea este o comandă a puterii (Stat, Biserică, Bancă). Ce a fost comunismul şi ce este capitalismul, dacă nu adevărate „fabrici de vise“? Primii comandau fericirea, iar cei din urmă comandă divertismentul, fie el şi cu carte de credit. Puterea comandă „happy-enduri distractive“. Stalin comandă un Cevengur în care „viaţa a devenit mai veselă, mai fericită“, iar Platonov vine şi face un Cevengur în limba totală a utopiei schimbîndu-i doar sensul (+ devine – ). Cu alte cuvinte, fiecare societate are scriitori care răspund comenzii de stat (sau pieţei care substituie tot mai mult statul) şi pe cei cîţiva, foarte puţini, care fac ceea ce face Platonov: se angajează să dea foc „fabricii de vise“.
Acum o altă întrebare: unde sînt antiutopiile literaturii noastre? Zilele trecute te-am întrebat care sînt utopiile şi antiutopiile scrise de români, fiindcă eu nu cunoşteam niciuna. Ţi-a fost greu să-mi oferi nişte titluri. Pentru a avea o literatură semnificativă, nu e suficient să ai oameni care ştiu să scrie frumos. Asta e partea vizibilă a aisbergului: e necesar, dar nu suficient. Literatura semnificativă apare nu acolo unde sînt scriitori, ci acolo unde există un spaţiu al frămîntărilor şi al dezbaterilor publice. N-avem dezbateri serioase, nu avem literatură. Sau avem literatură la nivelul dezbaterilor intelectuale de aici. Important e că avem scriitori, nu? Ştii de ce ne lipsesc aceste „specii“ literare? Din aceleaşi motive pentru care ele există la ruşi. Pentru noi, istoria este un domeniu de ordin „meteorologic“. Nouă, istoria ni se întîmplă, luăm parte la ceva ce se decide în lipsa noastră, aproape dincolo de orice voinţă a noastră. Evenimentele noastre istorice sînt (ca) furtuna, inundaţia, fulgerul, crivăţul. Pentru noi, istoria nu este culturală, ci naturală. Constatăm că, din cînd în cînd, „sîntem sub vremuri“. Iar intelectualii, în loc să încerce să explice, să discute aceste „fenomene ale naturii“ care ni se întîmplă, le condamnă. E abordarea cu iz animist: dacă fulgerul ţi-a lovit casa, intelectualul-vraci blestemă fulgerul; dacă vine seceta, atunci intelectualii ies cu icoanele pe cîmp să ceară îndurare divină. Iar cea de-a doua cauză e legată de ceea ce ziceam mai sus: fericirea este comandă de stat, dar şi „adevărul“, „dreptatea“ sînt comenzi de stat. Cînd puterea comandă ceva, intelectualitatea noastră se mobilizează şi produce. Nu ne place o parte a istoriei, o declarăm ilegală şi o condamnăm. Adică o instrumentalizăm şi o trimitem la produs. Iar dacă excluzi istoria din dezbatere şi o transformi în marfă, atunci „viaţa şi destinul“, literatura lor, nu mai sînt posibile. Aşa că ne place să ne concentrăm pe animale nonpolitice: fluturi, pisici, îngeri, pupeze etc. Sînt animale adorabile şi merită să fie literaturizate, însă „demonii“ literaturii parcă-s în altă parte.
Scuză-mă pentru această mică divagaţie, însă, în tandemul nostru, tu te ocupi de literatură, iar eu de context. Hai să mai citim şi sud-americani.
Claude Karnoouh despre dosarul sau de Securitate
povestea amicului CLAUDE KARNOOUH preluata din revista Cultura
„Profunda e ura care starpeste frumusetea din inimile abjecte” (Ernst Jünger, Pe falezele de marmura)
Tocmai am terminat de parcurs dosarul care mi-a fost facut de Securitatea romana intre 1973 si 1984. Ma simt, acum, dezgustat de a fi descoperit turnatoria unor buni colegi, care nu numai ca reproduceau prompt conversatiile noastre private, dar dadeau un raport complet asupra faptelor, opiniilor, gandurilor mele, ca si cum ar fi trebuit sa-si justifice josnicia facandu-ma pe mine oaia neagra, inamicul poporului roman sau, last but not least, un antropolog de doi bani vandut bozgorilor! Am ajuns sa ma intreb, citind toate celea, daca chiar e vorba de mine acolo, de mine, Claude Karnoouh, nascut la 25 martie 1940, la Paris, in Franta…
Chiar daca s-au scurs mai bine de un sfert de secol de la „faptele” raportate, simt o puternica impresie de stranietate, de extraneitate, de alienare vulgara citind aceste pagini in care viata mea sta rezumata si interpretata de altii – le citesc cu ochiul spionului: sa descopar acolo o parte din „coletul” interceptat – prin atatea delatiuni, raporturi de filaj si conversatii telefonice –, sa ma intorc pe firul unei existente care, zice-se, ar fi fost a mea. Or, scrisorile pe care le trimiteam sotiei mele de atunci sau celui mai bun prieten, notele din carnetele mele din acele timpuri spun cu totul altceva…
Fiecare intalnire, fiecare conversatie, cel putin acelea raportate de „buni” informatori, de „buni” patrioti, „Maria”, „Magda”, „Sonia”, „Cornelia”, „Balint”, „Adam”, „Jean”, „Gigi”, „Pierre”, „Coca”, „Dimitri”, „Rohianu” etc. au fost luate in serios, chiar daca de multe ori, intuind „spionita” din jurul meu, nu faceam decat sa practic o retorica a dialogului si a provocarii, incercand sa evit capcanele si sa inteleg ce e cu adevarat in capul interlocutorului meu – daca se intampla sa aiba unul pe umeri.
Caci bine a scris Nietzsche: „viata nu e decat punerea in scena a vietii” – iar noi toti jucam un rol, ar fi adaugat Pirandello. Insa canaliile (vorbesc de informatorii-delatori) nu puteau imagina nici macar o secunda preliminariile ludice care anima o conversatie, o fac mai vie, mai alunecoasa, mai ascunsa de buna seama, atat le erau de precise lasitatea si spaima ca nu-si fac datoria fata de stapan. Si pentru ce macar? In anii 1970-1980, insemna sa te agiti pentru nimic, fiindca timpul gulagului romanesc trecuse de mult…
Multi altii s-au abtinut insa de la magarii delationiste, fie evitandu-le cu abilitate, fie, refuzandu-le ferm. Mi-am dat perfect seama de asta, din absenta raporturilor lor. Dar cate prostii, cate absurditati n-am citit despre mine si, dincolo de toate, ce sentiment straniu de distanta fata de mine insumi am vazandu-ma intr-o oglinda care ma restituie deformat, pe mine, „obiectivul” – cum eram numit in raport, sau, cu alte nume de cod date mie, „Carol”, „Cucu”, „Doctorandul”… Daca Securitatea n-ar fi fost o institutie de contra-spionaj a statului roman, as fi crezut ca particip la un marunt joc de cercetasi.
Toti acesti domni si doamne, cam cincizeci de indivizi, pe care, in parte, i-am ghicit sub numele de cod reconstituind circumstantele si discutiile purtate, sunt activi, si azi, in domeniile lor de specialitate. Unii sau unele au obtinut, dupa pseudo-revolutia din ’89, importante functii in cultura, altii au plecat din tara pentru a-si exersa talentele peste hotare, in special in SUA, altii s-au intors ad patres (sa-i ierte Dumnezeu dac-o putea!).
Gasesc in aceste pagini, pe care le-am citit nu cu adevarat dezgustat – fiind deja imunizat pe frontul multelor analize pe care le-am dedicat postcomunismului romanesc – dar cu un amuzament combinat cu un profund dispret retroactiv fata de aceste fiinte, gasesc in aceste pagini, asadar, toata mizeria umana, toata josnicia, cu atat mai grave cu cat, macar in ceea ce priveste stagiul meu la Bucuresti, au fost comise numai de intelectuali; o dovada in plus ca eruditia, stiinta, priceperea, capacitatea de a citi si de a interpreta texte, de a le clasifica, de a le comenta nu se intalnesc intotdeauna cu rigoarea etica. Nu e mai putin adevarat ca, in afara unui prestigiu local, mare parte dintre acesti intelectuali erau niste semidocti dand din coate la periferiile lumii savante; dar asta nu conteaza, erau totusi niste indivizi care aveau un rol, oricat de modest, in desenul culturii romanesti.
Cat despre informatorii rurali, in special cei din Maramures, e alta ciorba. Pe de o parte, eu stiam ca prietenul meu, preotul Antal din Breb, era obligat sa faca raportul intalnirilor noastre – fiindca imi facea el insusi rezumatul, inainte de a-l trimite colonelului de la Securitate care raspundea de mine (parintele Antal mi-a spus chiar si cum il chema: colonelul Bob de la Sighet (1)), si raspundea cu atata ardoare, incat voia sa stie si cat lapte am supt de la mama.
Parintele Antal nu era insa catusi de putin tantalau, ci un spirit alert, deosebit de placut in conversatie, si i-a adus pe loc aminte acestui imbecil de colonel ca, fiind eu protestant (si cam necredincios, in fapt) nu ma duceam la spovedanie, iar daca mi-ar fi trecut prin cap sa ma descarc de pacate, numai la Domnul m-as fi spovedit. Printre alti datatori de raport, am mai ghicit o domnisoara invatatoare, un baiat de la tara care facea chipurile studii universitare prin corespondenta (fara frecventa, fara speranta, cum se zicea), un fel de activist local al partidului, avand in sarcina casele de cultura din judet, si, in fine, o taranca grasa si frumoasa la care se pare ca poposea sus-zisul colonel sa-si petreaca serile, in aburi de palinca (zice-se ca mai faceau si altele, pana tarziu dupa miezul noptii).
In fine, din toata aceasta cloaca singurul caz care ma intristeaza cu adevarat este cel al unui tanar poet-filosof, care pretindea ca-mi e prieten, dar care, pentru a promova profesional, s-a oferit informator voluntar! Sic transit gloria mundi!
Cam atat despre turnatori si informatori. Mai exista insa – si asta da masura imbecilitatii fara margini a politicii statului comunist roman la finele anilor 70 si in anii 80 – raporturile de sinteza al ofiterilor de Securitate. Se vede in ele cum isi fabricau acesti birocrati dusmanii, nu dusmanii de clasa, fiindca eu eram marxist, desigur nu unul ortodox, dar totusi marxist, ci asa-zisii dusmani ai statului national. Acesti cretini de joasa speta, sub pretextul ca as fi tinut la Budapesta nu stiu ce conferinte pe teme de antropologie a Europei centrale si de est, si ca as fi facut nu stiu ce comparatii intre obiceiuri si ritualuri ale popoarelor din areal (comparatii clasice in orice analiza antropologica), au facut din mine cat ai zice peste un agent al ungurilor (2). Ce sa faca saracii, isi aparau si ei cu dintii si cu ghearele locsorul de munca, intru apararea patriei, catand sa-si justifice salariile grasane si avantajele in natura asigurate celei mai privilegiate caste a regimului!
In afara ca nu pricepeau un bob din nimic, sintezele pe care le coceau erau in fapt niste fabulatiuni demne de taica Ubu („asadar se petrece in Polonia, deci nicaieri”!), de Kafka (in ce priveste birocratia) sau de Caragiale (ca spete de umor involuntar). Dar cea mai uimitoare dintre caracterizarile personalitatii mele, cea mai iesita din comun definitie data mie vreodata este aceea asezata in finalul unei note scrise de ofiterul meu din Bucuresti, prin care, credea el, proba o cunoastere precisa a felului meu de gandi: „Claude Karnoouh este un om dificil, are opinii tendentioase la adresa Romaniei. A citit mult despre Romania, cunoaste foarte bine limba romana (…) de origine evreiasca, are conceptii semite puternice, adept al extremismului semit…[sic et re sic!!!]”
O eticheta in termeni nazisti. In definitiv, ceea ce reiese dintr-o asemenea afirmatie gravisima este ca marele pericol al prezentei mele in Romania „socialista” venea din faptul ca ii ramasesem fidel lui Karl Marx, el insusi protestant si adept al „extremismului semit”, laicizat in conceptul luptei de clasa. Cu toate acestea, in cotloanele rasismului sau siderant, securistul nu se inselase. Romania anilor 80 abandonase de mult marxismul si materialismul dialectic in schimbul unei dictaturi hipernationaliste, practicand o economie socialista spre profitul unei oligarhii care nu voia, se-ntelege, sa-si piarda avantajele. Si nu le-a pierdut, dovada felul in care lovitura de stat deghizata in Revolutie, cu concursul armatei, i-a asigurat in continuare privilegiile politice si economice.
Ies cateodata din condeiul functionarilor obtuzi ai politiei coincidente surprinzatoare, evident si involuntare. Unii ar vedea in ele, sunt sigur, nimic altceva decat dovada ca Dumnezeu exista! O jumatate de zi mi-a luat sa descopar minunile din dosarul meu. L-am inchis, l-am inapoiat fermecatoarei persoane care supraveghea sala de lectura si am declinat politicos propunerea de a obtine si o fotocopie a lui. Dupa ce am semnat actele de comitere a lecturii, am parasit CNSAS-ul dorindu-mi sa nu mai calc niciodata pe acolo. Viata e scurta si, la varsta mea, pare si mai scurta, de ce sa mi-o ocup cu mizerii care intuneca ochiul si mintea…
Dar, culmea ironiei, unele calatorii zic eu interesante, aventuri si peripetii intamplate mie in Romania anilor 1973-1984 au ramas totalmente necunoscute serviciilor de Securitate, petrecandu-se in afara Bucurestiului sau a Maramuresului, adica in afara circumscriptiilor administrative unde se presupunea ca domiciliez si, deci, dincolo de raza de acoperire a delatorilor in exercitiu. Trebuie reamintit si ca, in anii 70-80 ai secolului trecut, serviciile de Securitate erau la nivelul tuturor celorlalte organizatii si institutii romanesti: descompuse, confuze, disfunctionale, imprastiate, fara creier si, last but not least, profund corupte. Iar aceasta foarte omeneasca stare de lucruri lasa destul loc de manevra libertatii individuale. Constiinta acestor realitati (id est: libertati) tin sa spun ca nu mi-a lipsit.
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) Daca citeste acest material, sa stie ca-i mai dau alte doua palme: pentru imbecilitate absoluta.
(2) Acest calificativ m-a insotit in primii ani de postcomunism, asa incat ma intreb daca nu cumva, la inceputul anilor 90, pe cand predam la Universitatea Babes-Bolyai, anumiti intelectuali din Cluj nu fusesera instruiti special de SRI sa raporteze…
Oleg Iankovski / Nostalgia
A murit unul din actorii mei preferati: Oleg Iankovski. Pantru cine nu-si mai aminteste sau nu stie cumva cine este Iankovski (daca asa ceva e posibil), postez faimosul fragment din Nostalgia lui Tarkovsky interpretat de Oleg Iankovski.
prep
un filmulet misto care face promo la un roman bun: Prep de Curtis Sittenfeld… cum zice reclama “un De veghe in lanul de secara… la feminin”….
Basarabia la Eurovision Moscova
Brodsky despre raiul lui Platonov
(Din ciclul CEEA CE NE DESPARTE aparut in Observator Cultural, Nr. 472 din 30.04.2009)
Dragă Bogdan,
În ce-l priveşte pe Grossman, sînt de partea ta. Însă e foarte greu să judeci. Am o vagă impresie că în „opera“ lui Stalin pînă şi suferinţa e controlată şi gestionată într-un mod aparte. Cum zic ruşii: „nu le este dată tuturor“.
Te-am citit cu atenţie şi cred că direcţia ta de chestionare a distopiei ruse este corectă. Şi dacă tot sînt un „maestru“ al deturnărilor, o să mă folosesc şi de data asta de „slăbiciunea“ ta. Mi-ai amintit de Mandelştam. Zilele trecute, am dat peste un filmuleţ în care Brodsky recita din Mandelştam şi Ahmatova. Brodsky nu recită, face un soi de incantaţii. Printre versuri, mai spunea una-alta. Una dintre tezele lui suna cam aşa: după Revoluţia din Octombrie, mai toţi scriitorii ruşi şi-au pierdut capul, mai puţin două femei, Ana Ahmatova şi Nadejda Mandelştam. Pe lîngă aceste două scriitoare, a mai fost un scriitor care nu şi-a „pierdut capul“. E vorba de Platonov. Mi-am reamintit textul lui Brodsky despre Platonov, pe care-l descoperisem, întîmplător, acum cîteva luni, şi m-am gîndit că ar fi bine să ţi-l prezint. Textul este scris în 1973, ca postfaţă la romanul Fundaţia, apărut la o editură occidentală. În discuţia noastră, acest text mi se pare foarte util. Iată o traducere a amicului meu Vladimir Bulat, un bun cunoscător al lui Brodsky şi Platonov.
Posfaţă la Fundaţia lui Platonov (de Iosif Brodsky)
„Ideea Raiului este o finalitate logică, în sensul că mai departe de-atît gîndirea nu poate merge; deoarece dincolo de Rai nu se mai află nimic, dincolo de acesta nu se întîmplă nimic. Aşa stînd lucrurile, putem afirma că Raiul e o fundătură, altfel spus – o ultimă viziune a spaţiului, sfîrşitul datului, vîrful piscului, dincolo de care nu mai e de făcut nici un pas, poate doar spre Cronos, în raport cu care se şi formulează noţiunea de viaţă veşnică. Aceleaşi lucruri le-am putea susţine şi despre Iad.
Existenţa în fundătură nu e limitată nicicum şi, dacă e să admitem că, acolo, ea dictează conştiinţa şi dă naştere unei psihologii particulare, atunci e necesar să acceptăm că psihologia asta e exprimată prin limbă. Trebuie să remarcăm, din capul locului, că prima jertfă în discuţiile despre Utopii – dezirabile sau atinse – devine gramatica, deoarece limba, rămînînd codaşă în goana gîndirii, se sufocă în modul conjunctiv şi începe să ţintească spre categorii şi construcţii atemporale; drept urmare, pînă şi de sub infinitivele simple solul începe să lunece şi în jurul lor se adună norii convenţionalismului.
Astfel este, în opinia mea, limbajul prozei lui Andrei Platonov, despre care se poate afirma că împinge limba rusă într-o fundătură semantică sau – mai exact spus – dezvăluie însăşi finitudinea limbajului filozofiei. Dacă o astfel de afirmaţie este fie şi pe jumătate adevărată, atunci e suficient deja ca să-l numim pe Platonov unul dintre scriitorii de seamă ai vremurilor noastre, întrucît prezenţa absurdului în gramatică nu mărturiseşte despre o tragedie privată, ci despre una a întregii omeniri.
În timpurile noastre, s-a încetăţenit să analizezi opera unui scriitor prin prisma contextului, iar Platonov se dovedeşte a fi fost un exemplu foarte bun pentru o astfel de întreprindere, dacă el nu ar fi tranşat problema limbii de aşa manieră, ca ea să depăşească cu mult cadrele acelei utopii (construirea socialismului în Rusia), al cărei martor şi cronicar ni se arată în Fundaţia. Fundaţia este o operă deosebit de sumbră, iar cititorul ei închide cartea într-o stare deosebit de deprimată. Şi dacă în acea clipă s-ar putea transforma imediat energia psihică în una fizică, primul lucru care ar trebui făcut ar fi abolirea lumii existente şi proclamarea urgentă a uneia noi.
Asta nu înseamnă nicidecum că Platonov era inamicul acestei utopii, al acestui regim, al colectivizării etc. Singurul lucru ce poate fi pronunţat la modul serios, în cadrul contextului social, este că scriitorul scria în limbajul acestei utopii, pe limba epocii în care trăia; dar nici o altă formă a existenţei nu determină conştiinţa, aşa cum o poate face limba. Doar că, în comparaţie cu majoritatea contemporanilor săi Babel, Pilneak, Oleşa, Zamiatin, Bulgakov, Zoşenko, care erau captivii gurmanderiei stilistice, căci îşi jucau fiecare propriul joc (ceea ce e, în fond, o formă de escapism), el, Platonov, s-a lăsat de bunăvoie prins în mrejele lingvistice ale epocii în care a văzut nişte abisuri pe care, odată atinse, nu le-a mai putut părăsi pentru a glisa pe suprafaţa literaturii, cu ale sale preţiozităţi şi împletituri stilistice etc.
Desigur, dacă ne-am concentra pe genealogia stilului platonovian, am ajunge să invocăm oralitatea populară cu ale sale „împletituri de slove“, pe Leskov, cu tendinţa lui spre povestit, dar şi pe Dostoievski, cu birocratismul său sufocant. Totuşi, în cazul lui Platonov nu e vorba de o continuitate a tradiţiei literare, ci de o dependenţă a scriitorului de însăşi esenţa sintetică (mai precis, ne-analitică) a limbii ruse, esenţă ce a condiţionat – pe seama unor aluzii fonetice, cel mai adesea – apariţia unor noţiuni, fără semantică în realitate. Chiar dacă Platonov s-ar folosi de cele mai elementare mijloace, iar atunci „mesajul“ său ar fi unul viabil, şi voi explica de ce. Dar arma lui cea mai eficientă a fost inversiunea; a scris într-un limbaj esenţialmente inversat, mai clar spus, Platonov a plasat semnul egalităţii între noţiunile limbă şi inversiune – versiunea a început să joace un rol tot mai comun. În acest sens, singurul „vecin“ real, din punct de vedere lingvistic, ar putea fi Nikolai Zaboloţky, din perioada în care a scris Stolbţy.
Dacă Dostoievski, pentru stihurile căpitanului Lebiadkin despre păianjen, poate fi considerat primul scriitor al absurdului, atunci cu acelaşi succes, pentru scena cu ursul-aruncător-de-ciocan din Fundaţia, Platonov trebuie perceput drept primul suprarealist serios. Susţin că primul, şi fac abstracţie de Kafka – deoarece suprarealismul nu este o categorie estetică, închipuită de noi, de regulă ca o percepţie individuală a lumii, ci, mai degrabă, ca un produs al insanităţii filozofice, un rezultat al psihologiei impasului. Platonov nu a fost un individualist, dimpotrivă, conştiinţa sa e determinată de mulţime şi de caracterul absolut impersonal al contingentului. De aici, suprarealismul său impersonal, folcloric şi, pînă la un punct, comparabil cu mitologia antică (de oriunde); iar pe aceasta din urmă o putem încadra în forma clasică a suprarealismului. De aici putem deduce că nu indivizii egocentrici, cărora însuşi Dumnezeu, pe lîngă tradiţia literară, le asigură criza conştiinţei, ci reprezentanţii masei tradiţional impersonale sînt, la Platonov, expresia filozofiei absurdului, şi tocmai de aceea filozofia lui devine cu atît mai convingătoare, dar şi frisonantă prin dimensiunile sale. În comparaţie cu Joyce, Kafka sau, să zicem Beckett, care povestesc despre firescul propriilor alter ego-uri, Platonov vorbeşte despre naţiune, devenită oarecum o jertfă a propriei limbi, mai exact spus, Platonov vorbeşte despre limbaj, capabil să dea naştere unei lumi fictive, robit fiind de gramatica acestei limbi.
Consider că, din aceste motive, Platonov este intraductibil, şi asta tocmai datorită limbajului său, care nu se supune traducerii. Totuşi, e de salutat orice tentativă de a reproduce acest limbaj, care compromite timpul, spaţiul, viaţa însăşi, dar şi moartea, dar nu pe motive «culturale», ci pentru că, la urma urmelor, e chiar limba pe care o vorbim.“
UE e la fel de cinică precum Voronin
de Mihai Goţiu | 13 aprilie 2009
Uniunea Europeană (UE) nu vrea valuri la periferie, dar poate fi obligată să reacţioneze sub presiunea opiniei publice şi a mass-media. Voronin a programat violenţele de la Chişinău, dar prin agresarea jurnaliştilor şi a protestatarilor riscă să piardă dominaţia în Moldova.Actualii lideri ai opoziţiei trebuie să facă dovada fraudării alegerilor şi a violenţelor din ultimele zile. Acestea sunt câteva dintre concluziile interviului acordat în exclusivitate pentru clujeanul.ro de Vasile Ernu.
“Partidul Comunist a vrut să compromită opoziţia”
Mihai Goţiu: Cui îi folosesc ori crezi că îi vor folosi evenimentele din ultimele zile din Moldova? Cine va avea de câştigat? Cine pierde?
Vasile Ernu: Mai întâi trebuie să delimităm două faze. Evenimentele din prima parte, în care opoziţia a vrut să facă o manifestare paşnică pentru a protesta împotriva fraudării alegerilor. Imediat a degenerat din cauza lipsei unei intervenţii a organelor statului, amplificate de existenţa unei diversiuni. Acum avem datele problemei şi stim ca vandalismul din ziua de 7 aprilie a fost programat sau cel puţin a fost asistat. Partea a doua a fost cea în care PC a început arestările, bătăaile, expulzările ziariştilor etc. Practic PC a folosit acest eveniment pentru a compromite şi delegitima opoziţia. Însă ceea ce s-a întâmplat în ultimile zile cred că este călcâiul lui Ahile a strategiei PC. Violenţa fără precedent, expulzarea ziariştilor poate să fie sfârşitul dominaţiei PC în politica din Republica Moldova. Dacă reacţionează, Partidul Comunist va pierde enorm. Trăim, totuşi, în 2009.
Mihai Goţiu: Consideri că lipsa de intervenţie a organelor statului a fost şi ea programată ori doar o dovadă de incompetenţă?
Vasile Ernu: Voronin a declarat că aşa a dorit el, să arate lumii că “aceşti fascişti” nu pot conduce. Deci a recunoscut că a fost ceva programat.
Mihai Goţiu: Şi, totuşi, ce ar fi avut de câştigat Voronin şi comuniştii de pe urma scandalului? Câştigaseră alegerile într-un mod autoritar, opoziţia era dezbinată…
Vasile Ernu:Sunt mai multe scenarii. Opoziţia începuse să învinuiască PC de fraude, cerea repetarea alegerilor, lumea se mobiliza pentru demonstraţii. PC are printre cei mai buni strategi. Pornind de la aceste date, părerea mea e că au utilizat exact datele pe care le avau la îndemână. A preluat forţa pe care opoziţia o putea folosi şi a îndreptat-o împotriva opoziţiei. Este o tehnică simplă. Instigă maselele la violenţă, ard instituţiile statului şi totul este “demonstrat”: uitaţi-vă ce face opoziţia. Şi la asta e sensibil şi poporul simplu, manipulat de mass-media, dar şi instituţiile internaţionale care vor linişte la periferie. Aşa apare Voronin în postura celui care “face pace, linişte şi ordine, care “restabileşte” ordinea statală”.
“UE nu vrea să facă valuri la periferie”
Mihai Goţiu: Eu am comparat evenimentele de la Chişinău cu cele din Piaţa Universităţii, din ’90. Manipulările, diversiunile lui Voronin, inclusiv discursul, seamăna ca două picături de apă cu cele ale lui Iliescu de atunci. În aceste condiţii, crezi că asemenea scenarii ar putea păcăli autorităţile române ori reprezentanţii UE? Să fie chiar aşa de naivi?
Vasile Ernu: Da sunt o mulţime de similitudini. Multe tehnici comune. Fireşte că nu mai suntem naivi, însă ca să zici că a fost aşa trebuie să demonstrezi acest lucru cu date. Lucru care nu este atât de uşor într-o societate a spectacolului şi a manipularii. În acelaşi timp, UE nu vrea să facă valuri, ci vrea linişte la hotarele ei. UE nu s-a înţeles atât de rău cu regimul Voronin, aşa că de ce nu ar merge încă 4 ani pe mâna lui, mai ales că este sprijint şi de Moscova, iar cu Moscova chiar că nu are dorinţă în acest moment să se certe. Să fim serioşi: UE este la fel de cinică precum Voronin. Dar, nu are rost să bocim, e timpul să înţelegem şi să acţionăm.
Mihai Goţiu: Aici vroiam să ajung. Am văzut foarte multe reacţii venite din partea tinerilor basarabeni, atât cei aflaţi la studiu în România, cât şi din Basarabia. Dar sentimentul meu e de dispersie. Fiecare pare a acţiona pe cont propriu, cel mult în grupuri restrânse. Există un lider sau lideri care să preia aceste energii? Să le coalizeze şi să constituie o alternativă reală, capabilă să-l îndepărteze pe Voronin şi grupul lui oligarhic?
Vasile Ernu: Asta este o mare problemă. Să nu uităm că evenimentul principal nu a fost asumat de nimeni. Opoziţia, din păcate, are şi ea hibele ei şi, mai ales, nu reuşeşte să devină o forţă unitară. E un moment foarte dificil. Eu sunt acum convins că violenţele şi brutalitatea folosită de regimul Voronin împotriva cetăţenilor şi a mass-media poate fi un moment şi un instrument împotriva PC. Instituţiile internaţionale trebuie să reacţioneze, mass-media internaţională trebuie se arate abuzurile fecute, societatea civilă şi ONG-urile din domeniu trebuie să facă ceea ce trebuie să facă. Acest lucru poate ajuta acum enrom de mult opoziţia şi, mai ales, poate îngrădi posbilităţile de manevră ale PC.
Mihai Goţiu: Opoziţia actuală ori o opoziţie cu lideri noi?
Vasile Ernu: Eu nu cred că o societate poate scoate o opoziţie nouă şi lideri noi în câteva zile. Nu e realist. Ăştia sunt oamenii, cu ăştia defilăm.
Mihai Goţiu: Cel puţin din ce am discutat cu tinerii basarabeni din Cluj şi cu prieteni din Moldova, nu există o încredere foarte mare în capacitatea actualei opoziţii de a-l înlătura pe Voronin. Ce ar trebui să facă pentru a le câştiga încrederea?
Vasile Ernu: Eu cred ce trebuie acum să facă două lucruri. Să aducă dovezi concludente şi credibile legate de falsificarea alegerilor. Să lupte pentru eliberarea celor arestaţi şi să adune noi dovezi ale abuzurilor din ultimele zile. Aceste dovezi trebuie să le arate lumii întregi.
“Mass-media e interesată doar de fum”
Mihai Goţiu: Crezi că în faţa acestor dovezi va exista o reacţie oficială ferma a UE? Eu zic că aveau suficiente dovezi şi motive să reacţioneze deja. Mi-e foarte greu să cred că oficialii UE nu ştiu exact ce se întâmplă la Chişinău şi că au nevoie de şi mai multe dovezi.
Vasile Ernu:UE ştie destul de bine ce se întâmplă, însă este destul de dezinteresată de Moldova. Însă odată aduse dovezi din partea opoziţiei va reacţiona mass-media şi ONG-urile, iar acest lucru va impune UE să ia o atitudine faţă de aceste abuzuri.
Mihai Goţiu: Mass-media… Mă refer la cea din România acum. Parcă s-a îmbolnăvit subit de “corectitudine”. Exceptând câteva editoriale şi interviuri, câteva emisiuni TV, am avut impresia că a preferat să stea cât mai departe de evenimentele din Moldova. S-au facut ediţii speciale care repetau însă aceleaşi ştiri pe care le citeai peste tot. N-am văzut problemele reale, viaţa oamenilor care au ieşit în stradă, teroarea, frica acelor oameni, pentru ca lumea să înţeleagă exact ce se întâmplă la Chişinău. Dintr-o dată, parcă a uitat să fie activă, implicată… Ş, mai ales, n-am văzut că ar încerca să pună o presiune reală pe autorităţi pentru a adopta un punct de vedere ferm. E doar impresia mea?
Vasile Ernu: Nu. Ar fi de spus lucruri grave legate de mass-media românească. În timp ce aici mass-media se ocupa cu “becaliada”, la Chişinău era prezentă doar mass-media rusească şi aveau loc fraude electorale. Ai vazut vreun reportaj cu 3-4 săptămâni înainte de alegeri? NU. Când a apărut mass-media cu problemele din Basarabia? Când a început să miroase a sânge. Nu-i aşa că sângele face rating? Luni, în toiul evenimentelor violente, nu existau reporteri de teren din partea televiziunilor. Cei care erau, nu aveau camere de filmat. Iar după ce a început să curgă sânge şi fumigene presa a început să-şi expună clişeele, obsesiile şi fantasmele sale legate de acel spaţiu. Intelectualii au reacţionat în mare parte la fel. Ce presiune poţi face când nu te interesează decât fumul şi nu problemele reale. Există un mare deficit de informaţie.
Mihai Goţiu:Crezi că măcar din solidaritate de breaslă, după ce mai mulţi jurnalişti au fost arestaţi şi ameninţaţi, se va schimba ceva în discursul presei româneşti în raport cu situaţia de la Chişinău?
Vasile Ernu: Eu cred că mai întâi ar trebui să demascăm abuzurile regimului Voronin, să trimitem date tuturor organizaţiilor internaţionale şi să ne solidarizăm nu numai cu ziariştii ci şi cu cetăţenii simpli care sunt abuzaţi.
“E periculos să duci povestea în zona naţionalismului”
Mihai Goţiu: La Chişinău s-a scandat “Romania, Romania!”, s-a arborat drapelul României, fără stema Moldovei, şi cel al UE. E vorba de o resuscitare a mişcării unioniste şi pro-UE ori doar de o încercare de a sensibiliza opinia publică şi autorităţile româneşti şi europene?
Vasile Ernu: Au fost diverse mesaje. Cred că e periculos de împins povestea spre zona naţionalismului şi a “identităţii naţionale”. Revolta şi nemulţumirea noii generaţii este îndreptat în primul rând împotriva nemulţumirii faţă de politica, economia şi platforma culturală promovată de acest regim.
Autorităţile europene sunt la fel de cinice ca şi Voronin
interviu aparut in Evenimentul zilei Joi, 09 Aprilie 2009. itrebari Vlad Odobescu
Mai-marii Europei vor linişte la periferie, aşa că preferă să închidă ochii la ce se întâmplă în Republica Moldova, arată Vasile Ernu, scriitor basarabean stabilit în România. Ernu explică faptul că nu e loc de morală acolo unde doar profitul contează.
Evenimentul zilei: Revolta pare să se stingă. E doar o impresie?
Vasile Ernu: Revolta se va stinge în mod normal. Nimeni nu şi-o asumă. Opoziţia vrea doar să manifesteze paşnic şi cere repetarea alegerilor, acuzând Partidul Comunist că a trucat alegerile.
Cât este conflict între generaţii şi cât luptă anticomunistă în ce se întâmplă acolo?
„Comunismul” din Moldova seamănă mult cu cel de aici, doar că poartă acest nume şi este mai brut. Este un grup de tip oligarhic care conduce autoritar. În România sunt mai multe grupuri de acest tip. Partidul Comuniştilor este un cocktail care combină dreapta naţionalistă „moldovenească”, cu un capitalism de tip oligarhic şi ortodoxism bigot. Voronin este un om care depune flori la Ştefan cel Mare şi Lenin, iar de Paşte e la biserică şi zice în faţa poporului „Hristos a Înviat!”. E un mutant perfect, care deţine putere financiară şi politică, controlând mai toate sferele. Protestul de la Chişinău este unul îndreptat asupra nedreptăţii care se face de ani de zile: pe plan politic, economic, cultural.
Pe străzile Chişinăului s-a strigat „România” şi s-au fluturat drapele tricolore. Mai putem vorbi astăzi de unionism?
Eu mă îndoiesc profund. Nimeni nu poate şi nici nu cred că vrea în mod real acest lucru. Vremurile revoluţiilor au apus. Trăim vremurile tehnologiilor politice şi al realpoliticului cinic.
Comuniştii invocă încă o dată amestecul românesc…Dacă au dovezi, să le arate. Amicii mei ruşi sunt convinşi de amestecul statului român. Eu aştept dovezi.
„Basarabia ne interesează doar când face rating”
Cum vi s-a părut reacţia autorităţilor europene faţă de situaţia de la Chişinău?Autorităţile europene sunt la fel de cinice ca şi Voronin. Ei vor linişte la periferie, aşa că preferă să închidă ochii. Nu există morală acolo unde doar profitul contează.
Dar reacţia României?
De data asta, România mi s-a părut mult mai echilibrată. S-ar putea să avem de data asta un ministru de externe care pricepe ce se întâmplă în est.
Aţi simţit o solidaritate reală din partea românilor de rând faţă de manifestanţii basarabeni? Anii trecuţi a fost la modă în România sloganul: „Suntem sătui de problemele noastre…”.
M-a dezamăgit profund mass-media românească şi în mod special televiziunile. Nu s-a dat nimic în perioada de dinaintea alegerilor. S-a reacţionat doar după expulzarea cetăţenilor români din Moldova şi oprirea acesului unora. Însă când a început să miroasă a sânge au sărit toţi. Basarabia ne interesează doar când face rating şi aduce voturi.
Presa occidentală a remarcat că mobilizarea pe internet a funcţionat din plin. Asistăm la o nouă formă de mobilizare populară?
La noi este mai nouă. În mediul occidental ea se foloseşte deja. E clar că avem de-a face cu o nouă generaţie care lucrează cu alte unelte şi medii. E conectată la altfel de ustensile care functionează în registru. E suficient să ai o conexiune net sau telefonică ca să fii parte la o revoltă într-o formă reală sau virtuală….
Pot comuniştii să facă ceva pentru a limita o asemenea formă de comunicare sau sunt depăşiţi la acest capitol?
Din păcate au şi făcut-o. S-au blocat de nenumărate ori telefonia şi au picat serverele. Însă clar că nu poate fi oprită în totalitate. Tehnic vorbind astăzi este foarte greu să controlezi informaţia. Şi după cum am văzut, ea a curs pe diverse canale.
Unde se află cheia iadului stalinist?
(text aparut in Observator cultural 468 din 02.04.2009)
Dragă Bogdan,
Văd că-mi oferi o adevărată situaţie rusească, precum în frumoasele basme ruseşti. Mă pui în faţa a trei drumuri, asemenea poveştii, din care trebuie să aleg unul: fie Bulgakov, fie Zamiatin, fie Platonov. Şi, pentru a mă face să mă simt „ca acasă“, mă anunţi că, pe orice cale aş merge, tot în iad voi ajunge. Dacă eroii din poveste mai aveau şanse să aleagă, din întîmplare, varianta cea bună, eroii noştri din perioada „istoriei literare staliniste“, nu aveau, din păcate, nici una. Însă, înainte de a merge în iad cu unul dintre ei, dă-mi voie să merg mai întîi la poliţie.
De ce la poliţie?, mă vei întreba. Imediat vei înţelege. Cum legătura dintre operă de artă şi Stalin mă preocupă în mod special, i-am adresat lui Boris Groys cîteva întrebări pe acest subiect. Eroii noştri literari, în mod special Platonov, erau cap de listă. Groys îmi sugerează că, pentru a înţelege ce se întîmplă în spaţiul de tip stalinist cu raportul dintre „criticul total Stalin“ şi scriitor, ar fi bine mai întîi să înţelegem ce se întîmplă în afara acestui spaţiu. Adică, ceea ce spuneam în scrisoarea trecută: ce se întîmplă cu opera de artă în prezent. Pentru a înţelege parcursul operei de artă de la galerie şi muzeu pînă la specialiştii şi instituţiile care o legitimează sau o delegitimează, Groys aduce un exemplu excelent. Acum doi ani, ţinea o prelegere despre opera de artă într-un muzeu central din New York. Avea la îndemînă cîteva obiecte/opere readymade pe care le dădea drept exemplu. Conferinţa s-a terminat, lumea s-a împrăştiat, lucrările şi-au luat locul în muzeu, iar Groys se pregătea de plecare. În drum spre ieşirea din muzeu, din greşeală, a înhăţat un readymade, unul care în muzeu are funcţia de „operă”, iar în viaţa obişnuită are te miri ce altă funcţie.
A început un întreg tămbălău: s-a declanşat alarma, au apărut funcţionarii şi, în scurt timp, a venit poliţia. Ditamai teoreticianul şi specialistul în artă contemporană a trebuit să dea declaraţie la poliţie. Poliţistul întreabă: cine sînteţi? Groys: B.G., profesor de teoria artei. Poliţistul: dvs. ar trebui să ştiţi că acestea sînt opere de artă, aici e muzeu şi nu aveţi voie să atingeţi nimic. Groys a înţeles atunci o chestie banal de simplă, dar foarte importantă: orice specialist, orice instituţie de artă, orice critic poate să se înşele asupra a ceea ce este o operă de artă. Există, însă, o instituţie care nu se va înşela şi care nu poate fi în-şelată niciodată. Aceasta e poliţia. În tot acest angrenaj modern de producţie a artei, există o ultimă verigă, poliţia, care, chiar dacă e nespecializată în acest domeniu, este cea care deţine certitudinea asupra a ceea ce este un obiect de artă. Dacă poliţistul zice că „acest obiect este o operă de artă“, nici cei mai buni specialişti nu ar putea demonstra că nu-i aşa.
Acum, dacă tot am mers şi am dat declaraţie la poliţie, putem să facem următorul pas, să mergem în iad. De la poliţie pînă în iad e doar un pas. Mai ales în Rusia sovietică. Dacă pornesc pe „drumul Bulgakov“, dau de mai ştiu eu ce mutanţi din „Ouăle fatale“. Dacă merg pe „drumul Zamiatin“, mă tem că dau de „Poetul Statului“. Hai să încercăm „calea Platonov“, că la el avem Cevengur şi Kotlovan, în care toţi eroii acelor vremuri teribile trăiesc laolaltă. Însă ca să deschidem uşile iadului ne trebuie o cheie. Am fi tentaţi să credem că se află fie la Platon, fie la Stalin. Cum spuneam într-o cronică mai veche: „criticul literar“ Stalin este cel care îi dă interdicţie totală, fiindcă înţelege marele pericol care vine dinspre Cevengur, iar autorul Platonov afirmă că e mulţumit de acest gest, fiindcă ceea ce a scris el e adresat dictatorului, iar acesta a citit şi l-a înţeles perfect.
Deci, care e cheia ce deschide poarta iadului? Să ne imaginăm o „şedinţă literară“, care e şi politică, cu atît mai mult în acele vremuri, în prezenţa „marelui critic“ şi a scriitorilor vremii. Sînt prezenţi toţi scriitorii importanţi, mari cîrcotaşi de felul lor: Ahmatova şi Ţvetaeva, Zoşcenko şi Bulgakov, Ilf şi Petrov, Babel şi Pasternak, Mandelstam şi Grossman. Şedinţa „se deschide“, fiecare se ridică, pe rînd, şi are de criticat cîte ceva. La toţi găsim ironii, critici dure şi destule nemulţumiri. Stalin e furios, ascultă, ia notiţe şi se gîndeşte ce măsuri se cuvin. Singurul care nu critică nimic este marele Platonov. Şi deodată, în această stare încordată, unde pluteşte teama şi teroarea, disperarea şi curajul, Andrei Platonov se ridică şi face o afirmaţie care şochează: dragi colegi scriitori, în noul stat sovietic, în această grandioasă şi utopică operă care-l are ca autor pe tov. Stalin, nu avem voie să-l criticăm pe autor. În „opera totală“ URSS, zice Platonov, critica este interzisă. Aceste afirmaţii au uimit şi au adus la tăcere pe toată lumea, căci fusese spus totul. Ştii ce s-a întîmplat după şedinţa aceasta? Criticii lui Stalin au primit diverse pedepse. Unii, cîţiva ani în Gulag, alţii, diverse interdicţii, însă nici unul dintre ei nu a dispărut din literatură. Singurul dispărut este Platonov, fiindcă a adus cea mai distrugătoare interpretare a regimului. Într-un regim totalitar ai voie să critici, asumîndu-ţi mari riscuri, sau să critici numai ceea ce „marele narator“ acceptă. Însă nu ai voie să arăţi, să dezvălui, natura „marii naraţiuni“, adevărata natură a „cetăţii soarelui“. Nu ai voie să afirmi că în Utopia n-ai voie să critici, căci o astfel de afirmaţie devine cea mai radicală critică.
În 1973, Iosif Brodsky, într-un text dedicat lui Platonov, observă exact acest conflict dintre Stalin şi Platonov, care este, după mine, şi cheia intrării în iadul de care aminteai. Cînd construim raiul sau iadul, cînd construim Utopia, primul mare conflict care apare este legat de limbă. Utopia, marele dictaturi (politice sau religioase) se construiesc în primul rînd pe limbă/limbaj. De aceea, scriitorul este „îngerul sau demonul“ acestui tip de regim. Bătălia dintre cei doi se duce pe tărîmul limbii. Mişcarea lui Platonov este însă una devastatoare. Mai întîi, el e un scriitor care-şi scrie cărţile folosind limba şi toate ingredientele utopiei comuniste. E un soi de cronicar al utopiei, care scrie Letopiseţul vremii. Vorbeşte aceeaşi limbă, foloseşte acelaşi registru ca regimul stalinist. În al doilea rînd, face o mişcare importantă care va deveni arma lui fatală, ceea ce Brodsky numeşte inversie. El scrie în limba „totală“ a lui Stalin, dar pe care o inversează; îi face „o schimbare de semn“. Utopia prezentată de Stalin ca „rai“ capătă în textele lui Platonov sensul de „iad“. El se uită în „Utopia reală“ şi ne dezvăluie natura lucrurilor de o manieră exemplară. De ce „se joacă“ Stalin cu Bulgakov, îl pedepseşte, dar nu-l aruncă din „literatură“? Fiindcă critica lui nu e un mare pericol. De ce îl exclude pe Platonov total? Fiindcă este primul mare adversar al său şi el înţelege perfect de unde vine pericolul real.
« go back — keep looking »