Arhiva 2009
festivalul a luat sfirsit.. multumiri tuturor…..
sintem vii (si kulmea .. nu sintem mamuri… dar Zahar Prilepin este inca in oras asa ca e timp).
pentru iubitorii de literatura si muzica buna… Orkestra Che / Guten morgen Mayakovsky.. In videoclip este folosita arhiva de film a poetului….
http://www.youtube.com/watch?v=NJqSNEx4_Fg&feature=PlayList&p=A88FBCB307FFEBB6&index=14
Alina Purcaru / Suplimentul de Cultura Nr. 247, 31 Octombrie-06 Noiembrie 2009
Vasile Ernu a lansat Ultimii eretici ai Imperiului intr-un ton de petrecere generala miercuri, 21 octombrie, la Clubul Taranului Roman. Daca atmosfera a fost de mondenitate spumoasa, de la care nu s-a sustras nimeni, ideile schimbate de cele doua personaje ale cartii nu sint chiar genul care sa te faca sa zimbesti. Nascut in URSS a fost o carte intens disputata, dar pe linga Ultimii eretici ai Imperiului pare un cuminte Cuvint inainte. Daca in prima lui carte Vasile Ernu refuza sceptic discursul anticomunist si pro-occidental din motive mai degraba sentimentale, de data asta ataca agresiv, concertat si radical doua fronturi: si discursul de contestare a fostului regim comunist, si practicile capitaliste, iar tacticile cu care combate sint mult mai elaborate si mai subversive decit la debut.
“Numai intr-un regim in care poti fi pedepsit functioneaza critica”
Cartea e un stufos, palpitant si socant epistolar intre doua personaje, la marginea fictiunii: Vasiliy Andreevici, un fel de anarhist modern cu lecturi din Gadamer si abilitati de spargator de banci, si A.I., un fost disident care pusese la cale asasinarea lui Stalin si acum calatoreste intens, invitat la tot felul de conferinte si colocvii din Occident. Comunismul, spun personajele lui Vasile Ernu, era dominatia politicului, fata de care mai puteai fi subversiv, capitalismul e imun insa la astfel de practici. “Numai intr-un regim in care poti fi pedepsit functioneaza critica. In capitalism, ea nu mai functioneaza. Sint tot mai convins de asta. In capitalism, critica are un singur rezultat: modifica niste cifre in contabilitate”, cugeta batrinul A.I., nostalgic dupa vremuri in care guerrilla parea posibila.
Vasiliy Andreevici si A.I., in calitate de ultimi eretici ai Imperiului si beneficiari ai spatiului fluid pe care li-l lasa corespondenta, elaboreaza si impartasesc tactici si practici prin care sa fenteze ideologiile ajunse la monopol, discursul dominant si idolii zilei. Schimba idei cu fitil care, anuntate pe cel mai lejer ton, in doua fraze, forteaza logica opticii “in raspar” (nu disidentii, ci bisnitarii sau speculantii s-au sustras cu adevarat controlului in statul comunist, alegind anomia, si despre ei ar trebui sa vorbim mai mult decit despre primii), iau la bani marunti raportul intelectualilor romani cu puterea in comunism si postcomunism si fac rechizitoriul capitalismului feroce. Ba sustin chiar ca ar face mai multe victime decit stalinismul, desi nu cu varsare de singe, ci prin tainul pe care-l cere societatea afluenta. Spune asa batrinul A.I.: “Vorbeam cu un bun amic, vechi coleg de lagar, un sociolog care lucreaza cu date si statistici. Stii care era observatia lui foarte cinica? Statul de tip stalinist, care curma vieti cu nemiluita, in Gulag, consuma mai putine fiinte umane decit statul bunastarii in care traim acum. Il cred pe cuvint, insa ideea nu e legata de numarul de oameni, ci de necesitatea constanta a Statului Zeu de a se hrani cu fiinte umane”.
“Nu sint Vasiliy Andreevici”
Spun multe alte lucruri, de calibru comparabil, cele doua personaje ale lui Vasile Ernu, si pe cit e cartea de incordata si de minata corespondenta lor de idei – cu care avocatul oricarui diavol s-ar simti oriunde in largul lui –, pe atit a fost de relaxata lansarea cartii, la doua zile dupa ce-a iesit de sub tipar. A fost petrecere in toata regula la Clubul Taranului Roman, cu sala plina pina la refuz si o discutie relaxata, cu Sorin Antohi, Vava Stefanescu, Artanu si Florin Dumitrescu in jurul autorului. Vasile Ernu insusi a facut oficiile de amfitrion si i-a inclus pe fiecare, mai glumind, mai povestind, in povestea experientei lui in Romania. Artanu a sugerat o mai curajoasa apropiere de mama Rusia, care are lucruri bune de oferit, iar Sorin Antohi i-a facut ad-hoc lui Ernu o foarte magulitoare carte de vizita: dinamitor necesar al dogmelor oficiale si ochi vigilent, plasat mereu la granita, care vede insa cu atit mai bine unde se instaleaza falsul si indoctrinarea in discursul public din Romania.
“Nu sint Vasiliy Andreevici”, a repetat Ernu in seara lansarii, inainte sa-si inceapa recitalul chitaristul Costin Soare si flautistul Ion Bogdan Stefanescu, ultimii lui invitati. Si a mai repetat ca in carte nu se glumeste, cum ar fi reiesit din discutiile invitatilor si din atmosfera generala de la Clubul Taranului Roman. “Ce e adevarat si ce e fals, ce e fictiune si ce e realitate nici autorul nu mai stie. Volumul e un cumul de intimplari, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat in nebunii ani ai tranzitiei. De aceea, mai nimic din ce este scris in acest volum nu-i apartine”, noteaza Ernu si la sfirsitul volumului. Singurul lucru care e totusi limpede este ca despre Ultimii eretici ai Imperiului se va vorbi. Stinga va avea in sfirsit primul reper neaos cu priza la public, chiar daca extrem, iar restul prilejul de a-si (re)evalua propriile motivatii si convingeri, la proba evidenta a diferentei provocatoare.
Interviu de Vlad Odobescu / Evenimentul zilei 29 octombrie 2009.
Capitalismul consideră nostalgia rea şi periculoasă, chiar şi atunci când n-are de-a face cu regăsirea comunismului, explică autorul romanului „Ultimii eretici ai Imperiului”.
Pentru că nu-i plac drumurile bătătorite, scriitorul Vasile Ernu îşi pune cizmele şi-i face semn cititorului să-l urmeze. Până la ultima filă a noului său roman, „Ultimii eretici ai Imperiului” (editat de Polirom şi lansat săptămâna trecută, la Muzeul Ţăranului Român), îşi poartă însoţitorul prin noroaiele şi luminişurile de la graniţa dintre comunism şi capitalism. Eventualele pericole sunt insesizabile, fiindcă drumul e îmbibat de umor.
EVZ: Scenariu cu întoarcere în timp: Uniunea Sovietică se rupe mâine, mândrii săi cetăţeni sunt împrăştiaţi în lumea nouă, capitalistă. Zi-mi trei lucruri pe care le-ai lua cu tine din bătrânul U.R.S.S.
Vasile Ernu: Uh… URSS a existat totuşi aproape un secol. E vorba, practic de o întreagă civilizaţie care a produs enorm de multe lucruri: de la catastrofe şi crime oribile la opere de mare profunzime.
Dar dacă e să accept jocul propus de tine în acest moment aş alege lucruri pur-sovietice: a. Romanul lui Andrei Platonov – „Cevengur” (poate cel mai mare scriitor rus al secolului XX şi un mare roman sovietic); b. un vinil sau un CD cu muzica lui Dimitri Şostakovici (cel mai important compozitor sovietic) şi c. filmul lui Sergei Eisenstein – „Crucişătorul Potemkin”.
Dar cum îmi place „contrabanda”, aş mai trece ilegal prin vama capitalistă multe alte lucruri, mai ales producţii culturale: de la Ahmatova la Babel, de la Ilf la Bulgakov şi de la Pliseţkaya la trupa Kino. Şi multe desene animate: Norstein este pur si simplu genial.
Ai motive să exclami, precum Marele Instigator din cartea ta, „Marile catastrofe din viaţa mea m-au salvat!”?
Marele Instigator este un erou la care ţin fiindcă este mereu surprinzător, nu te lasă să aţipeşti, te contrariază, gândeşte în răspăr şi are o fascinantă biografie. Deseori catastrofele şi suferinţa ne salvează iar fericirea (mai ales cea bleagă) ne poate distruge. Nu cred în filmele cu happy-end.
Dispariţia ţării în care m-am născut şi trăit 20 de ani e o formă de catastrofă, dar asta m-a şi salvat. Eroul meu m-a învăţat să privesc lucrurile din unghiuri diferite, uneori chiar incomode, să am curaj să pun întrebări aşa-zis „periculoase”.
Alegerea unei cămăşi dintr-un magazin occidental poate crea o mini-dramă pentru cetăţeanul ex-sovietic, o mini-dramă pe care personajul Vasilyi Andreevici o trăieşte: prea multe cămăşi, la preţuri prea diferite – prea multe opţiuni… S-ar mai putea totuşi cufunda cetăţeanul ex-sovietic într-o mare de cămăşi identice? Ceva pare iremediabil pierdut.
Povestea la care faci referire aici, cu aceste cămăşi-alegere, e legată de o formă subversivă şi ironică de a chestiona cele două lumi: capitalistă şi comunistă. Eroii mei văd că elementele centrale ale celor două regimuri uneori se inversează, uneori se suprapun, uneori intră în contradicţie. Aceste mici detalii din viaţa cotidiană ne pot dezvălui uneori esenţa unei maşinării ideologice şi politice.
Coada de la ghişeul de impozite, preţul fluctuant al unei cămăşi, meniul de la restaurant, beţia de la scara blocului sau un chef cu marijuana ne pot dezvălui lucruri mult mai semnificative despre societatea în care trăim decît tratatele academice. Eu asta încerc să fac. Nu-mi place să merg pe căi bătătorite şi bine cunoscute. Eu vreau să fiu un soi de Stalker (călăuză) care să arate cititorului o lume altfel decît o vede el „în mod obişnuit”.
„Unii vând detergenţi, alţii texte”
Ce te mai faci în ziua de azi cu un fost disident? Cui foloseşte?
Eu am un mare respect pentru disidenţi, cu toate că unii dintre ei ies puţin mai şifonaţi din carte. Din păcate în noul regim ei şi-au pierdut sensul. Trebuie regândit totul. Ei sunt deja istorie, dar din această istorie trebuie învăţat. Intelectualii şi disidenţii şi-au pierdut aura şi forţa pe care o aveau în vechiul regim.
Paradoxul cinic şi tragic într-un fel este următorul: vechiul regim comunist împotriva căruia au luptat avea nevoie de ei, fiindcă ei aveau puterea de a-l legitima sau delegitima, pe când noua putere capitalistă pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei decât sub formă de marfă şi decor.
Mi se pare că se află intr-o postură tragică, de aceea foarte mulţi intelectuali au capitulat şi au acceptat funcţia de „mici comercianţi” de idei şi texte. Acum se stă la tarabă şi unii vând detergenţi, alţii maşini şi alţii texte. Cum depăşim această situaţie este o întrebare pe care mi-o pun permanent în carte.
„Pentru a trăi în trecut, trebuie să fii aristocrat sau idiot”, consideră Cinicul. Cu noi, restul, ăia de nu suntem nici aristocraţi, nici complet idioţi, cum rămâne? Avem voie să fim un pic nostalgici?
Aşa cum îi spune şi numele, Cinicul reprezintă o categorie aparte de oameni. El a fost un mare specialist în contrainformaţii, producea bancuri pentru vechiul regim, iar după căderea comunismului a devenit un specialist în producerea „revoluţiilor colorate”. Interesant personaj.
Da, nouă ne rămâne nostalgia. Însă ideologia dominanta actuală pune interdicţie la astfel de sentimente. Nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au pus interdicţie la tot soiul de sentimente umane, capitaliştii la altele. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Dacă scoatem din literatură nostalgia atunci rămânem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.
Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc şi ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii.
O luăm încetişor, vorbim despre nostalgii şi libertăţi şi ajungem fix în centrul Chişinăului, pe lângă Arcul de Triumf şi ne ameţeşte un deja-vu. Am mai trăit cândva lucrurile astea. Le-ai transmis prietenilor tăi – poate entuziasmaţi de ce se întâmplă şi poate pe bună dreptate – vreun avertisment?
Cartea mea e o înşiruire de probleme, teme şi întrebări pe care omul trebuie să şi le pună măcar o dată în viaţă. Întrebările pe care le ridic sunt, de fapt, o formă de avertizare: adevărurile „de la sine înţelese” s-ar putea să fie nişte „falsuri”, nişte prejudecăţi, iar ceea ce ne pare periculos şi îndoielnic s-ar putea să ne ajute. Eu spun că trebuie să reflectăm cu mare atenţie fiecare gest, fiecare faptă pe care o comitem şi să luăm decizii cu responsabilitate. Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost.
OSTAP BENDER A MURIT
„Furtul înseamnă azi legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii”
Unul dintre personaje se autodefineşte drept consultant în domeniul furtului, „o meserie curată”. Un soi de urmaş al marelui maestru al combinaţiilor, Ostap Bender, cel care preciza că are o slăbiciune pentru Codul Penal. Se mai fură cu stil în ziua de azi, cea a bancomatelor desprinse din pereţi şi a deconturilor pe bani publici umflate cu pompa?
Am cîteva capitole în carte dedicate lui Ostap Bender şi furtului. Urmăresc şi încerc să fac câteva demonstraţii de o manieră puţin diferită. Ostapul din regimul comunist avea câteva repere foarte clare: a. avea o mulţime de „metode relativ cinstite” de a „procura sau expropria” bani; b. avea „o singură slăbiciune, respecta Codul Penal”; şi c. nu se arunca „asupra instituţiilor statului lipsite de apărare”.
Din punctul meu de vedere el era interesant pentru că a demonstrat şi arătat cum se poate fenta cel mai temut regim comunist. Eu susţin că el a învins comunismul: hoţii şi bişniţarii au învins comunismul şi nu disidenţii. Încerc să demonstrez acest lucru.
Astăzi însă Ostapii au devenit periculoşi şi neinteresanţi din cauză că nu mai respectă aceste reguli elementare a „fiilor locotenentului Schmidt”. Adică au mult prea multe metode de a expropria fonduri, nu mai au nici o slăbiciune faţă de Codul Penal, s-au năpustit fără milă asupra Statului „lipsit de apărare” şi i-au expropriat nu numai fondurile. Ei au devenit de fapt Statul. Astăzi furtul nu mai are un caracter subversiv ca în comunism, ci înseamnă legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii.
În comunism furtul era un gest riscant politic nu economic, astăzi furtul este o formă de muncă care aduce maximul de profit şi care cu puţin noroc şi o armată de jurişti „devine morală”. Nu-i aşa că e imoral să întrebi despre „primul milion”? Ostapul roman de azi mi-ar răspunde: „Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta, concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse”. Eu mă minunez că acestor oameni nu le cresc aripi.
Pentru detalii aici www.filb.ro
Interviu de Costi Rogozanu / VoxPublica / 23 octombrie 2009
Vasile Ernu a scris o carte care vrea să zguduie ideile primite de-a gata. Comunismul a fost rău şi basta, piaţa liberă de aduce numai bine, acum sîntem mai fericiţi cu ratele şi băncile, ordinea capitalistă nu are politruci ca-n URSS. Cam tot atîtea clişee pe care Ernu le pune la îndoială prin intermediul unor stranii personaje în „Ultimii eretici ai imperiului”. Aşa că am făcut o mică e-discuţie.
Eu lucrez la Casa Presei, Vasile stă la o aruncătură de băţ. Şi totuşi am vorbit pe mess, am zis că ne vom scrie ideile mai bine. Vedeţi şi voi ce-a ieşit… Cartea sigur va face vîlvă. Sîntem prieteni, deci nu-mi pretindeţi obiectivitate. Am puţini prieteni – n-o să vă bat la cap decît cu ăia trei-patru buni din mediul cultural pe care-i am şi care chiar fac lucruri tari.
Am citit „Ultimii eretici” cu senzaţia iniţială că cele două personaje ale lui Vasile Ernu, un misterios V.I. (un terorist care plănuise asasinarea lui Stalin, disident apoi) şi Vasily Andreevici (un soi de metamorfoză literară a autorului) au strîns o armată de idei radicale pentru a face artificii şi pocnitori cu ele. E altceva însă. Găsim acolo tot scepticismul fişat din maeştri ai îndoielii, expus de două personaje literare care pot arunca bombe cu neuroni, nu cu neutroni. „Născut în URSS”, prima lui carte, pare acum doar o jucărioară, „Ultimii eretici” e locul în care Vasile îşi asumă riscuri.
Încă o chestie şi nu vă mai bat la cap (am zis că sîntem prieteni şi nu vreau să fiu penibil cu laudele): este prima carte din România ultimilor ani care poate ajunge la un public mare şi poate transmite ceva din scepticismul unei întregi şcoli de gîndire pe care unii de vîrsta noatră au întîlnit-o în şcolile din România, în bibliografiile pe care le urăşte mainstreamul cultrual de aici. O carte care poate măcar nelinişti puţin. Asta dacă vrea cineva puţină schimbare de atitudine. Că poate vă simţiţi foarte bine aşa. Mai multe despre Ernu găsiţi aici. Iată şi ce-am vorbit:
Crezi că există o comunitate deja formată care să gîndească în răspăr noile realităţi? Sau eşti un accident uresesisto-românesc?
Vasile Ernu: Mi-ar plăcea să cred că încep să apară comunităţi care nu mai vor să gîndească după o mantra prestabilită (oricare ar fi ea). Sînt mici focare, grupuri care se mişcă în direcţii diferite, experimentează lucruri diferite, gîndesc tot mai diversificat. Monopolul asupra culturii s-a spart ceea ce e foarte bine. As vrea sa nu fiu un accident. Eu la rindul meu sint un amestec si pot spune ca am multi amici aici pe care-i apreciez pentru ce fac si cum gindesc. Imi plac partizanii, iar noi ne recunoastem intre noi chiar daca nu avem epoleti.
Bun, sa luam un astfel de partizan roman. Îi spui ca e parte dintr-un Matrix ucigator, sa nu se imprumute, sa nu intre in jocul bancilor. N-o sa te ia drept un soi de profet nebun cum apar în filmele hollywoodiene cu apocalipse?
Vasile Ernu: Eu nu sint nici profet, nici suficient de nebun (in sensul crestin). Incerc sa fiu un scriitor care, cred, intelege destul de bine care este rostul literaturii. Eu nu vin sa dau nici sfaturi, nici solutii, nici macar raspunsuri directe. Eu vin sa ridic niste intrebari esentiale pe care omul trebuie sa si le puna macar o data in viata. Eu folosesc literatura pe care o fac exact in aceast sens: incerc sa distrug “adevarurile de la sine inteles”, incerc sa-l pun pe cititor intr-un anumit orizont de sens.
Problema cu creditele este extraordinar de interesanta si stii de ce? Fiindca modul in care o pun eu loveste atit in esenta structurilor financiare, in clasa ideologica dominanta care predica noul canon economic si mai ales ironizez pozitia bisericii (crestine). Creditul este o bogatie inversata, pe minus si, daca un bogat “intra cu greu in imparatia cerului”, atunci un tip care are credit nu are nici o sansa. Bogatul poate renunta la bogatia sa (teoretic), cel cu credite nu, fiindca are o bogatie pe minus, care nu-i apartine… Iar salvarea este eminamente un act politic, deci creditul are bataie foarte lunga. Stalin ar fi foarte invidios pe bancheri.
Bun, explica-mi atunci contradictia care apare in cartea ta intre cel care face credit si se inlantuieste si “represiunea economica” care-l forteaza pina la urma sa ajunga la asta. Eu am un credit – da-mi un sfat ce sa fac cu el. (stiu ca o sa-mi spui ca nu dai sfaturi – dar inchipuie-ti totusi intilnirea cu un cititor insistent)
Vasile Ernu: Costi, eu nu dau sfaturi, eu nu scot solutii din cutia fermecata. Cartea mea nu e un reţetar de solutii. Daca vrei solutii facile trebuie sa frecventezi alt gen de scriitori sau manuale care te invata cum sa ai succes in viata in 30 de zile. Eu incerc sa arat cititorului riscurile la care se supune, modul in care isi poate pierde libertatea, care sint noile forme de represiune si ca de multe ori pericolele vin din cu totul alta parte. Eu vreau ca cititorul meu sa-si puna intrebari. Ca-si ia sau nu credit, asta nu ma priveste.
Cartea ta pare de multe ori narativizarea unui lung sir de carti cheie din “hermeneutica negativa”, de la Bahtin la Baudrillard, de la Matrix, la ce vrei tu. Tu nu poţi fi toate vocile decît în carte. De aia te abordez ca un cititor naiv. Deci zi-mi ceva ce e Vasile, nu personajul din carte Vasily Andreevici. Deci, ce i-ai recomanda unui cititor care are de ales, religia sau un credit la banca. Ce-i mai putin rau?
Vasile Ernu: In carte se regasesc fireste foarte multe idei si lecturi de o anumita factura. Sint multi autori care-mi plac si la care tin. Cartea mea este mai degraba una de idei, un soi de thriller filosofic, dar care cred eu se citeste destul de lejer fiindca eu nu prea folosesc jargonul filosofic, ci un limbaj destul de simplu. Pe linga reperele bibliografice camuflate prin diverse povestiri si intimplari, mai pot fi vazute destul de usor si trimiterile biografice (ca sint nascut in urss, ca traiesc in romania, ca sint de o anumita formatie intelectuala, ca am fost educat intr-un mediu religios de o anumia factura … un soi de protestant de factura iudaica… si tot asa). Eu incerc sa folosesc tot bagajul de cunostinte si experienta de viata in scriitura pe care o fac in acest moment… In ce priveste alegerile noastre in viata… Eu stiu un singur lucru, ca nimeni nu poate decide pentru un altul. Fiecare e condamnat sa aleaga pentru sine si e responsabil pentru aceasta alegere.
Ok, diplomatule. Ai vazut Inglourious Basterds?
Nu, încă… doar fragmente… astept cu sufletul la gura sa-l vad….
Omul face acolo o echivalenta fara inconjur intre propaganda nazista si hollywood
Vasile Ernu: Ajungem si acolo.
costi rogozanu: e chiar un filmulet despre un soi de rambo nazist. Iar se insinueaza ca Hollywood e marea razbunare. Nu au ajuns cam prea usor de facut analogiile astea? Nu cumva te paste o eticheta de aia de stinga cool?
Vasile Ernu: Eu stiu in ce societate traiesc, sint constient de riscurile acestei societati. Stiu ca de la un text-critica la un text-marfa este doar un mic pas. Societatea in care traim a reusit de o maniera coplesitoare sa transforme aproape totul in marfa. E una din problemele care ma framinta: care este modalitatea prin care critica sa poata deveni eficienta. Pe mine acum nu ma intereseaa pozitionarea spre stinga/dreapta. Eu ironizez si stinga, nu rareori. Eroii mei sint incomozi pentru tot spectrul: de la Dumnezeu la portarul de la banca. Eu am citeva convingeri, am un crez minim pe care-l respect cu destul de multa rigurozitate. Eu stiu ca un intelectual este fie de curte, fie de exil. Eu nu vreau sa fiu un intelectual de curte, iar pentru a nu intra in aceasta categorie trebuie sa folosesti in textele tale un anumit ingredient pe care eu il numesc “Risc”. Un text care nu-si asuma un anumit risc este marfa si punct. In rest ce papuci port, ce sapca am sau cum folosesc anumite retorici e secundar.
Mie imi plac riscurile, imi place sa imping discursul in asa zisele “zone periculoase”. Eu nu vreau bani (acumulare de capital) si functii/pozitii deci nu am nimic de pierdut. Insa vrea sa muncesc si sa fiu remunerat corect, ceea ce a cu totulceva. Recunosc ca am o educatie crestin/socialista care lucreaza cu alte valori si convingeri.
Costi Rogozanu: Intre “gandeste liber dar asuma-ti ca nu prea poti vorbi” si “vorbeste liber dar nu gindi” tu ai gasit solutia scrisului de carti. Ce căi ar mai fi? Cum să se apere de Matrix un tînăr corporatist care nu scrie, nu picteaza?
Vasile Ernu: Problema mare e urmatoarea: cartile nu prea schimba lumea. Si asta o stim de foarte mult timp. Cartile ne pot ajuta sa schimbam lumea . Eu incerc sa inteleg tot mai mult cum putem sa rezistam, care sint tehnicile actuale de “aparare civila”, care sint caile prin care trebuie sa ne aparam libertatea etc. Cartea mea cu asta se ocupa de fapt. Cind totul a fost cucerit, cind batalia a fost pierduta, cind dusmanul e peste tot intrebarea care ramine e “noi ce facem?”. Daca intelegem si reflectam la ce se intimpa in jurul nostru atunci trebuie sa decidem ce facem. Daca colaboram si pina unde, daca ne supunem si pina unde, daca ne revoltam si cum o facem…. In acest moment eu nu am solutii fermecate insa sint totusi un optimist. Eu cred cu convingere, de exemplu, ca trebuie sa reinventam utopii. Omenirea fara utopie este moarta. Moartea utopiei face sa dispara viitorul, iar cind viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie sa reinvete sa viseze pentru a nu-si pierde prezentul. Numai masinile nu au vise. Stiu ca utopiile au adus si multa suferinta insa acesta ne este destinul.
Ideologia dominanta actuala propovaduieste “moarte utopiei”. Ne este interzis sa visam fiindca mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte primitiv si tautologic. Pornind de la citeva texte ale lui W.Benjamin (o mare feblete de-a mea), eu vorbesc in carte despre acest mecanism.
Ai doua chestii care mi-au placut mult. Opozitia numere-cuvinte, adică ordinea capitalista versus ordinea sovietica. Banii si propaganda. Acum fuziunea e extrem de ciudata. Imaginea perfectă e Neo din Matrix care vede realitatea doar prin cifre, exact ca ăia de pe WallStreet. Tu ai ales ca reprezentativa pentru zona asta românească, de periferie, imaginea vampirului. De ce sintem vampiri, Vasile?
Vasile Ernu: Un mic secret. Acum citiva ani m-am imprietenit cu Borys Groys unul din cei mai interesanti filosofi/esteticieni de prin Europa, venit si el din URSS si care locuieste si preda in Germania. Pe mine ma interesa foarte mult analiza anumitor grupuri din URSS care au reusit sa se sustraga (macar partial) din masinaria puterii comuniste. Ma interesa cum anumite grupari puteau sa gaseasca mecanisme de rezistenta fara sa intre in cirdasie cu puterea. Groys mi-a povestit atunci o chestiune foarte tare care avea sa devina o carte micuta care a aparut la Moscova (si in Germania, in Romania a aparut la ed.Idea din Cluj/ Post-scriptum comunist) in aceeasi perioada cu prima mea carte. El mi-a explicat primul acest mecanism. Comunismul (ca si statele religioase zic eu) se construieste pe limba/limbaj, pe cind capitalismul pe cifre, adica pe economic.
Sînt doua limbaje diferite. De aceea comunismul are nevoie de intelectuali, pentru a-l legitima si delegitima, de aceea intelectualul isi mai pastreaza aura in comunism (indiferent daca e pozitiva sau negativa), iar in capitalism devine un banal producator de marfuri. Eu am scris doua capitole pe aceasta tema, iar acest lucru il demonstrez scriind “O zi din viata lui Ostap Ibrahimovici Bender”. Speculantii si “sectantii” au stiut sa fenteze regimul si nicidecum disidentii. Cum? Asta povestesc pe larg in carte.
Acum insa daca traim intr-o lume metrica, unde limba nu are decit o functie comerciala, trebuie sa gasim alte mecanisme de lupta si rezistenta. Comunismul a picat nu din cauze economice, ci “lingvistice”. Limba regimului si-a pierdut puterea, a aparut un soi de inflatie a sensului. Acum ca actualul regim sa se dizolve trebuie ca “limba” lui sa-si piarda sensul. De exemplu, inflatia cifrelor, adica a banilor pot sa-i puna viata in pericol.
Vorbeşti la un moment dat de subversivii aia foarte răi, blatnoi, si de subversivii buni, tip Ostap Bender.
Vasile Ernu: Discut depsre puscarii si mecanisme de subzistenta si mai ales despre Şalamov si sensul Gulagului. In ce priveste Ostapii (romani sau sovietici) ei sint multi. De fapt ei au invins comunismul. Parerea mea e ca bisnitarii si hotii au invins comunismul si nu disidentii. Ei au inteles foarte repede in comunism cum trebuie sa comunice cu regimul, cum sa-l utilizeze, cum sa faca transferul de de sens (bani, avere, proprietati) dintr-un limbaj in altul, dintr-un regim politic in altul. Nu Doina Cornea, nu Saharov sau Soljeniţîn au luat puterea noii orinduiri dupa caderea comunismului ci “neinfricatii fii ai locotenentului Schmidt”. In comunism ei erau intersanti si aveau un rol foarte semnificativ, acum insa ei au devenit un real pericol pentru societate fiindca au devenit Puterea.
Ai un cerc vicios in carte care prinde mult din deruta noastra. Spui (personajele tale o spun, ma rog) ca ti-e dor de linistea perestroikai la un moment dat. Spui ca poate secretul a fost linistea oferita de totalitarismul sovietic. In acelasi timp ti-e frica de linistea capitalista, robotizata. Pînă la urmă în ochii personajelor tale viitorul e simplu. Ori tăcem, ori tăcem! ce tăcere alegem, capitalistă, comunistă, devine o nuanţă…
Vasile Ernu: Nu, Perestroika nu e liniste. Ea a fost cea mai mare explozie politica din ultimii 50 de ani care a culminat cu caderea comunismului. Brejnevismul a fost liniste si stagnare, insa in acea perioada au aparut fenomene culturale foarte interesante. In acea perioada (si in regimuri comuniste din zona sint perioade asemanatoare) stabilitatea si siguranta sint elemente centrale. In comunism s-a produs un soi de oferirea unui “sens major” si unificator al societatii cum numai in state religioase se mai intimla. In doua sensuri opuse. Mai intii a fost credinta oarba intr-o utopie care a dat sens si unificat marea majoritate a populatiei din URSS. Dupa care comunismul a devenit dusmanul care ne unea pe toti şi ne dedea sens. Toti in sinea noastra la unison stiam care este dusmanul. Acest lucru s-a pierdut definitiv. Fiindca ce vine odata cu noul regim postcomunist este un soi de pulverizare si fragmentare. Nu mai exista un sens unificator. Ei bine aceasta privire spre trecut (un soi de nostalgie) este nu dupa regim ci dupa aceste lucruri care tin de timp, sens, stabilitate.
E o reactie la societatea actuala care e carcterizata prin fragmentarea sensului, lipsa stabilitatii, inflatie de tot felul.
Asa, si de ce nu m-as lasa oprimat de roboti bancari? Nu-i totuna daca tac din cauza unor aparatcici timpiti din URSS sau din cauza unora dintr-o multinationala. Ba chiar ultimii iti dau si masina daca esti cuminte.
Vasile Ernu: Eu incerc sa inteleg… si probabil ma mai si contrazic. (Nici eu nu sint deacord cu eroii mei de multeori, dar sint eroii mei si-i respect.) Asta inseamna ca e bine. Eu ii critic si pe vechii politruci, si pe noii politruci. Si ăia, şi ăştia-s dusmanii mei, vor sa-mi fure viata si libertatea. Eu incerc sa definesc dusmanii actuali si sa ii critic, incerc sa vad care sint formele actuale de lupta prin care sa-mi apar viata si libertatea. Am totusi o singura viata si nu vreau sa o las pe mina politrucilor comunisti sau capitalisti. Eu spun insa un lucru destul de suparator. In comunism politrucii nu erau model de viata, toti ii uram, pe cind astazi ei au devenit eroii si modelul de viata. E trist si foarte periculos.
Zi-mi un film de la Hollywood care-ti place
Vasile Ernu: Un singur film… Pai recunosc ca-mi plac filmele cu gangsteri si puscariasi, Iar Hollywoodul e maestru la acest gen…
Tie iti plac gangsterii. Dar te-ai gindit ca de acolo ii cunosti? Te-ai lasat intoxicat, ha.
Vasile Ernu: Mi-ar placea sa scriu o carte despre puscariasi insa la noi nu exista cultura puscariei asa cum este ea dezvoltata la rusi si americani.
Si ultima chestie. Personajele tale baga citeva teorii nebune pentru intelectualii romani: era mai bine sub ocupatia sovietica pentru Romania, Ceausescu n-a existat, felul romanilor de a se face de cacat si complexul sclavului din Est etc. Se fac acum 20 de ani de la revolutie. Si mi se pare ca dupa ce n-am fost in stare sa ne asumam ceausismul la care am fost partasi si de care sintem vinovati in primul rind, nu ne mai asumam nici revolta aia din 89. Tot rusii si americanii au facut-o si pe aia. Procedam corect? Sau sintem iar provinciali.
Vasile Ernu: Romanii sint un popor foarte straniu iar intelectualii acestui popor au si ei metehnele lor. E foarte greu sa inteleg relatia intelectualilor cu propria lor istorie. Eu cred, daca vrem sa intelegem mai bine ce ni se intimpla, tot aluatul asta dospit in noi, ar trebui privit pe o perioada mai lunga de timp.. Comunismul si capitalismul nu ne-au afectat si nu ne afecteaza in sensul profund al cuvintului. Sint niste accidente care ni se intimpla.Teoria mea a vampirismului vine cumva sa explice aceasta stare stranie a noastra. Eu sint tot mai convins ca noi sintem un popor de vampiri. Iar vampirii nu au istorie fiindca-s prinsi intre doua lumi (un soi de nici-nici… si/si). Noi nu facem istorie in sensul occidental al cuvintului fiindca noi sintem pasivi, istoria ni se intimpla. Noi sintem sub vremuri, insa vampirismul nostrum ne scoate din spatial temporar de tip uman pe care noi il intelegem ca istorie. Noi nu ne asumam nimic fiindca nu noi facem istorie. Rezistam prin diverse forme. Si atunci ne minunam cind apare cite un Ceausescu. Rezistenta prin cultura naste stalinism si ceausism. Politicului ii raspunzi cu gesturi politice. Gruparile intelectuale dominante sint un soi de samani care descinta, blesteama istoria. Istoria este un domeniu al naturalului: noi facem greu distinctie intre fulgere si revolutie, iar marea parte a intelectualilor le trateaza ca fiind unul si acelasi lucru. Pacat. Trebuie sa producem fapte (in sensul istoric), trebuie sa ni le asumam indiferent daca sint bune sau rele. Au existat totusi citeva momente in istoria noastra in care anumiti intelectuali romani au avut proiecte foarte interesante pe care le-au dus la capat. Pasoptistii, de exemplu, au avut un proiect cultural-politic foarte ambitios si reusit, zic eu. E o poveste lunga. Eu as umbla putin la elementele de interpetare a istoriei si vietii noastre culturale. As schimba putin grila de interpretare. Eu sint sigur ca putem afla lucruri foarte interesante despre noi. Dar trebuie sa avem curajul de a privi altfel si sa fim responsabili de propriile noastre demersuri.
Într-o atmosferă relaxată şi deloc convenţională, Clubul Ţăranului Român a găzduit miercuri seară lansarea celui de-al doilea volum al scriitorului Vasile Ernu, intitulat “Ultimii eretici ai Imperiului”.
Mizând pe acelaşi umor şi pe acelaşi cinism din “Născut în URSS”, cartea pune în scenă doi nonconformişti din lumi diferite faţă cu hidoşeniile şi ravagiile ideologiei. Iată genul de întrebare care nu le dă pace nici lor, nici nouă: “De ce când o bancă apare dispare o biserică? De ce Gulagul a devenit glamour? De ce terorismul este cea mai eficientă formă de comunicare, iar furtul, cea mai profitabilă muncă? De ce politrucii noii orânduiri sunt managerii şi advertiserii? De ce comunismul a fost învins de speculanţi, şi nu de disidenţi?”
“Poliromul (editura la care a apărut cartea – n. ed.) a zis că n-are bani să plătească un moderator, aşa că fac eu pe moderatorul, din intuiţie”, a început foarte direct tânărul prozator de origine basarabeană, invitând publicul, alcătuit în mare din tineri fremătători înghesuiţi în jurul meselor din bar sau stând în picioare, să ciulească urechile şi să asculte ce au de spus invitaţii. Prezentarea volumului n-a constat în discursurile care fac regula în asemenea ocazii, autorul preferând să evite cutuma şi să aducă în faţa microfonului apropiaţi care nu apucaseră să-i citească noua ispravă literară. Aşa se face că am ascultat impresii şi amintiri cu şi despre Vasile Ernu, cugetări despre cum ar trebui poporul român să iubească Rusia la început de mileniu III sau despre dictatura PR-ului, emise de Artanu, solistul trupei “Timpuri noi”, de coregrafa Vava Ştefănescu şi de expertul în advertising Florin Dumitrescu.
Sorin Antohi, autorul postfeţei volumului anterior al scriitorului, “Născut în URSS”, succes de critică şi deopotrivă succes de public în 2006-2007, a venit cu temele făcute. Această a doua carte a lui Vasile Ernu marchează, a comentat invitatul, integrarea autorului în şi împăcarea ironică şi duioasă cu spaţiul românesc. Mai mult, prin “Ultimii eretici ai Imperiului”, scriitorul îşi depăşeşte, de fapt, dubla identitate – cea de basarabean şi de român – şi îşi găseşte locul propriu într-un spaţiu mentalitar.
Născut în URSS în 1971, Vasile Ernu este absolvent al Facultăţii de Filozofie din Universitatea “Al.I. Cuza” din Iaşi şi al masteratului de filozofiei al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj. A fondat revista “Philosophy&Stuff” şi a fost redactor la revista “IDEA arta+societate”. Este colaborator la publicaţiile “Noua literatură”, “Suplimentul de cultură” şi “Observator cultural”.
În anul 2006 a debutat cu volumul “Născut în URSS”, publicat la Editura Polirom, pentru care i s-au acordat Premiul pentru debut al “României literare” şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Volumul a apărut în 2007 şi în Rusia, iar acum este în curs de apariţie în Spania, Italia, Ungaria şi Bulgaria.
Autor: Iulia POPOVICI / Observator culutral nr. 497 / 22.10.2009
Cînd stau la coada lungă, plicticoasă şi lipsită de raţiune ontologică din vreun mare magazin cu pretenţii, cumpărătorilor crescuţi la şcoala faimoaselor cozi antedecembriste le sare foarte uşor muştarul. Sînt clienţi. În care se arată ce asemănare există între Vasile Ernu şi cumpărătorii nemulţumiţi din supermarketurile patriei
De cele mai multe ori, nu vor, totuşi, să provoace scandal, vor doar să se descarce. Aşa că, în loc să-i zvîrle verde-n faţă vînzătoarei ori casierei cam ce cred ei despre inteligenţa, cheful de lucru şi competenţa respectivei, preferă să comenteze în cuplu, cu voce destul de tare ca să fie auziţi, dar fără să i se adreseze, nici un moment, direct. Motiv pentru care, tot de regulă, vînzătoarea aude, se uită urît şi înghite-n sec. Dialogul nu e îndreptat către ea, deci nu poate să răspundă fără să facă figură de imbecilă (cine ştie, poate nu despre ea era vorba?).
Tout proportion gardée, aceasta e şi situaţia din Ultimii eretici ai Imperiului (Polirom, 2009), cea mai recentă carte (a doua) a lui Vasile Ernu, de vreme ce afirmaţiile radicale şi generalizatoare pe care acesta le face la adresa Patriei (a României), a intelectualilor ei etc. îi aparţin lui Vasiliy Andreevici, o voce ficţionalizată, iar autorul n-are a şi le asuma, cum ar putea cineva, în deplină onestitate, să i le reproşeze lui Ernu?
Cartea (căci nu poate fi numită decît astfel sau, alternativ, volum) cuprinde un schimb pretextual de scrisori, între Vasiliy Andreevici (aparent, varianta rusificată şi patronimică a autorului) şi un misterios A.I., poreclit Marele Instigator (Dostoievski citire), despre care cititorul e informat că, socialist convins la început, „În anii ’60 devine unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali din spaţiul sovietic, este expulzat din ţară pentru opiniile incomode, dar odată ajuns în Occident, […] devine un personaj controversat din cauza atitudinii critice şi faţă de această nouă lume. […] Toate cărţile şi opiniile lui sînt surprinzătoare, imprevizibile, incomode şi te pun pe gînduri“.
Trecînd de la micro – tualetul sovietic şi trotilurile Imperiului – la macro – teoria politicii, critica ideologică etc. – în trasarea peisajului contemporan al fostului Imperiu sovietic şi comunist, Ernu lansează în eterul cultural un text mustind de afirmaţii şi prelucrări la limita „scandalosului“ în jurul etosului lumii postcomuniste, lecturi ale literaturii Gulagului şi analize antropologice ale lui homo novus postsovieticus. Sigur că, într-un asemenea context, erau de aşteptat acroşeele la Raportul Tismăneanu (absolvire de vină a tuturor celor care, prin tăcerea lor sau aderarea la PCR, au susţinut regimul şi inventare a unui nou duşman, fără de care intelectualitatea nu poate supravieţui) sau la confuzia, în România, dintre victimă şi călău în deconspirarea foştilor colaboratori ai Securităţii.
Vasile Ernu foloseşte formula ficţiunii literare pentru a se feri de riscurile şi condiţiile sine qua non ale eseisticii – care, de exemplu, i-ar cere să argumenteze ceea ce spune despre statutul muncii în relaţie cu noua atotputere a managerului (iar Vasiliy Andreevici, căruia autorul îi deleagă responsabilitatea celor susţinute, deţine un instrumentar modest în domeniu, specialitatea lui e Imperiul, nu postfordismul). Ca să recurg la încă un exemplu, o idee ce revine, sinuos, în Ultimii eretici… e cea a comunismului ca sistem lingvistic, în care cuvîntul este instrumentul puterii, opus capitalismului ca sistem economic. Ilf şi Petrov îl ajută pe Vasiliy Andreevici în dezvoltarea respectivei teorii, însă neasumarea auctorială şi delegarea discursului îl păzesc destul de bine pe Ernu de Bourdieu, Groys ş.a.
Diferenţa între literatură ficţională şi eseistică e cea dintre afirmaţie şi demonstraţie şi dintre delegare şi asumare. Autorul de ficţiune este prin definiţie necreditabil, iar principiul elementar al convenţiei literare este interdicţia de a confunda vocea naratorului cu cea a autorului. Uitîndu-se cu inocenţă mimată peste umăr, Vasile Ernu îşi găseşte, astfel, libertatea de a trafica idei fără a risca să fie acuzat de contrabandă. Şi-a inventat un gen literar de uz unic.
În care Ereticii… şi teoria literară se luptă corp la corp
„Această carte a fost o întîmplare. Ce e adevărat şi ce e fals, ce e ficţiune şi ce e realitate nici autorul nu mai ştie. Volumul e un cumul de întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei. De aceea, mai nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine. Cine-i A.I. şi cine-i Vasiliy Andreevici nici autorul nu mai e sigur că ştie.“ Nu aşa începe, ci aşa se încheie, în Nota autorului, Ultimii eretici ai Imperiului. Aspect important, pentru că – la fel ca şi volumul de debut al lui Ernu, Născut în URSS (2006) – Ultimii eretici… pune teoria literară la mare încercare, începînd cu dificultatea (dacă nu chiar imposibilitatea) de a încadra această apariţie editorială într-un anume gen.
Punctul de plecare este el însuşi un pretext clasic: o telegramă care-l anunţă pe Vasiliy Andreevici de starea gravă a sănătăţii prietenului său şi-l face să pornească spre Moscova, unde, ajungînd după moartea lui A.I., va recupera arhiva epistolară. În realitate, toate strategiile la care va apela Ernu în construcţia cărţii aparţin literaturii clasice, începînd cu structura – Scrisorile persane de secol XVIII ale lui Montesquieu sînt o referinţă utilă, pentru că, în principal, un astfel de model permite ceea ce eu aş numi „efectul de distanţare identitară“. Vasiliy Andreevici se prezintă ca un „cetăţean al periferiei Imperiului“, născut în defuncta Uniune Sovietică, dar care-şi schimbă ţara, alegînd să trăiască în România; îi vorbeşte limba, dar nu-i înţelege cultura („Patria este asemenea unei limbi: dacă o înveţi de mic nici nu-ţi dai seama că există, dacă o înveţi la maturitate trebuie să ţi-o «însuşeşti» zi de zi.“). E un fel de „persan“ care notează, pentru uzul altor „persani“, ciudăţeniile noii sale patrii: „Aici există un concept numit băşcălie pentru care eu nu am organ. Nu am un echivalent rusesc al termenului. E apropiat de ironie, dar e o ironie zeflemitoare şi care ia în derîdere lucrurile semnificative. E un fel de înjurătură de mamă neasumată şi spusă sub forma unei glume. […] Fac eforturi disperate să-mi dezvolt acest organ, dar deocamdată nu reuşesc“. Pe de altă parte, titlurile-rezumat ale capitolelor/scrisorilor trimit la clasicii (ruşi) ai secolului al XIX-lea – şi m-aş hazarda să mă gîndesc, în cazul dat, la Gogol. Nu au, în schimb, o relaţie literar necesară cu textele în sine, nu fac decît să traseze o filiaţie, să bată la uşile unei tradiţii. Tot strategiilor clasice le aparţine şi potenţarea, urmărită nu foarte consecvent, a unei relaţii discipol-maestru între cei doi corespondenţi (trimiţînd Ultimii eretici ai Imperiului în zona unui fel de „educaţie sentimentală“ politică, în care învăţăcelul se emancipează, pe nesimţite, de învăţător, idiomurile lor confundîndu-se). Vasile Ernu ştie literatură, mai ales rusă/sovietică şi mai ales clasică, în sensul larg al termenului – de altfel, unele dintre cele mai pasionante bucăţi ale cărţii sînt o lectură în cheia ideologiei comuniste (ca regim al limbii şi nu al banului) a Viţelului de Aur şi partea despre Şalamov şi „lingura“ lui Soljeniţîn (Varlam Şalamov e un răsfăţat al scrierilor lui Ernu, care i-a dedicat şi spaţiul unora dintre scrisorile rubricii „Ceea ce ne desparte“ din Observator cultural, unde, de altfel, autorul a „prelucrat“ şi ideea necesităţii politice a poeziei în Gulag; după cum se vede, avem de-a face cu un iubitor al stilului epistolar).
Dintr-o altă perspectivă, Gherman Sadulaev, citat pe coperta a patra, are dreptate: Ernu scrie într-o limbă simplă – şi, pentru că e un scriitor deştept, ştie cum să se salveze de eventualele acuze de pauperitate lingvistică şi confuzie a vocilor narative: textul ar fi, de fapt, o traducere („Corespondenţa semnată de cei doi eroi este scrisă în rusă, iar mai tîrziu rescrisă în română, de unde şi o uniformizare a stilului“, zice el în Nota finală; nemaivorbind că „décartian“ e, la bază şi în fond, „cartezian“). Limba e şi ea clasică, de aceea, referinţele la conversaţii pe skype şi messenger par oarecum nelalocul lor (în plus, pun probleme de racord: dacă ambii „vorbitori“ au acces la mijloace moderne de comunicare, cum de Vasilyi Andreevici primeşte, şi încă la ananghie, o telegramă?).
Autorul îşi dinamitează, totuşi, propria convenţie (partea cu „Cine-i A.I. şi cine-i Vasiliy Andreevici…“) cu o inocenţă ataşantă, punînd într-o scrisoare a lui A.I. un post-scriptum în care acesta vorbeşte despre partea dedicată „tualetului“ sovietic în cartea lui Vasiliy Andreevici, ceea ce s-ar califica uşor drept trimitere la Născut în URSS (deşi, după cum spuneam, formula preferată de Ernu trăieşte plenar din exploatarea ambiguităţii convenţional-ficţionale). La fel, scapă din cadrul prestabilit al acestei convenţii, făcînd o notă de subsol cu ediţia românească a Povestirilor din Kolîma, într-o scrisoare a lui A.I., şi cu Mihai Vakulovski, George State.. ca traducători ai versurilor şi fragmentelor de proză citate.
Ultimii eretici ai Imperiului e o combinaţie năucitoare (şi, deci, fascinantă) între un set complet de locuri comune ale antropologiei, sociologiei, teoriei politice şi istoriei comunismului, repuse pe tapet în spiritul controversei (cum ar fi analiza comunismului ca religie politică, rolul intelectualităţii, mantelarea industriei PR ca pandant contemporan al funcţiei politruk-ului), de generalităţi (de soiul „Oamenii nu devin mai buni sau mai răi în funcţie de sistemul, regimul sau «închisorile» în care trăiesc. Sistemele totalitare, concentraţionare, reuşesc doar să scoată la suprafaţă partea bună şi partea rea, partea frumoasă şi partea urîtă a omului, de o manieră mult mai radicală şi mai directă.“) şi strălucitoare speculaţii de lectură literară şi sociopolitică (deja amintitele romane ale lui Ilf şi Petrov, Povestirile din Kolîma sau o minunată punere în paralel a marilor dileme politice româneşti, respectiv ruseşti – „Eu cu cine votez?“-ul caragialian contra „Ce-i de făcut?“-ului lui Cernîşevski şi Lenin) ori readuceri în prim-plan/răsturnări a feluritor „mituri fondatoare“ (de la pionierul-turnător Pavlik Morozov la Alexandra Kollontai).
În care se arată de ce Vasile Ernu e un scriitor deştept
Pentru că nu e un scriitor de anduranţă, de respiraţie largă şi cu abilitate constructivă – şi e conştient de asta –, Ernu fracturează discursul şi speculează pe spaţii restrînse, multe dintre elementele recurente (alcoolismul, în relaţie cu Născut în URSS, citirea lui Şalamov sau Ilf şi Petrov, teoria importanţei trenului în viaţa omului (post)sovietic şi manualul lui de funcţionare…) nu-şi răspund la distanţă decît tangenţial.
La modul ideal, Ultimii eretici ai Imperiului ar trebui citită drept o lansare în spaţiu (spaţiul dezbaterii publice) a unor idei „incomode şi (care) te pun pe gînduri“, drept o provocare ce se scrie, de fapt, a posteriori, odată cu reacţiile născute de ea (iată încă o diferenţă faţă de universul autosuficient al literaturii ficţionale propriu-zise). Mă tem, însă, că o parte din lumea culturală nu va lua decizia înţeleaptă, de a tăcea şi a nu se considera vizată, a vînzătoarei de supermarket criticate în aparteu.
Cea de-a doua carte a lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, recent apărută în colecţia „Ego-grafii“ a Editurii Polirom, este, cu siguranţă, o carte dintre cele mai demne de interes ale acestui sfîrşit de an 2009, ingenios construită şi incitantă cu „metodă“ (sau mai bine zis cu „sistem“, după o distincţie care-i aparţine autorului „născut în U.R.S.S.“), plină de vervă, de idei şi – condiţie sine qua non – de umor. Ca şi volumul de debut (Născut în U.R.S.S., Polirom, 2006), deşi în alt fel, Ultimii eretici ai Imperiului adoptă o formulă literară hibridă, un mix între ficţiune şi eseu, în care contează în mod esenţial o voce, o anumită „dicţiune“ a ideilor ce îmbracă, pentru a se afişa, haina generoasă, (auto)ironică, savuroasă a ficţiunii. O carte de idei, aşadar, deghizată în corespondenţa a două personaje insolite (Vasiliy Andreevici, respectiv A.I.), dintre care unul îşi cere – la publicare – anonimatul, o carte ale cărei condiţii de constituire sînt ambiguizate chiar de autor, la modul ironic-complice şi postmodern: „Această carte a fost o întîmplare. Ce e adevărat şi ce e fals, ce e ficţiune şi ce e realitate nici autorul nu mai ştie. Volumul e un cumul de întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei. De aceea, mai nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine. Cine-i A.I. şi cine-i Vasiliy Andreevici nici autorul nu mai e sigur că ştie. Corespondenţa semnată de cei doi eroi este scrisă în rusă, iar mai tîrziu rescrisă în română, de unde şi o uniformizare a stilului“ („Nota autorului“).
Această bruiere a pistelor, ocolire a oricărei „asemănări cu realitatea“, asociată cu asumarea unor personaje cosmopolite, între două (sau mai multe) identităţi ori călătorii creează măsurile de precauţie pentru afirmarea în forţă a unui discurs socio-politic critic la toate nivelurile lui, cum vom vedea. Un discurs incitant – fără să fie niciodată inflamat –, care-şi asumă deliberat riscul, optînd adesea pentru teza contrară, periculoasă, doar pentru a stimula, pentru a evita clişeul gîndirii, ideile primite de-a gata: cu alte cuvinte, un discurs de pe margine, de pe poziţia ereticului în raport cu centrul de putere al „Imperiului“, fie el Occidentul capitalist ori (fostul) imperiu(l) sovietic. Absolvent de Filozofie la Iaşi, dar născut la Odessa (în 1971) şi cunoscut deja – din cartea de debut – ca posesor al unei nostalgii literare (de bună calitate, nelipsită de luciditate, dar asumată biografic) pentru „cetăţeanul sovietic“ şi „komunalka“ lui idilică, Vasile Ernu continuă aici exploatarea filonului cultural rusesc şi sovietic de care dispune – şi care-i asigură „diferenţa“ pe piaţa culturală (sau, cu vorbele proprii – dintr-un capitol sclipitor, capitolul XXIV –, condiţia de „vampir“ la marginea „Imperiului“) –, dar o face printr-o serie de replici eseistice, teoretice, comparatiste, consonante, puse în gura celor doi corespondenţi.
Obsesiile de care vorbea autorul mai sus se adună în carte într-un bric-à-brac, pasat elegant de la unul la altul: totalitarism capitalist (represiune economică) vs totalitarism comunist (represiune politică), disidenţi, speculanţi, sectanţi vs sistemul comunist (trei forme de a i se opune, dintre care de succes în capitalismul care înlocuieşte comunismul par a fi mai ales ultimele două), rolul şi statutul intelighenţiei în comunism vs capitalism, discursurile asupra Gulagului, Banca vs Biserica, ritualurile stalinismului (cvasiidentice cu ritualurile creştine) vs ritualurile capitalismului (precum ritualurile păgîne), ideea conform căreia „interesul pentru marea literatură rusă nu ţine de calitatea literară, ci de puterea armelor“ (într-un alt capitol extraordinar, capitolul XXIII), portrete-tip ale românului (în tranziţie şi în inflaţie) şi rusului (vezi savuroasele capitole despre băutura la ruşi şi nu numai, despre alcoolismul comunist şi mahmureala tranziţiei capitaliste – capitolele XXXVII, XXXVIII şi XXXIX, ultimul făcînd trecerea de la „rezistenţa prin băutură“ la „rezistenţa prin cocaină“, ambele opunîndu-se, fireşte, „rezistenţei prin cultură“), marea literatură rusă ca „formă de reacţie la o natură vitregă“ şi la plictiseala timpului liber (mult) aferent, privatizarea lui Lenin, „cadavrul nr. 1“ din stat şi reorientarea în afaceri a echipei lui de îmbălsămatori (care vor îmbălsăma, după căderea imperiului, trupurile mafioţilor ruşi) ş.a.m.d.
Idei incomode, tranşante, evocări sumbre şi secvenţe speculate literar, pline de haz ori senzaţional, analize literare (pornind de la mari autori ruşi, Ilf şi Petrov, Platonov, Cehov) şi fragmente literare încorporate în text construiesc discursul complex, hibrid al acestei cărţi pasionante – un singur discurs în fond, pe care şi-l pasează două personaje, într-un jeu de paume. În „Nota autorului“, această „uniformitate stilistică“ e pusă pe seama traducerii din rusă a manuscrisului, pe care, la finalul cărţii, Vasiliy Andreevici îl primeşte de la A.I., după moartea acestuia, cu menţiunea ca cel dintîi să şi-l asume la publicare, căci ultimul n-a făcut decît să continue, în epistole, ideile aceluia).
Romanul de idei reloaded
Toată această ironică şi sofisticată convenţionalitate vrea să îmbrace, peste timp, după toate aparenţele, forma romanului de idei iluminist, dar şi libertin, în care, sub deghizament, prin delegare, se fac cele mai şocante şi mai provocatoare ipoteze şi afirmaţii. Personajele, cosmopolite, adoptă, de fiecare dată, perspectiva clasică (complice) a străinului, vorbind despre comunismul românesc ca despre comunismul „vostru“, ori despre capitalism de pe poziţia unui disident sovietic etc. Mărturie stau titlurile capitolelor: lungi, rezumative, în stilul romanelor de secol XVII-XVIII. La Vasile Ernu, ele concentrează, de altfel, savuros-senzaţionalist tot ce poate fi mai incendiar în cuprinsul lor. Să luăm, de pildă, capitolul XIV: „În care ni se transmite o ştire şocantă: Ceauşescu nu a existat! El nu a existat, ci a fost o hologramă a poporului său, a oamenilor din anturajul său şi a intelectualilor acestui neam“.
Dar să lămurim, totuşi, convenţia de ansamblu: cartea are 43 de capitole, reprezentînd corespondenţa din anii ’90 dintre Vasiliy Andreevici şi A.I., pe care ultimul i-o lasă, după moarte, spre publicare. Cine sînt personajele? A.I., sau Marele Instigator (pe tot parcursul cărţii vor apărea diverse personaje alegorice, generice, precum Entuziastul, Scepticul, Cinicul, Farmacistul, Estetul), a fost în tinereţe un „socialist convins“, absolvent de Filozofie la Moscova şi şef, în anii ’30, ai unei mici organizaţii teroriste care avea ca scop lichidarea lui Stalin. Condamnat la moarte, apoi trimis pe front în „Al Doilea Război pentru Apărarea Patriei“, se salvează şi în anii ’60 e expulzat din ţară pentru opiniile „incomode“. Ajuns în Occident ca disident, el devine personaj controversat şi acolo din cauza criticilor aduse inclusiv „noii lumi“. Cel dintîi e mai tînăr şi îl întîlneşte pe cînd se pregătea să dea la Facultatea de Filosofie de la Moscova, o perioadă în care Instigatorul se întorsese din exilul occidental în ţară.
La începutul cărţii, Vasiliy Andreevici urcă în trenul rusesc cu „perdeluţe“ şi „covoraş persan roşu“ pe hol pentru a ajunge – „peste 36 de ore“! – la Moscova, unde prietenul său e pe moarte. În ţara unde „distanţele se măsoară în timp“, trenurile sînt ca o (a doua) casă pe roţi (în care ai haine şi încălţăminte de schimb), răsunînd, în toate compartimentele, de sunetul „atît de specific spaţiului rusesc, al linguriţei amestecînd zahărul în ceaşca de ceai“.
Un posibil risc
Condiţia literară a cărţii e excelentă, cele două personaje au eleganţă epistolară, farmec şi haz. Însă formula aleasă de Vasile Ernu prezintă totuşi un risc şi anume să estompeze prin ficţionalizare sau să piardă în senzaţionalism de captatio benevolentiae anumite idei extrem de puternice care nu văd de ce nu ar fi cadrat unor eseuri de sine stătătoare. E vorba de iniţierea, în aceste pagini, a unui discurs intelectual critic asupra comunismului (românesc şi sovietic), dar şi asupra capitalismului care-l înlocuieşte, după ’90, în Europa de Est şi Rusia. În fond, întrebarea fundamentală a cărţii este cum se poate rezista la spaţiul totalitar şi concentraţionar, ce raport trebuie avut cu un asemenea stat pentru ca individul să-şi salveze sufletul şi conştiinţa. Cum se arată la un moment dat, nu disidenţii au reuşit să-şi păstreze autonomia în comunism, ci bişniţarii sau speculanţii (ca şi sectanţii), căci primii operează în interiorul sistemului, cu aceleaşi „arme“ discursive, în vreme ce ultimii i se adresează într-un limbaj diferit, necunoscut de sistem (limbajul comercial, capitalist de fapt); iar sectanţii duc la ultimele consecinţe această autonomie, căci ei se izolează complet de sistem, refuză un limbaj comun. După căderea comunismului, tot bişniţarii sînt cei care preiau frîiele puterii economice şi politice, în vreme ce disidenţii se pierd în peisaj.
În privinţa paralelismului critic între capitalism şi comunism, pe baza laturii lor represive şi manipulatoare comune, aş vrea să observ că Mircea Nedelciu folosea inteligent această analogie – în proza sa optzecistă – pentru a strecura, în subtext, critica sistemului comunist în act. Critica artei alienate, supuse pieţei capitaliste, o făceau deja, în anii ’50, reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt (un Adorno, un Marcuse, ultimul citat adesea de Nedelciu). Vasile Ernu o împinge foarte departe – provocator, desigur, căci admiră îndrăzneţii şi avangardele – postulînd ideea că, cu cît sporeşte siguranţa individului (în capitalism, prin asigurări şi credite) cu atît scade libertatea lui (Banca exercită prin excelenţă o constrîngere de tip totalitar, de la care nu poţi deroga, odată prins în sistem). Ideile vehiculate sînt numeroase – în esenţă chestiunile cele mai „arzătoare“ ale momentului, deci mai incendiare, ajungînd pînă la problema terorismului islamic (teza e, mereu în răspăr, încercarea de a înţelege mesajul transmis de terorişti, ascultarea lor), la discursurile asupra Gulagului şi comparaţia (de pe poziţii filozofice şi ideologice) a Auschwitz-ului nazist cu Gulag-ul sovietic. I s-ar putea reproşa autorului un anumit partizanat sovietic, asumat biografic şi autoironic, dacă n-ar fi transparentă, în acelaşi timp, permanenta frondă a discursului teoretic, propus prin „abuzarea“ personajelor sale, cum singur zice.
Cu deosebire prima jumătate a cărţii conţine mici texte teoretice in nuce, după care cartea începe să se relaxeze, să ficţionalizeze mai intens, să fie mai ludică. Autorul a asamblat diverse texte, care fac distincţii filozofice, incursiuni în economia capitalistă şi în ultima ei fază, societatea de consum şi mediatică de azi, în care intelighenţia îşi pierde impactul în societate, producînd un discurs-marfă, supus legilor pieţii. Statul comunist presupunea un sistem dominat de politic, constituit prin discurs, avea nevoie, aşadar, de intelectualii-vedetă: „Limba este mediul prin care se instituie şi se dizolvă puterea statului de acest tip“. Faliile apar în sistem odată cu acceptarea şi practicarea dublului discurs – de către putere, de către intelectuali – iar „comunismul a murit în momentul în care cuvintele nu mai spuneau nimic“. Problema „sectei intelectuale“ se pune la fel de intens şi în democraţia capitalistă, unde discursurile sînt mărfuri, iar cuvintele riscă să-şi piardă, încă o dată, semnificaţia: Vasiliy Andreevici e de părere că secta cu pricina „produce doar viruşi, care „aduc moartea“, dar, din fericire, şi antidotul.
Tezele referitoare la „internalizarea“ comunismului românesc şi a lui Ceauşescu ca produs colectiv al românilor, la analiza asumată şi critică a perioadei comuniste, văzute ca „cea mai coerentă, consecventă şi consistentă din epoca modernă a României“ (Vasile Ernu este coautor al Iluziei anticomunismului, carte ce a stîrnit multe reacţii simptomatice) se înscriu în orizontul unei dezbateri intelectuale – în spaţiul nostru public – care se lasă încă aşteptată. Dar repet, asamblarea acestor discursuri într-un roman epistolar şi de idei mă/ne obligă să le luăm ca atare, cum grano salis şi, nu în cele din urmă, ca discurs-marfă, care vinde, căci intrigă. Poate că ficţiunea cu talent şi umor va „internaliza“ mai cu folos, în rîndul publicului, asemenea teme-tabu şi va îndemna, cum o face marea literatură, la ocolirea clişeelor gîndirii. Cele două personaje sînt „ultimii eretici ai Imperiului“, în contextul în care „erezia este o formă radicală, minoritară, marginală de a critica ceva oficial şi majoritar“, „periferia credinţei, periferia Imperiului, oricare ar fi acel Imperiu“, „mai întotdeauna pedepsită şi condamnată“. De ce ultimii? Pentru că comunismul este defunct, iar în ce priveşte capitalismul occidental, erezia din nefericire nu mai este posibilă în spaţiul lui. Ea a intrat de mult în zona comercialului, a mărfii şi a spectacolului.
Scriitorul o ştie şi nu se dă în lături de la „paradă“: „Cînd eram mic, mă visam mereu cum merg spre şcoală cu Isus ţinîndu-mă de mîna dreaptă şi cu Lenin de cea stîngă“. Pe coperta cărţii, într-o sculptură de Alexander Kosolapov (Hero, Leader, God, 2006), Mickey Mouse defilează vesel, de mînă cu Lenin (dreapta) şi Moise cu tablele legii (stînga). Departe de a mai fi un eretic, eroul (hero) este astăzi nici mai mult, nici mai puţin decît (capitalistul) Mickey Mouse.
Interviu cu Vasile ERNU/ Autor: Ovidiu ŞIMONCA / Observator Cultural 497 /22.10.2009
Vasile Ernu este un tip surprinzător. Prima lui carte, Născut în URSS, a fost cel mai comentat volum în anul apariţiei, 2006, Editura Polirom realizînd şi o a doua ediţie, ca urmare a solicitărilor venite de la cititori. Acum, cu a doua carte, Ultimii eretici ai Imperiului, apărută tot la Polirom, Vasile Ernu deschide alte perspective şi discută despre România sub comunism, despre elita intelectuală şi politică, despre Gulag şi despre presiunile societăţii occidentale. Dar şi despre poezie – văzută ca un reazăm permament. Din acest motiv, Vasile Ernu e un tip surprinzător, pentru că nu-ţi dă pace, nu te lasă să moţăi, vine mereu şi te zgîndăre: dar dacă nu e aşa cum crezi? Dar dacă putem privi şi altfel situaţia aceasta? În Ultimii eretici ai imperiului, Vasile Ernu îşi construieşte volumul sub formă epistolară. Sînt două personaje, Vasiliy Andreevici şi A. I., cu experienţe de viaţă
diferite, care se completează, se contrazic şi se susţin. E o formă de precauţie (şi de terapie) de a lansa idei şocante prin gura a două personaje. Cartea s-a lansat, miercuri, 21 octombrie, la MŢR, avîndu-i drept invitaţi pe eseistul Sorin Antohi, pe Artan (de la formaţia Timpuri Noi), pe Florin Dumitrescu (din lumea publicităţii) şi pe Vava Ştefănescu (din lumea dansului), responsabili cu muzica fiind Costin Soare (chitarist), Ion Bogdan Ştefănescu (flautist). În acest număr al revistei Observator cultural, stîrniţi de lectura volumului Ultimii eretici ai imperiului, publicăm un interviu cu Vasile Ernu şi două cronici semnate de Adina Diniţoiu şi de Iulia Popovici. Am adăugat în acest grupaj şi un reportaj despre „Rusia contrastelor“.
Cînd ai început să scrii la această carte?
Am avut o perioadă de tatonări. Nu eram foarte hotărît cu privire la construcţie, la ton. Am început-o de cîteva ori, apoi am luat-o de la capăt; nu eram mulţumit cu ce ieşea.
De ce sub formă epistolară?
Aveam cîteva idei despre ce vreau să scriu, dar nu găsisem structura. Doream să am cîţiva eroi subversivi, care să răstoarne perspectiva, să poarte nişte discuţii „întoarse pe dos“ faţă de ce se gîndeşte în mod obişnuit. La un moment dat, mi-am dat seama că genul epistolar este foarte fecund pentru perioadele de descompunere, de tranziţie. Unul dintre cei mai buni scriitori de epistole este Apostolul Pavel. Acel model creştin, cînd totul se destramă, mi-a folosit. Scrisorile conţin atît lucrurile la îndemînă, din viaţa cotidiană, cît şi cele cu sens istoric.
Deci, cînd ai început-o?
Acum trei ani, dar am scris în salturi. Am avut o bursă la Tescani în care am lucrat continuu. Apoi, mi-am luat concediu fără plată, ca să pot lucra. Mi-am dat seama că nu sînt în stare să lucrez avînd un job full time. Am nevoie de cîte o lună sau două în care doar să scriu. Cred că o altă chestie care îmi dăunează este jurnalistica. În anii de după prima carte, Născut în URSS, am scris foarte mult în presă. Asta m-a fragmentat.
Am o slăbiciune pentru „îngerii căzuţi“
Cum ai ajuns la cele două personaje?
Ştiam marile teme pe care le doream abordate… Prin cei doi eroi, unul mai tînăr şi unul mai vîrstă, am vrut să pun faţă în faţă cele două generaţii diferite: cea a unui om născut şi trăit în perioada comunistă, care a trecut şi prin Gulag, dar care a trăit şi prin Occident. Cel tînăr, Vasiliy Andreevici, este născut în URSS, trăieşte în România, a scris o carte, Născut în URSS, sînt citate din cartea mea, dar, cu toate acestea, Vasiliy Andreevici nu sînt eu. E un soi de fiction, deşi lumea mă poate identifica în persoana lui Vasiliy Andreevici…
Eşti sau nu eşti acest erou?
Nu sînt. Nu mă asum. „Vasiliy Andreevici nu sînt eu“.
De ce eroii tăi sînt eretici?
Ereticii nu sînt duşmani. Ei ies dintr-un grup dominant, dar gîndesc altfel, creînd o întreagă dezbatere. Ei pun în discuţie temeiul convingerilor noastre. Eu nu cred în oamenii care nu fac compromisuri. Am o slăbiciune pentru „îngerii căzuţi“, îi prefer celor nepătaţi. Şansa de a avea un dialog cu oamenii care au văzut şi gustat mizeria e mai mare decît cu acei ce se consideră puri, imaculaţi, neatinşi de vremuri.
În Ultimii eretici ai Imperiului sînt pagini întregi despre comunismul din România. Cred că acele pagini vor suscita cel mai mare interes. De ce ai dorit să introduci tema comunismului românesc?
Am o poziţie pe care mi-o asum direct. Vreau să pun comunismul într-un cu totul alt sens decît cel obişnuit, aşa cum se discută în mantra occidentală liberală actuală. N-am nimic cu această grilă de interpretare. Dar, după părerea mea, trebuie să găseşti mai multe forme de interpretare a anumitor fapte. Eu am vrut să scriu mult mai mult despre România şi despre comunismul românesc. N-am, totuşi, foarte multe pagini, România nu s-a copt ca patrie, în mine. România este încă o limbă străină. Multe afirmaţii despre comunismul românesc sînt mai degrabă tatonări raţionale decît sensibile. Am o duritate faţă de România, sînt conştient de asta.
Spui că plecarea trupelor sovietice din România, în 1958, a fost un dezastru. Nu ne-am eliberat?
Eroii mei sînt speciali, ei gîndesc în răspăr. Aici, în România, este o dovadă de mîndrie naţională plecarea trupelor sovietice în 1958; de asemenea, tot din această mîndrie naţională, se spune că Ceauşescu a fost opozantul Moscovei, în 1968. Deja, la nivel istorigrafic, se accentuează pe aceste gesturi, care sînt considerate patriotice. Or, eroul meu pune nişte întrebări… El susţine că, dacă trupele sovietice nu ar fi plecat din România, nu ar fi putut apărea Ceauşescu. Dacă trupele sovietice ar fi rămas în România, opoziţia şi elita socio-politică şi intelectuală s-ar fi constituit în opoziţie cu duşmanul intern. Dacă ne uităm la ţările din jurul României, vedem că, acolo unde trupele sovietice au plecat, s-au creat cele mai decadente forme de comunism. În ţările în care trupele sovietice au rămas, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, elita s-a mobilizat cu totul altfel: duşmanul nu era departe, ci aici. Cînd Imperiul îţi suflă în ceafă din propria ta casă, te mobilizezi altfel decît dacă ar fi în grădină.
Dar era posibil să nu apară un Ceauşescu?
Da. Cînd s-au retras trupele sovietice, am construit propriul chip al comunismului. Ceauşescu sîntem noi, am produs un conducător care ne-a reprezentat cel mai mult. Noi sîntem Ceauşescu.
Mai mult sau mai puţin.
Eu nu spun că acest lucru este adevărat, neapărat. Eu, împreună cu eroii mei, chestionez o situaţie.
Comunismul a fost legitimat de intelectuali
Cartea este foarte aspră cu intelighenţia românească. Spui că elita intelectuală românească nu şi-a asumat comunismul. Nu înţeleg: de ce nu şi-ar fi asumat comunismul?
Sînt multe forme de a-ţi asuma un trecut. Sînt foarte puţini oameni în România care pot să spună cu mîna pe inimă că au greşit, că au participat. Una dintre cele mai mari reuşite ale intelectualităţii româneşti este Raportul Tismăneanu de condamnare a comunismului. Acest Raport, în opinia mea, porneşte de la o premisă falsă: comunismul este privit ca o formă „ilegitimă“ şi „criminală“. Se încearcă să se acrediteze ideea că sistemul comunist a fost o formă de export, iar românii n-ar fi cu nimic responsabili, li s-a impus comunismul. Este evident că a fost impus din afară, dar a funcţionat şi s-a legitimat după perioada Dej.
Cum s-a legitimat? De o parte erau cei supuşi, oameni care trăiau privaţiunile comunismului ceauşist, pe de altă parte, Partidul şi Securitatea acţionau represiv.
S-a legitimat prin elita intelectuală. Comunismul, în România, a fost legitimat de intelectuali.
Cum? Prin nonopoziţie politică, prin rezistenţa prin cultură?
Comunismul a fost legitimat prin coparticipare: o parte a intelectualităţii a participat la legitimarea sistemului prin diverse forme de colaborare. Din punctul meu de vedere, şi luarea unui salariu este o formă de legitimare. Dacă îţi iei un salariu de la o instituţie a statului comunist, asta e o formă de legitimare. Nu e nimic ruşinos, dar trebuie să recunoaştem şi să înţelegem. Dar, la intelectuali, a fost mai mult decît luarea unui salariu, a fost un sprijin activ prin manifestări publice. În al doilea rînd, cei care spun că nu s-au mînjit, că au rezistat prin cultură, au legitimat sistemul, pentru că acel sistem s-a perpetuat. Mai există o a treia categorie de intelectuali: cei care au tăcut, care şi ei au legitimat comunismul.
Eşti prea dur, prea aspru!
Dar eu nu condamn, eu spun doar să ne asumăm această legitimare a comunismului. Comunismul n-a fost ceva extern, el este un sistem pervers: cetăţenii participă şi legitimează sistemul. Din punctul meu de vedere, cea mai simplă formă de legitimare este salariul.
Ai mai spus acest lucru. Ce era de făcut? Să refuzi salariul?
Nu, dar trebuie să recunoaştem această formă de legitimare. După părerea mea, au fost cîteva forme care au încercat să se sustragă mecanismului comunist. Sînt cele reprezentate de speculanţi – prototipul este Ostap Bender – şi de grupările de tip neoprotestant. Despre ambele grupuri scriu în carte. Şi sînt şi alte zone din comunism despre care nu ştim nimic.
De exemplu?
Dacă două maşini se loveau, în anii ’80, cum funcţionau sistemele de asigurări? Habar n-am. Mai departe: o carte precum cea lui Gheorghe Florescu, Memoriile unui cafegiu, este foarte importantă, pentru că ne arată mecanismele complicităţii. Vedem un soi de încrengătură, coabitare, vedem cum cei mai mulţi erau dispuşi la compromisuri. Genul ăsta de cărţi mi se par importante. Altfel, riscul este să mitizăm sau să construim false clişee.
Cînd vorbeşti despre condamnarea comunismului, prin acel Raport prezidenţial, eşti foarte aspru: „Condamnarea comunismului, din păcate, nu are ca scop crearea unei platforme de cunoaştere a acestuia sau o încercare de a li se face dreptate victimelor acestui regim. Scopul acestui gest este acela de a transfera privilegiile dinspre un regim spre alt regim, precum şi legitimarea simbolică a unei noi elite culturale şi politice“. Nu anulezi, cumva, acel Raport prezidenţial?
Nu. Eu constat. Eu nu sînt împotriva condamnării comunismului. Problema este că încerc să văd care sînt efectele. În momentul în care se stabileşte că am avut un regim „ilegitim“ este ca şi cum noi n-am fi aparţinut acelui sistem. Eu vreau să discut despre problema responsabilităţii. Aceasta aparţine tuturor, în grade diferite. Moş Ion, care era portar la CC, nu are aceeaşi responsabilitate ca secretarul general al CC…
Nu mi-ai răspuns la întrebarea precedentă. De ce condamnarea comunismului ar legitima simbolic o nouă elită culturală şi politică?
Apare o nouă elită – cea care a luptat, a învins, a dărîmat comunismul şi aceasta se consideră legitimă să conducă această ţară. Doar această elită, care este cumva eliberată de o relaţie cu un trecut comunist. Mie mi se pare straniu cum sînt absolviţi de vină foştii membri de partid.
Împotriva monopolului pus pe mărturia din Gulag
Există, în carte, această întrebare: condamnăm comunismul şi nu-i condamnăm pe membrii de partid?
Problema mea nu e condamnarea, ci responsibilitatea. Fiecare membru PCR avea un rol foarte important în această maşinărie. Cine a fost membru adevărat, convins, şi cine a fost fals, a intrat în PCR din oportunism, asta nu contează. Rezultatul e acelaşi: legitimarea regimului prin membrii de partid. Scopul era atins, chiar dacă acel membru de partid spunea, în sinea lui, că minte. Acel membru de partid rostea cu voce tare „Trăiască Ceauşescu!“, legitima prin limbă, prin cuvînt, acel sistem.
Bun, ce să facem cu membrii PCR?
Ori îi plasăm într-o orizont al legii, ori discutăm imoralitatea lor.
E o discuţie surprinzătoare în carte. Discuţi despre mai mulţi disidenţi, îi citezi, le prezinţi protestele: Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Anna Ahmatova, Varlam Şalamov, Aleksandr Soljeniţîn. Cel mai şifonat este Soljeniţîn. Iar pe Varlam Şalamov, cu ale sale Povestiri din Kolîma, traduse şi în româneşte, îl consideri un mare nedreptăţit. De ce Soljeniţîn şi Şalamov stau în opoziţie?
Să fie foarte clar: Ultimii eretici ai imperiului este o carte de ficţiune, nu mă identific cu părerile eroilor mei. Între Soljeniţîn şi Şalamov a fost o lungă discuţie. Soljeniţîn este unul dintre cei mai importanţi disidenţi sovietici, e compleşitor. Indiscutabil. Şalamov este un alt disident, aproape necunoscut. Şalamov a scris primul despre Gulag şi total altfel decît Soljeniţîn, care l-a respectat. Cei doi au avut o polemică legată de autenticitatea mesajului, de mărturia despre Gulag. Discuţia din cartea mea porneşte de la o lingură, acest obiect, care apare într-o carte a lui Soljeniţîn, provoacă discordia între cei doi. Şalamov, care citeşte O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, îi spune lui Soljenin: „Ce caută lingura în Gulag?“. Şalamov observă că deţinuţii mănîncă ciorba cu lingura şi e contrariat. O lingură n-ar schimba nimic esenţial; Şalamov ridică, totuşi, o problemă esenţială: mărturia autentică despre lagărul de concentrare. Deseori, observă Şalamov, prin aceste mici artificii, noi distorsionăm esenţa Gulagului. Iar Şalamov mai face o afirmaţie: martorii autentici ai Gulagului sînt morţii. Sensul Gulagului este acela de a pune viaţa şi moartea în acelaşi orizont de sens. Mai tîrziu, Şalamov va mai avea o dispută cu Soljeniţîn, împotrivindu-se monopolului pus pe mărturia din Gulag şi intrumentalizării acestui gen de discurs.
Capitolele tale despre Gulag sînt o replică la reproşul făcut primei tale cărţi, Născut în URSS, şi anume că nu discuţi despe Gulag?
Alt reproş a fost că nu vorbesc despre suferinţă. Nu ştiu de ce suferinţa este atribuită doar comunismului. Suferinţa aparţine oricărui regim, iar unele regimuri, cel comunist, de pildă, au o formă mult mai brutală de a marca suferinţa.
Mi se pare important că-i aduci în atenţie pe Varlam Şalamov şi pe Anna Ahmatova. Ideea din cartea ta este că la Soljeniţîn nu e o mărturie pură, că această mărturie se pliază pe o ideologie.
Eroul meu pune nişte semne de întrebare: dacă nu e chiar aşa, dacă există o doză de falsitate? Pe mine mă interesează detaliile. Din cînd în cînd, trebuie să avem curajul să-l întrebăm pe Soljeniţîn despre „lingura din Gulag“. Trebuie să avem curajul să spunem unor oameni pe care îi iubim şi-i apreciem enorm că lucrurile pot fi privite şi altfel. Pentru Şalamov, doar moartea poate să spună ceva despre Gulag.
Dacă o carte te-a enervat, e foarte bine
A doua temă, fac o predicţie, care va provoca destule discuţii, e legată de tema terorismului. Spui în carte: „Terorismul trebuie citit în primul rînd ca o formă de comunicare. Există un grup de oameni care vrea să comunice ceva lumii noastre occidentale“. Crede-mă, Vasile, e ciudat ce spui!
Este ciudat. Dar trebuie să ne obişnuim că s-a spart monopolul asupra gîndirii. Trebuie să avem curajul să chestionăm lucrurile şi altfel decît în formule tabu.
Crezi că Occidentul n-a avut suficientă înţelegere şi suficientă deschidere către lumea musulmană?
Eu nu discut acest aspect. Eu am prezentat un context: o conferinţă în care marii specialişti ai lumii trebuie să analizeze problema terorismului. În acel capitol, sînt discutate vreo trei grile de interpretare. Una dintre ele este legată de faptul că există două comunităţi care încearcă să comunice între ele. Există o ruptură enorm de mare între cele două comunităţi. Acea comunitate minoritară şi marginală este împinsă spre o formă radicală de comunicare. Eroul meu face nişte constatări, nu spune că Occidentul n-a făcut suficient pentru dialog. Sînt nişte constatări: între comunitatea dominantă a lumii occidentale şi comunitatea marginală apare o ruptură. Pentru a atenţiona asupra problemelor lumii marginale se recurge la gesturi radicale. Eroul meu spune că nimeni nu răspunde la un fax, la un e-mail, că televiziunile nu le prezintă mesajul. Realitatea arată că, atunci cînd un gest radical este făcut, mesajul acelei comunităţi ajunge în zona centrală de putere.
Acest dialog n-a fost niciodată absent. Comunitatea occidentală s-a deschis oferind educaţie tinerilor musulmani. Şi din rîndul celor şcoliţi în Occident au apărut terorişti. Occidentul le-a oferit o şansă la educaţie. E o formă de dialog. Nu cred că a fost o ruptură atît de radicală, care să îndemne la gesturi teroriste.
Da, sînt oameni care cunosc Occidentul, terorismul este un discurs pur occidental. Eu n-am zis că n-au existat semne de dialog ale Occidentului faţă de lumea musulmană. Numai că anumite comunităţi au fost împinse şi marginalizate spre o zonă radicală.
Întrebarea poate fi pusă şi invers: această lume marginală a vrut să dialogheze cu centrul?
Nu ştim dacă a vrut sau n-a vrut. Ceea ce ştim este că au vrut să transmită nişte mesaje, nu ştiu dacă au vrut dialog. O scrisoare deschisă prin e-mail, un mesaj transmis prin fax n-ar fi luate în seamă.
Şi au trecut la omorît oameni, ca să le fie remarcat mesajul?
Eu nu sînt de acord cu acţiunile lor. Eşti de acord că, în momentul în care explodează un avion sau un autobuz, mesajul este preluat de toată lumea?
Mai mult decît un mesaj e o crimă. Îţi spun că nu sînt de acord cu ce spun eroii cărţii tale. Problema nu e doar în Occident, care ar fi nepăsător, problema e şi în lumea islamică, acolo unde există, ca principiu, ideea distrugerii Occidentului. Dialogul este refuzat de către lumea islamică.
Eu nu sînt de partea nici unei părţi. Actele teroriste mă îngrozesc. Nu merită nici un mesaj să fie transmis pe o cale atît de radicală. Asta nu mă împiedică să-mi pun întrebări incomode. Încerc să înţeleg ce vor să facă aceşti oameni şi de ce ajung la acte teroriste. Nici ideologia lor nu este foarte clară. Şi ei sînt foarte amestecaţi.
Eroii mei încearcă să pună în discuţie anumite teme. Dacă unele capitole vor enerva, dacă vor apărea anumite semne de întrebare, atunci efectul cărţii este atins. Literatura nu este un domeniu al divertismentului. Eu nu fac divertisment. Literatura trebuie să incomodeze, să pună întrebări, să enerveze. Dacă o carte te-a enervat şi ţi-ai pus cîteva întrebări în plus, atunci e foarte bine.
Creditele îţi amanetează viitorul şi-ţi afectează viaţa
Vasile Ernu, de ce eşti un neadaptat la societatea de consum?
Problema cea mare este legată de pierderea libertăţii. Fiecare societate impune o anumită formă de represiune şi de control.
Ai un personaj, părintele Agheev, care spune: „cel mai mare duşman al credinţei este Banca“. Acelaşi personaj spune că stalinismul a salvat Biserica, tocmai pentru că, în comunism, ne-a fost testată credinţa. Dar acum, dacă mergi la bancă, nu mai eşti credincios?
Eu ironizez creditele. Creditele sînt o bogăţie inversată. Ai o falsă avere pe care ţi-o controlează altcineva. Creditul este una dintre cele mai subtile forme de îngrădire a libertăţii. Nu mai eşti liber faţă de schimbarea jobului, nu mai poţi pleca, eşti dependent de acel job, te condiţionează profesional. Eu nu spun să nu se folosească credite, spun doar: „Mare atenţie!“. Creditele îţi amanetează viitorul şi-ţi afectează viaţa. Trebuie să-ţi gestionezi vacanţele în raport cu acel credit, vrei un copil sau renunţi în raport cu acel credit. De fapt, noi trebuie să regîndim fiecare gest pe care îl facem.
„Mahmureala este emblematică pentru tranziţie“
După ce treci prin lumea comunistă, analizezi Gulagul, după ce tratezi perioada de tranziţie, ajungi la literatură. Ultimele pagini sînt o întoarcere spre literatură. Susţii că sistemul, oricare ar fi el, copleşeşte. Doar literatura îţi creează intimitatea, te scoate dintr-o lume artificială.
În cadrul epistolelor, eu folosesc un alt gen literar: poezia. Descoperirea mea, pornind de la Şalamov, este că poezia îndeplineşte una dintre nevoile fundamentale ale omului. În Povestiri din Kolîma, Şalamov porneşte de la constatările lui Thomas Morus din Utopia, care identifică patru trebuinţe fundamentale ale omului, care, odată satisfăcute, produc cea mai mare plăcere. Cele patru trebuinţe erau exact cele de care deţinuţii erau privaţi în lagăr: mîncarea, satisfacerea dorinţelor erotice, urinarea şi defecaţia. Cea mai îngrozitoare nevoie era produsă de foame. Cu toate acestea, Şalamov spune că mai era o nevoie fundamentală: poezia. Gulagul nu este un rezultat al excesului de politică, ci al dispariţiei politicului. Or, Şalamov observă un fenomen: serile în care se spuneau poezii umanizau spaţiul, oamenii începeau să revină la anumite relaţii elementare. În poezie, Gulagul este cel mai bine reprezentat de Anna Ahmatova, poate cea mai tragică şi cea mai curajoasă fiinţă din epoca stalinistă, prin volumul de poezii Recviem. Iar din tabăra rezistenţei la fascism, m-a impresionat Paul Celan. Şi am mai inclus în volum şi poezii contemporane, din cîntece ruseşti sau româneşti. Am descoperit o trupă foarte bună de rock, Timpuri noi, iar pe liderul trupei, Artanu, l-am invitat şi la lansare.
De ce sînt în carte aceste versuri ale unor trupe muzicale?
Eu discut în carte despre consumul de alcool. Mă refer şi la mahmureală. Pentru mine, mahmureala este emblematică pentru tranziţie, mahmureala celui care nu ştie ce-i cu el şi ce i se întîmplă. Numai că mai există şi o generaţie a drogurilor. Un anumit gen de societate produce un anumit gen de sustragere din maşinăria politică. Comunismului şi capitalismului industrial îi corespund foarte bine alcoolul. Acel gen de muncă predispune la alcool, ai altfel de timp, în care poţi să consumi. Tranziţiei îi corespunde mahmureala, iar capitalismul financiar-bancar are drogurile drept corespondent. Cu cît societatea devine mai artificală, cu atît şi formele de refugiu sînt mai artificiale. Drogurile sînt rezultatul unei societăţi de tip Wall Street. Doar cu drogurile mai poţi să rezişti…
Chiar aşa să fie? Doar asemenea refugii să avem? Chiar atît de mare să fie presiunea asupra noastră?
Acestea sînt refugiile vizibile. Sigur, sînt mult mai multe… Şi muzica este un tip de refugiu…
Dar poezia?
Poezia este pe primul plan, întotdeauna, indiferent de sistemul politic.
La final, te scot un pic din carte. Cum ţi se pare toată criza actuală din România?
E important să discutăm într-un orizont istoric. În România, riscul cel mai mare este de a discuta despre micile întîmplări politice ca şi cum ar avea o semnificaţie istorică. Eu cred că ultimii 20 de ani noi i-am trăit din moştenirea comunistă, generaţia formată atunci a fost în prim-plan. În carte spun că, în Rusia, sînt două întrebări ale tranziţiei: „Ce-i de făcut?“ şi „Cine-i vinovat?“. În România, este o singură întrebare: „Eu cu cine votez?“.
Perfectă întrebare! Cu cine votăm?
Eu cred că, faţă de perioada Ceauşescu, trăim sub perioada lui Ceauşescu, la nivel de semnificaţie politică. În comunism, încă exista un sens politic: doream şi speram ca acel sistem să cadă sau să se schimbe. Acum, sensul politicii s-a dizolvat. Nu mai avem proiecţia de schimbare. Întrebarea „Eu cu cine votez?“ devine tautologică, pentru că sensul schimbării nu mai există. Iar intelectualitatea a ajuns sub nivelul perioadei comuniste.
Tu spui în carte că intelectualitatea românească, în marea ei parte, nu vrea să aibă „o poziţie critică faţă de Puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment“. Şi aminteşti că elita intelectuală a ajuns să fie „acolo unde trebuie“ şi că îşi reglează discursul în funcţie de „joburi, funcţii, bani, poziţii“. De ce ar trebui să avem o intelectualitate care să se opună, de ce n-ar fi şi oamenii pro Putere sau alţii – indiferenţi şi dezabuzaţi?
Intectualul are doar două variante, n-are altele de ales. Fie eşti în exil (interior, geografic) faţă de Putere, fie eşti „intelectual de curte“. Mai mult, orice discurs intelectual trebuie să-şi asume riscuri. Dacă nu sînt riscuri în ce scrii, acele rînduri nu mai sînt discurs, sînt marfă. Între a vinde castraveţi, BMW-uri şi texte nu mai există nici o diferenţă.
Interviu de Iolanda MALAMEN din Ziua / 10 octombrie 2009
,,Mare atentie la dorinta noastra mimetica de a fi ca Europa. In ultima perioada sunt mai sceptic in ce priveste aceasta obsesie “eurocentrica”. Acest mimetism cultural are riscul sa produca un soi de cultura tautologica, adica sa produca “copii romanesti” dupa <<originale europene>>”.
Vasile Ernu s-a nascut in URSS in 1971. Este absolvent al Facultatii de Filosofie (Iasi, 1996) si al masterului de Filosofie (Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff si redactor asociat al revistei Idee Arta Societate. A activat in cadrul Fundatiei Idea si al Fundatiei Tranzit, Editura Idea si Editura Polirom. A debutat cu volumul Nascut in URSS (Polirom 2006, editia a II-a in 2007), si la Editura Ad Marginem din Rusia (2007). Cartea este in curs de aparitie la Editura Akal din Spania, Editura Hacca din Italia, Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria si la Editura L’Harmattan din Ungaria.
ll Vasile Ernu, “Nascut in URSS” (Ed. Polirom – 2006), cartea ta de debut, pe langa meritele scriitoricesti incontestabile, are si meritul de-a vorbi in cunostinta de cauza despre utopia (cum o numesti) comunista, sovietica, in toata gloria, tragismul si destramarea ei.
Cartea a aparut intr-un moment potrivit si a avut o abordare diferita fata de curentul dominant. Eu am incercat sa pun “memoria la treaba” putin diferit. Dupa memorialistica oamenilor care au suferit enorm, dupa memorialistica tragica a unei categorii pe buna dreptate revoltata, eu am incercat sa scot in evidenta si alte zone. M-a interesat sa sondez viata de zi cu zi a comunismului, cu bucuriile si necazurile ei intr-o cheie ironic-nostalgica si nu cu ura sau dragoste. Si mai exista avantajul (dezavantajul) ca povestesc comunismul “de la mama lui”, adica varianta originala, sovietica. Imperiile nu te pot lasa indiferent, iar comunismul de tip sovietic a fost o utopie grandioasa care a produs multe fantasme, multa tragedie, dar si multe fenomene socio-culturale interesante. Comunismul a produs o experienta colosala, cu relele si mai putin bunele lui, iar aceasta experienta trebuie arhivata, inteleasa si reutilizata.
ll De ce inca intereseaza radiografiile URSS-ului?
Eu cred ca abia acum incepe cu adevarat sa ne preocupe si sa intelegem ce s-a intamplat cu adevarat in acel secol nebun. Eu vreau sa arat ca dincolo de ideologie, de represiune politica, de penurie, comunismul a fost o societate umana, facuta de noi, in care oamenii au trait, s-au iubit si urat, au baut si au dansat, au plans si s-au bucurat. Iar aceasta societate trebuie, inainte de a fi condamnata, sa fie inteleasa si asumata. Noi suntem o tara in care domeniile filosofiei si stiintelor socio-umane sunt putin dezvoltate. Functia de analiza si critica sociala pe care trebuie sa le indeplineasca aceste domenii-lipsa trebuia sa fie preluata de literatura. Asa s-a intamplat in multe tari. Din pacate literatura la noi si-a indeplinit doar partial aceasta obligatie.
l Ai optat (imediat dupa ’90) pentru venirea in Romania. O motivatie culturala? Una sociala? Sau in primul rand una care viza radacinile?
Poate este si o chestiune de destin. Anii ’90 inseamna in primul rand destramarea unei lumi, a unei societati, a unui areal socio-cultural. Anii ’90 au fost un soi de parastas unde in loc de bocitoare erau invitati lautarii. A fost o explozie a libertatii care avea in ea si multa inconstienta, continea si o puternica forta distructiva, irationala. In anii perestroikai, noi (basarabenii) am descoperit “originile nationale”, iar Romania devenise un soi de spatiu mitic. Citeam literatura romana inca din primii ani ai adolescentei datorita retelelor de librarii internationale care existau in URSS (Drujba/ Prietenia). Se gaseau carti din tarile comuniste, fireste. Era insa o mica problema: cartile in limba romana lipseau doar in Chisinau, asa ca trebuia sa fac naveta la Odessa sau Moscova ca sa achizitionezi ultimele aparitii. Imi amintesc cum am carat la varsta de 16 ani vreo cinci bucati de Istoria literaturii, a lui Calinescu. De atunci am un respect aproape “fiziologic” pentru acest critic. Am ajuns aici printr-o conjunctura de factori, de fapt: a cazut comunismul, se acordau burse pentru noi, iar eu eram chiar curios cum arata acest loc. Dezamagirea a fost dramatica, iar dupa o depresie profunda mi-am revenit si am inceput sa-mi insusesc noua mea Patrie ca pe o limba invatata la maturitate.
ll Dupa 20 de ani de la prabusirea URSS-ului, mai porti cu tine ceva din pacatele lui?
In mine locuiesc aceste trei Patrii: URSS, Romania si Basarabia. Fiecare contribuie si cu bunele si cu relele lor. Uneori intra in conflict. Eu sunt profund convins ca nu exista ceva fundamental rau si ceva fundamental bun, ci exista libertatea fiecarui om de a da un anumit sens unui lucru, puterea de a revalorifica si transforma lucruri si fapte. Deseori tragediile sunt cele care ne salveaza, iar ceea ce aparent pare fericire ne poate distruge. Marele dezavantaje pot fi transformate cu putina minte in excelente atuuri.
ll Scrii undeva ca Ostap Bender este eroul tau literar preferat. Ce erou s-ar potrivi acestei perioade?
Am doua capitole in noua carte dedicate acestui model al eroului de tranzitie. Interesant e faptul ca tipologia de tip speculant/bisnitar ne arata ca el este unul dintre putinele grupuri care au stiut sa comunice cu regimul comunist. Ei au gasit un truc ingenios de a fenta regimul. Nu disidentii au invins comunismul, ci bisnitarii si hotii. Uitati-va la cei care conduc fostele tari comuniste. Vedeti vreun Soljenitin sau Goma, vreun Saharov sau Doina Cornea?
ll Nu, nici macar… in departare.
Puterea a fost preluata de urmasii lui Ostap Bender, cel care stia “aproximativ 400 de metode relativ cinstite” de a pune mana pe “valoarea monetara a institutiilor statului lipsite de aparare”. Pentru ei regimurile se schimba ca si cum nu ar fi existat, fiindca ei stiu cum e sa “procuri si sa expropriezi fonduri”, singurul lucru care conteaza cu adevarat in ziua de azi.
ll Mai spui de asemenea ca “utopia a luat o pauza”. Asta s-ar putea traduce oare prin “istoria se repeta”?
Istoria intotdeauna se repeta numai ca “nu mananca din acelasi blid”. Hegel ne invata ca istoria vine la inceput sub forma unei tragedii si se repeta sub forma unei farse. Eu interpretez aceasta spusa in felul urmator: parintii mei au trait Gulagul sub forma unei tragedii, eu traiesc Gulagul sub forma unei farse, pe care o numesc Glamour Gulag. De represiune si suferinta nu scapam niciodata: stapanii se schimba, sclavii raman aceiasi. Totul depinde cum ne gestionam viata, ce compromisuri suntem dispusi sa facem in raport cu acesti noi “tortionari soft”. Sa nu uitam, de asemenea, ca deseori sclavii sunt cei care-si manipuleaza stapanii. Comunismul de tip sovietic, intr-adevar, a luat o pauza, insa o mana invizibila oricand il poate porni. Insa, daca utopia va lua o pauza atunci va fi cu adevarat tragic. Cand nu exista utopie si vis, nu mai exista viitor, iar cand viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea si intram in era tautologiei si a functionarii mecanice. Daca vrem sa traim si nu sa functionam, atunci suntem condamnati sa producem utopii. E una din convingerile mele majore.
ll Exista prejudecati si bariere reciproce intre Romania si Basarabia? Pot fi depasite?
Bucuriile vin si trec, ingrijorarile raman. Exista multe prejudecati si bariere in relatia dintre cele doua. Ele pot fi depasite insa necesita mult efort. Ele vin mai ales din lipsa de cunoastere. Deseori se lucreaza cu clisee, cu lucruri “de la sine intelese”. Avem un mare deficit de cunoastere reciproca, lipseste foarte multa informatie si deseori lucram cu fantasme si romantisme desuete.
ll Nostalgia este un strigat patetic, continuu in literatura rusa, spre exemplu. Mai are ea astazi forta de-a se face auzita?
Ma scoate din sarite modul in care un concept, un sentiment precum “nostalgia” este politizat si utilizat de noua ideologie dominanta. Asa cum primii bolsevici politizau dragostea si moartea, acum vin noii politruci si politizeaza, anatemizand, nostalgia. Nostalgia, alaturi de iubire, ura, speranta, credinta este unul dintre cele mai puternice si profunde sentimente umane. S-a decis la centru ca nu e bine sa fii nostalgic, este interzis fiindca-i periculos…. Si dragostea nu e periculoasa? Cum ar spune un erou preferat: Jos mainile murdare de pe nostalgia mea! Daca scoatem nostalgia din literatura si arta nu mai ramai decat cu fabrici si uzine, adica cu suportul lor pur material. Nici o minte normala nu este nostalgica dupa comunism sau capitalism, ci dupa viata trecuta. Nostalgia tine de timp, nu de geografie, loc sau ideologii. Nostalgia este unul dintre cele mai profunde sentimente umane.
ll Iti va aparea la Polirom o noua carte. O continuare a cartii de debut? Cartea se numeste “Ultimii eretici ai Imperiului”.
Putem vorbi de o continuare a primei carti, cu toate ca este altfel structurata, altfel gandita. Insa sunt multe teme preluate, amplificate si dezvoltate. Este o carte subversiva, care are ca scop nu rostirea unor adevaruri, ci punerea unor intrebari care sa te enerveze si sa te puna pe ganduri.
ll Este in momentul de fata literatura romana o literatura deschisa spre Europa?
O deschidere presupune o circulatie in ambele sensuri. Copia este intotdeauna un “fals” si de o valoare minora. In culturile traditionale era apreciata “repetitia”, in cultura moderna este cotata doar “diferenta”, “noul”, iar repetitia nu mai prezinta interes. Nu trebuie sa renuntam asa usor la “vampirismul nostru”, ci trebuie doar sa-l utilizam.
« go back —
keep looking »
