Ţarul: între puterea divina şi cea pamînteasca

A apartu ultimul film marca Pavel Lungin (cel care a facut Ostrov, dar si Taxi Blues): Ţarul. Filmul este o reflectie asupra politicului (si nu numai) in care pune problema puterii divine si puterii terestre, relatia dintre Ivan cel Groaznic si mitropolitul Filip. Sint puse in discutie natura puterii, natura legii, soarta unei natiuni, inaltarea si decaderea ei, problema sacrificiului etc. Despre film se spun multe: unii il adora, altii il critica vehement ca fiind un produs cultural ce foloseste puterii actuale. Important (cred eu) e faptul ca pune niste intrebari esentiale legate de mecanismul puterii Ruse dar valabile nu numai pentru ei. Ar merita să vedem acest film.
Si avem 2 actori teribili: Petr Mamonov si Oleg Iankovski (acesta si-a jucat ultimul rol al vietii in postura de mitropolitul Filip).

Presa.nu

Incepind din aceasta saptamina voi publica textele mele (cultura & politica) pe noul portal www.presa.nu

Motivele?
1. Nu am nici o restrictie.
2. Echipa e respectabila (in mare parte ziaristi independenti si care nu au facut porcarii… dar cine stie?)
3. sint platit onorabil pentru aceasta munca (mai ales ca sint somer oficial)..

iata si primul text
Repetindu-l si multiplicindu-l pe Ceausescu

V.E.

Cărţile noi ale scriitorilor români

Adevarul literar & artistic / Nicoleta Zaharia, Eliza Zdru / Marţi 1 dec. 09

Dintre zecile de lansări de la Târgul Gaudeamus, care s-a încheiat recent, am ales cele mai proaspete volume semnate de scriitori în vogă: Vladimir Tismăneanu, Ioana Pârvulescu, Matei Florian sau Matei Vişniec. „Un roman poliţist sau de epocă“, „o explozie de spontaneitate democratică“ sau „o carte de o frumuseţe stranie“ sunt câteva dintre ofertele literare pe care vi le propunem. Filosoful Gabriel Liiceanu ne-a asigurat că „Viaţa începe vineri” de Ioana Pârvulescu se va citi cu sufletul la gură.

Despre cel de-al doilea roman al său, „Ultimii eretici ai Imperiului”, Vasile Ernu a spus că este un thriller filosofic, în care eroii principali sunt ideile. „Este ca o periuţă de dinţi pentru creier”, a afirmat Ernu. Matei Florian a mărturisit că a scris „Şi Hams şi Regretel” pentru a vedea unde poate ajunge în încercarea de a fi sincer cu sine. În cea mai nouă carte a sa, Nicolae Breban, un vitalist convins, aduce un elogiu morţii, pe care o compară cu o oglindă cu două feţe.

Într-una, moartea este înfricoşătoare şi hâdă, într-alta se arată în chip de arhanghel. În volumul coordonat de Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici, „Str. Revoluţiei nr. 89″, momentul care s-a petrecut în urmă cu 20 de ani este privit, prin mărturisirile a 20 de personalităţi, dintr-o perspectivă emoţională.

Ioana Pârvulescu: Vioara ce cântă perfect

„Viaţa începe vineri” este primul roman publicat de Ioana Pârvulescu. Scriitoarei urmează să-i apară, în curând, alte două romane pe care le are deja redactate: „Oglinda veneţiană” şi „Aurul pisicii”. Scriitorul Vlad Zografi, prezent la lansarea cărţii, a afirmat că volumul constituie un „roman poliţist sau de epocă”. Acesta spune povestea unui bărbat găsit fără cunoştinţă în câmp, în zona moşiei Băneasa, în anul 1897, în jurul căruia se ţese o intrigă complicată.

Acţiunea romanului se desfăşoară într-un interval de numai treisprezece zile şi descrie atmosfera lumii bucureştene în preajma anului 1900.

„Cu câţiva ani înainte de 1900 zilele erau încăpătoare. Oamenii vibrau ca firele de telegraf, erau optimişti şi credeau, ca niciodată înainte şi ca niciodată după, în puterea ştiinţei, în progres şi-n viitor. Anul Nou devenise, de aceea, cel mai important moment: începutul, mereu reluat, al viitorului. Textura lumii permitea orice gând nebunesc şi, adesea, gândurile nebuneşti ajungeau realitate” (fragment din „Viaţa începe vineri”, roman apărut la Editura Humanitas).

Povestea, care funcţionează ca „o vioară care cântă perfect”, pare a se desfăşura pe un „fundal atemporal” şi se aseamănă unei „fotografii de epocă din care o jumătate e la scriitoare şi cealaltă la cititor”, a mai afirmat Vlad Zografi. Gabriel Liiceanu a mărturisit despre volum că se va citi „cu sufletul la gură”.

Scriitoarea Ioana Pârvulescu a dezvăluit că romanul a fost redactat în trei luni „cu cea mai mare relaxare”. „Scrisul m-a confiscat”, a mai declarat autoarea.

Matei Florian: Exerciţiu de sinceritate

Editura Polirom a lansat ultimul roman de Matei Florian, intitulat „Şi Hams şi Regretel”, un exerciţiu de francheţe despre care autorul a mărturisit că l-a scris pentru a vedea unde poate ajunge în încercarea de a fi sincer cu sine.

„Pentru a scrie această carte m-am retras într-un sat de lângă Piatra Craiului. Aveam nevoie de tihnă şi linişte, mai ales pentru o carte de genul acesta, cu natură, ceaţă şi pitici. Cât timp am muncit la ea, nu am citit nimic”, a mărturisit Matei Florian. Despre „Şi Hams şi Regretel”, criticul Marius Chivu a afirmat că este o „carte de o frumuseţe stranie”, „tragică, dar în acelaşi timp extrem de veselă”, în care „fiecare pagină este extrem de solicitantă”.

Criticul a subliniat că, prin acest volum, Matei Florian a reuşit „să îşi doboare propriul record”. De asemenea prezent la lansare, scriitorul Filip Florian şi-a mărturisit „fericirea fantastică” pe care a simţit-o citind acest roman uluitor, care „creează vrajă” în fiecare pagină, ascunzând printre rândurile sale „o voce rarissimă în literatură”.

„Bună dimineaţa. Nu ştiu cum o arăta la tine coloana aia de mercur, mi-o închipui tulbure şi uşor adusă de spate, probabil că mercurul n-are nici pe dracu’, e bine, sănătos şi la fel de fudul ca întotdeauna, stă tolănit la soare şi urcă sau coboară după cum are chef , nu-i rău să fii mercur, să ai termometrul şi coloana ta, să fii pomenit cu sfinţenie în toate buletinele meteorologice, în fine, nu ştiu ce părere ai tu, dar eu mi-aş dori să fiu mercur, măcar uneori, atunci când în zonele preorăşeneşti, cum spun aştia la radio, se lasă ceaţa”. (fragment din „Şi Hams şi Regretel”).

Vladimir Tismăneanu: Radiografia unui fenomen social total

Volumul „Naufragiul utopiei. Despre anul revoluţiei”, scris de Vladimir Tismăneanu, a fost lansat la Gaudeamus de Editura Humanitas, în prezenţa autorului şi a scriitorului şi filosofului Horia Roman Patapievici.

Cartea este o radiografie a revoluţiei române, care, „asemenea celorlalte revoluţii din 1989, a fost un fenomen social total, o explozie de spontaneitate democratică, o afirmare a libertăţii în lupta împotriva despotismului ideocratic”, a afirmat Vladimir Tismăneanu. La lansare, acesta a prezentat cele trei idei centrale ale cărţii.

Prima dintre ele este că revoluţia română a început mai devreme de 1989 şi continuă şi astăzi. Cea de-a doua, potrivit căreia toate revoluţiile sunt trădate, urmăreşte în ce măsură se aplică această teză în cazul Revoluţiei române din 1989. În fine, cel de-al treilea filon al cărţii urmăreşte o analiză a cauzalităţii revoluţiei române.

Recomandând cartea ca pe una „obligatoriu de citit”, filosoful Horia Roman Patapievici a ţinut un discurs în care şi-a mărturisit aprecierea pentru lucrarea scriitorului şi a activităţii sale de persoană public fără de care românii ar fi privaţi de atâtea „cărţi de analiză politică, articole pe care le citeşti cu sufletul la gură şi analize ale fenomenului postdecembrist”.

Încercând un exerciţiu de imaginaţie prin care să sublinieze rolul esenţial jucat de scriitor în cultura română, Horia Roman Patapievici a demonstrat că, dacă Vladimir Tismăneanu nu ar fi existat, românii ar fi fost „enorm de săraci”.

Vasile Ernu: „Această carte este ca o periuţă de dinţi pentru creier”

„Ultimii eretici ai Imperiului” de Vasile Ernu, volum lansat la Gaudeamus de Editura Polirom, este scris în genul epistolar. „E vorba de doi eroi controversaţi, unul dintr-o lume veche, disident care a încercat să-l omoare pe Stalin, şi un erou tânăr dintr-o perioadă actuală, care se naşte în URSS, vine în România, trăieşte aici şi scrie o carte «Născut în URSS», dar nu e Vasile Ernu, şi care cunoaşte tot felul de tehnici de fraudare a băncilor.

Cei doi ridică nişte probleme şi întrebări pe care ar trebui să ni le punem cel puţin o dată în viaţă. E o carte destul de densă. Eu îi spun thriller filosofic, se citeşte ca o carte de aventuri, dar eroii principali sunt ideile. Cum spunea un bun prieten al meu: este ca o periuţă de dinţi pentru creier”, a declarat Vasile Ernu.

Scriitorul, născut în URSS în 1971, a lucrat aproape trei ani la această carte. „Când te retragi din politic, adică nu iei atitudine, când rezişti prin cultură laşi loc dictaturii. Atunci apar Stalin şi Ceauşescu. Rezistenţa prin cultură naşte stalinism, hitlerism şi ceauşism. Cu cât te retragi mai mult, cu atât laşi loc mai mult sistemului totalitar.

Indiferenţa, teama, aplauzele, conformismul au contribuit uneori mai mult decât participarea directă a unora la apariţia acestor monştri” – fragment dintr-o scrisoare trimisă de Vasiliy Andreevici, unul dintre personajele cărţii, lui A.I., celălalt erou al volumului „Ultimii eretici ai Imperiului”.

Cristian Tudor Popescu: Proze scurte în regim poetic

„Ce-am adunat în «Cuvinte rare»? În subtitlul acestei cărţi se găseşte explicaţia. I-am zis «Poeziar». Este o modalitate de a face literatură cu mijloacele atribuite îndeobşte gazetăriei. Dar este literatură. Această carte nu se subsumează publicisticii. Sunt texte literare, produse cu mijloace jurnalistice”, a mărturisit Cristian Tudor Popescu.

A scris „Cuvinte rare”, apărut la Polirom, în ultimii doi ani, pentru că a simţit nevoia să aştearnă pe hârtie şi altceva în afară de politică. Întrebat ce preferă între gazetărie şi literatură, Cristian Tudor Popescu a răspuns elegant: „Cinematograful”. „Cuvinte rare” (Editura Polirom) este o colecţie de proze scurte în regim poetic, după cum a explicat autorul. „Sper, în puţinii ani pe care-i mai am, să reuşesc să mă curăţ, să mă despart de reflexele de jurnalist sau de proză scurtă. E adevărat că poate n-o să pot şi o să rămân la acest ping-pong literar”, a declarat jurnalistul.

„De când mă ştiu, am fost un om de cuvânt. Şi de imagine, dar imaginea vine întotdeauna după, se naşte din cuvânt (…) 17 ani am făcut presă. De astăzi mă întorc la cuvânt. La cuvântul cu miros, cu carne, cald sau rece, la cuvântul făcut din pix, care lasă sânge când e tăiat, nu făcut din pixeli, ca să apară şi să dispară incinerat instantaneu pe display fără să lase vreo urmă că a existat. Poate că n-ar fi trebuit să plec de acolo niciodată”, a completat Cristian Tudor Popescu.

„Occidentul, un model şi o obsesie” Matei Vişniec

„«Occident Express» şi «Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre» sunt două piese înrudite prin tematica lor: ambele vorbesc despre fantasmele pe care le avem noi, est-europenii, despre Occident, care a fost pentru noi un model, dar şi o obsesie. Ne-am identificat cu el, dar ne-am şi pierdut în dorinţa de a-l imita, a fost pentru noi salvare şi frustrare în acelaşi timp, sursă culturală şi sursă de complexe culturale”, spune Matei Vişniec despre cartea sa, lansată de Editura Paralela 45 la Gaudeamus.

O chestionare a locurilor comune / Andrei Cornea

Volumul „Poveşti impertinente şi apocrife”, scris de filosoful Andrei Cornea, a fost anunţat de Gabriel Liiceanu ca fiind „cea mai bună carte a târgului”. Colecţia cuprinde povestiri ce reiau cele mai vehiculate teme din Biblie, mitologie şi filosofie, privite însă dintr-un unghi inedit. Ioana Pârvulescu a comparat volumul cu „un joc de lego alcătuit din piese bine cunoscute, dar altfel aranjate”.

Virtutea principală a cărţii, a mai afirmat Liiceanu, este faptul că toate povestirile au trei straturi de profunzime: cultură, inteligenţă, înţelepciune.

O perspectivă emoţională şi subiectivă / Dan Lungu

20 de personalităţi au păşit pe „Str. Revoluţiei nr. 89″. Acesta este titlul unui volum, apărut la Editura Polirom şi coordonat de scriitorii Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici. „Ideea noastră a fost să observăm Revoluţia dintr-un unghi mai nou, mai puţin frecventat. Ideea a fost să întrebăm diverse personalităţi culturale cum au reacţionat fix în momentul când au aflat că se prăbuşeşte comunismul în România, că fuge Ceauşescu şi aşa mai departe. O miză a cărţii este tocmai perspectiva emoţională şi subiectivă”, a explicat Dan Lungu.

Lucian Dan Teodorovici

„În atmosfera apăsătoare, în care nu se întrevedea nicio lumină la orizont, a venit evenimentul de la 22 decembrie 1989. Am retrăit emoţia de la 23 august 1944, atunci era trezirea la viaţă, acum era trezirea la libertate” – Solomon Marcus. „Rebeliunea anticomunistă din România sfârşitului de an 1989 mă găsea într-o cameră strâmtă de hotel newyorkez, într-un pitoresc cartier de drogaţi şi prostituate. Spaţiul nu permitea decât doi paşi, între uşă şi pat, dar televizor exista. Apărea în acele zile pe micul ecran american… însuşi exilatul care eram” – Norman Manea.

Scriitorul vitalist care laudă moartea

În cel mai nou roman al său „Profeţii despre prezent. Elogiul morţii” (Editura Polirom), Nicolae Breban laudă moartea „ca un adevărat semnal dat de zei că viaţa este preţioasă, unică şi trebuie respectată şi trăită în profunzime”. În ciuda faptului că a scris un eseu despre moarte, scriitorul spune despre el că este un om care iubeşte şi crede în viaţă.

Breban afirmă în cartea sa: „Moartea, ceea ce numim astfel, sentimentul morţii e, vrem sau nu vrem, o oglindă cu două feţe: una mai ales înfricoşătoare, hâdă şi nimicitoare, dar şi o alta – salvatoare. Ba mai mult decât atât! E parcă un arhanghel din acele «cete» care sunt trimise cu înalte misiuni, unele dintre el nu uşor de înţeles, ca şi enigmele care populează fastuoasa mitologie antică”.

„Profeţii despre prezent. Elogiul morţii” a luat naştere anul trecut, într-o frumoasă casă de vacanţă pe care autorul o deţine în comuna Fundata, lângă Bran. „În tinereţe scriam la Lugoj, unde am făcut şcoala, apoi am fugit prin străinătate vreo 20 de ani şi acum fug din nou la Fundata sau în străinătate. Peste câteva zile plec în Spania pentru cinci luni, unde voi lucra la un nou roman”.

Patriotisme

Citeam insemnarile amicului Costi Rogozanu depsre “istoria patriotismului”, varianta personala.

Eu mi-am amintit de un vechi cintec evresc de pe la mine depsre Rumania, Rumania,… au ce bine suna….. o sa recunoasteti: mamaliga, castraveti, patlagele, pastrama, carnat….

Ultimii eretici ai imperiului

28/11/2009 by taaleex / http://taaleex.wordpress.com

Am citit “Ultimii eretici ai imperiului”, as fi citit-o oricum, dar lansarea cartii, sau ceea ce s-a vrut a fi lansarea in sine, a grabit curiozitatea. Nu vreau sa cred ca am cazut in capcana intinsa, cu multa abilitate, de un anticapitalist convins – V. Ernu, dar se pare ca autorul in cauza detine si manuieste excelent acest tip de strategii manageriale ; apeleaza exact la la mijloacele pe care «personajele » dansului le critica si pe care le considera ca fiind perfide si perverse. Despre lansare s-a vorbit mult pe blogul Dl. V. Garnet (Contrafort), fiecare cu argumenatia sa, m-au bucurat atitudinile contrafortistilor V. Garnet si V. Ciobanu – demne, alese, cu mult tact, echilibrate, logice si ,desigur, intelepte. Nu sunt nici stalinisti in gandire, asa cum ii catalogheaza curajos V. Ernu, si bineinteles, Contrafortul nu se aseamana deloc cu Literatura si Arta. Pe contrafortisti i-am inteles, nu le pot tagadui mecanismul functionarii logicii – cum sa vii la o lansare unde va fi invitat Mark Tkaciuk (« eminenta cenusie », « creierul din umbra » – sunt de acord ca avem parte de niste expresii cliseizate), dar totusi, acest personaj exista, a jubilat 8 ani ca un bufon pe sub poalele tatucului Voronin, cantand imnuri si ode partidului comunist, afisandu-si nestingherit romanofobia, responsabil intr-o mare masura pentru evenimentele din 7-8 aprilie. Tkaciuk exista, nu pot imbratisa ideea opusa. Ceea ce isi propune Ernu este ori un act curajos de nebunesc ori o nebunie curata. Lanseaza umatorul deziderat : sa-l delegitimeze, sa-l desconspire, sa deconstruiasca mitul « tkaciukian ». Problema mea e alta – daca pe contrafortisti ii inteleg, incerc sa absorb semnificatia gestului comis de V. Ernu, sa-i patrund sensul si in concluzie, am citit cartea. Nu stiu daca fac parte din categoria cititorilor pe care V. Ernu i-a imaginat, pe care si-i doreste.

Dupa “Nascut in URSS”, stiam ca urmează o alta carte, daca prima a contrariat, a provocat spasme unora, “Ultimii eretici..” va zgandari orgoliul, preceptele si convingerile eventualilor cititori intr-o masura mai mare si cu o intensitate sporita; pe mine m-a deconcertat usor, mi-a degringolat unele idei…

Lansarea cartii si carte in sine – ca obiect estetic, generator de arta literara – sunt fenomene total diferite. Fiind inca un cititor de nivelul intai, voi trasa aici ideile, impresiile, convingerile, pe care lectura acestui tip de scriitura mi le-a ingaduit. V. Ernu nu se mai raporteaza la trecut cu ura, are certitudinea ca lumea din care a iesit nu a fost nici atat de buna pe cat si-au imaginat-o unii, nici atat de rea pe cat au tot tinut sa sugere altii. E dreptul dansului, pentru ca aprins anii 70’,80’, ani mult mai buni si mult mai prosperi decat anii 50’, deci de o relativa stabilitate si liniste sociala. Dar eu, nascut tot in URSS, in ’84, nu am nici un regret esential fata de lumea veche, fata de fosta uniune, chiar daca amintirile mele incep de la 2 ani, paseam deja in pasi cadentati prin perestroika. Imi aduca aminte, vag, doar de acele frumoase parade din 9 mai, de uniforme si de cravata rosie, pe care eu unul nu am mai apucat s-o port vreodata. Pentru mine URSS mai inseamna : competii sportive, veterani stand pe doua randuri in fata monumentului si apoi primind flori de liliac, lalele si narcise din manile elevilor mai mici, « discursul » primarului, acelasi pe care il recitea an de an, medaliile din piepturile de fier ale participantilor la razboi….si inca ceva… parca mama – mai tanara si mai frumoasa… Destramarea URSS echivaleaza cu inceputul copilarii mele. Oricat de grea si nenorocita ne-ar fi viata, despre copilarie, tinerete si, in general, trecut, ne vom aduce aminte cu nostalgie, pentru ca a fost unica noastra viata, singura care ne-a fost harazita, si ca oricarui om sanatos la cap, intreg la minte, trecutul ne va provoca regrete, nostalgii, poate usoare remuscari si dorinta de « a da timpul inapoi ». Voiam sa scriu despre carte, dar constat ca scriu despre mine… Si uite asa, pe neprins de veste, din perestroika am intrat direct, fara ascunzisuri, chiar in « mahmureala » anilor ’90, dar pe mine nu ma deranja, adica nu imi producea nici un « inconvenient », chiar mi se parea teribil de amuzant. Anii ’90 au fost cei mai LUMINOSI (in pofida faptului ca eram deconectati continuu de la energia electrica), cei mai plini de (fals) avant identitar, saturati de sperante si iluzii (inutile). Ce a fost perestroika pentru cei mai in varsta, a insemnat mahmureala/tranzitia pentru generatia mea. Fiecare cu propria perioada fetis !

« Ultimii eretici ai imperiului.. » m-a sedus, m-a contrariat, m-a pus pe ganduri, m-a facut sa-mi pun intrebari si mi-a trezit predispozitia pentru reflectie. Avem parte de un roman epistolar. V.A, alter ego lui V. Ernu, primeste o scrisoare de la A.I (numit Marele Instigator, a incercat un atentat terorist impotriva lui Stalin), in care este instiintat de starea grava a sanatatii si rugat sa-si grabeasca vizita la Moscova, in marea capitala a imperiului. Calatoria reprezinta recitirea corespondentei dintre cei doi, cartea in sine. Ajuns la Moscova, e prea taraziu, A.I. decedase intre timp, V.A primeste un pachet continand aceasta corespndenta.

Cine-i A.I ? Cine-i V.A ? “Nici autorul nu mai e sigur ca stie”. Nota de final a autorului dezleaga intrucatva misterul acestei carti, ofera o grila de lectura : « Cel ce semneaza acest volum se face vinovat de faptul ca-si abuzeaza eroii pentru a scapa de probabil de propriile obsesii. Se pare ca genul epistolar este o forma de terapie foarte eficienta in vremuri de tranzitie si de mare inflatie. » Scriitura capata o functie reparatorie, recuperatorie, compensatorie, unge ranile unui eretic/exilat care nu va mai urca niciodata in trenul spre URSS, din simplul motiv ca aceasta tara nu mai exista. Prin arta scapam de obsesii, de fantasme, se produce o diluare a starii de razvratire si nemultumire, are loc transferul din zona eului intim, emotional, in sfera eului artistic. Postmodernitatea textului este revelatorie, V. Ernu amesteca stilurile, tonurile si tonalitatile, trece cu lejeritate de la o tema la alta, de la un subiect grav la unul aparent neimportant, textul e un produs reusit – ironie, elemente ludice, caricaturale, seriozitate asumata direct, nostalgie – dar pana la urma am convingerea ca aceasta scriere ascunde mult tragism. V.Ernu e mult mai tragic decat vrea sa para. Glumele, butadele, ironiile sfichiuitoare, vorbele de duh – asezate peste subiecte majore ca antisemitismul, comunismul sovietic, gulag-uri, foamete, nu vin decat sa-l confirme in aceasta postura, sa vorbesti despre trecut razand si sa strigi sus si tare ca viata unui om nu incape tradusa in nici un sistem, oricat de performant ar fi in incercarea de a ne construi fericirea. Cartea rescrie istoria de prisma ereticului, cel ce se opune flagrant credintei/dogmei impuse oficial, din unghiul de vedere al celui obsedat de libertatea umana. Se discuta despre spatiul concentrationar, despre lagare si gulag-uri. V. Ernu recunoaste violenta, teroarea, monstruozitatea acestor masinarii de ucis, dar ezita sa plaseze semnul egalitatii intre fascism si comunism, considerand aceasta egalitate – o mare eroare. Argumentul dansului e urmatorul – lagarul nazist extermina, lagarul sovietic reeduca. Doar o interpretare teroretica/filosofica justifica o asemenea concluzie. Sunt de acord ca e o mare eroare sa se puna semnul egalitatii intre cele doua sisteme si masinariile lor de exterminare, numai ca in sens invers, comunismul a fost mult mai pervers, a stiut sa ingroape in gerul si ghiata Siberiei mult mai subtil milioanele de victime, a uniformizat memoria, a sters urmele de sange cu o nevinovatie imaculata. Fascismul e mult mai usor de condamnat, se incadreaza mai coerent in categoria raului, comunismul a provocat mai multe pierderi umane si mai multa suferinta, refuza sa si le asume, intarzie orice forma de pocainta, dar s-a priceput sa simuleze binefacerea, sa mimeze scopul sau profund uman, social.

Ce-i de facut ? Faimoasa intrebare….
Unul din meritele cartii este ca ataca gandirea cliseizata, duce o ofensiva impotriva preceptelor, a schematismului de interpretare evenimential, a suficientei de intelegere, rastoarna logica colectiva si dezbraca retorica oficiala. Nu ii dau dreptate intotdeauna autorului, dar acest tip de rationament este mult mai sanatos, mai eficient, functioneaza prolific contra parazitarii capacitatii de gandire. Cred ca ar fi mai corect sa folosesc de acum incolo sintagma – convingerile personajelor V.I si A.I – ca sa nu produc confuzia autor – narator- personaj. Nu ne ramane decat sa banuim cine se ascunde in spatele personajelor, cine le-a pus vorbele in gura si cine se confunda pana la absolutizare cu aceste doua voci narative.

Asa cum am spus, cartea reinterpreteza istoria : astfel politrukului de ieri i se opune managerul de azi, rolul speculantului poate fi mai important decat cel al disidentului, Ceausescu nu a existat – a fost doar o proiectie a poporului sau – disidentii oricat de potrivnici au fost sistemului din care au fost expulzati, au asigurat comunicarea, l-au legitimat, tragedia cea mai mare a comunismului romanesc este retragerea trupelor sovietice (sunt de acord, nu mi-a trecut niciodata prin cap asa ceva) libertatea e aproape imposibila in ziua de azi, cu cat creste siguranta, cu atat scade libertea (ca intr-o puscarie), stalinismul – ultima epoca de aur a crestinismului, cum sa ne raportam la cadavrul nr.1 Lenin, banca – biserica capitalismului, timpul comunist vs timpul capitalist. Sunt teme de reflectie…

Cartea poseda o dimensiune intertextuala exceptionala, citeste, (rescrie si reinterpreteaza) o serie de evenimente ce au marcat destinul istoriei, le readuce pe albul paginei, trimite la alte scrieri – Bulgakov, Platonov, Soljenitin, Bukovski, Salamov, Saharov, exista chiar si o trimitere la Borges (apogeul literaturii universale), sunt pusi in discutie o serie de filosofi – Kant, Nietzsche, Decartes, chiar si teoria fundamentala a lui Freud e luata la tinta. Este evidenta latura paratextuala – fiecare capitol este precedat de un rezumat, interesul lectorului trebuia cumva trezit si mentinut !
M-a bucurat lectura acestei carti – rezumat al ideilor inverse. Nu stiu de ce bagajul meu literar a situat-o in proximitatea « Enciclopediei Zmeilor », acolo nu avem parte nici de comunism sau alte sisteme totalitare, ci de niste povesti rasturnate…Pana la urma autorul este un insolit Ostap Bender, un erou al timpurilor noastre….

„Ernu si Tkaciuk: două specii pe cale de disparitie”

Aceasta este varianta integrala a interviului din Timpul care din pacate a trebuit sa fie “concentrat” din lipsa de spatiu. Intetelegem, insa prefer varianta initiala a rationamentelor. Multumiri echipei Timpul pentru suportabilitate.
Pavel Păduraru / Timpul / Varianta integrală a interviului

1. Îmi pare destul de bizară, dar şi caraghioasă reacţia mai multor intelectuali de la Chişinău vizavi de faptul că l-ai invitat pe Tkaciuk la lansare. Pe de o parte, Gârneţ şi alţii susţin că n-au venit la eveniment ca să stea într-o sală cu un ticalos. Deci, de ce l-ai invitat pe Tkaciuk?

Povestea turneului de lansare a fost aşa. În fiecare oraş mi-am dorit să am oameni din afara cercului de prieteni şi cel pur literar. Eu reflectez asupra fiecărui gest şi a fiecărei mişcări. Chiar şi cînd fac „focuri de artificii” încerc să produc reflecţie. Nu mă interesează divertismentul. Puteam să mă afişez cu orice VIP local. Nu acesta era scopul. Iniţial, fiindcă noua mea carte are o natură politică, voiam să aduc oameni din sfere politice diferite cu care să încerc un anumit gen de dialog. Erau trei propuneri: Alexandru Tănase, Oleg Serebrian şi Mark Tkaciuk. Tănase, cu care de altfel mă cunosc de foarte mulţi ani (şi-i mulţumesc că a acceptat să vină), a trebuit să plece urgent la Baku. Atunci a trebuit să schimb strategia. Am adus totuşi doi oameni „de periferie” sclipitori: Vladimir Beşleagă şi Oleg Panfil.
Reacţia multor „patrioţi” care mă atacau m-a lăsat indiferent. Ce m-a mirat e însă reacţia unor „intelectuali patrioţi”, zişi „open mind”. Argumentele că „nu putem sta în aceaşi încăpere cu Tkaciuk” şi că este „imoral să-l invit pe Tkaciuk” mi se par a fi o abordare destul de primitivă. De ideea de democraţie nici nu are rost să vorbim.
Sînt cîteva lucruri care trebuie discutate. Mai întîi: ce a urmărit Ernu aducîndu-l pe Tkaciuk? În primul rînd, eu vreau să demonstrez un lucru banal. Pentru a putea lupta cu Tkaciuk, el trebuie adus în spaţiul de lupta, care este un spaţiu discursiv. „Intelectualii patrioţi” spun: nu. Tkaciuk trebuie aruncat în afara spaţiului de luptă. Sau, alţii acţionează şi mai rău: nu, noi nu vrem să intrăm în această arenă de luptă în care se află „duşmanul”. Astfel are loc o plasare a lui Tkaciuk într-o zonă discursivă de tip mistico-magico-mioritică. Personajul real Tkaciuk devine în folclorul „teosofico-politic” local un soi de mit. Pe mine mă interesează personajul real Mark Tkaciuk. Însă cel mai mult mă interesează să arăt că mecanismul „intelectualilor patrioţi” este total greşit. E o poveste mai lunga, însă ideea este simplă: pentru a vedea că regele e gol trebuie să-l pui în spaţiul de vizibilitate, nu să-l ascunzi. Sau: pentru a putea cîştiga o bătălie, trebuie să-ţi cunoşti adversarul şi să te prezinţi la luptă. Simplificînd: problema nu e Tkaciuk, ci noi, cei care refuzăm lupta.
În al doilea rînd despre morală. E imoral zic „intelectualii patrioţi” să-l aduci pe Tkaciuk la lansare. Ok. Dar explicaţi-mi şi mie cum e posibil ca un politician produs de Tkaciuk, care a fost protejatul lui, care a participat la toate actele produse de partidul lui Voronin, inclusiv evenimentele din aprilie, să fie propus şi susţinut de către aceiaşi „intelectuali patrioţi” pentru Preşedenţia Moldovei? Din punct de vedere politic înţeleg, din perspectivă intelectuală, nu. „Intelectualii patrioţi” însă tac. Fireşte e foarte „moral” să taci. Tkaciuk nu are voie să participe la o lansare, pe cînd domnul Lupu (despre care e vorba) poate să fie chiar preşedintele R.Moldova. Stranie logică, confuză morală, mare „curaj”.

2. Crezi ca el va fi ales preşedinte? Cine îl va vota?

Ştii care e diferenţa: Lupu a făcut tot ce a făcut şi Tkaciuk, doar că el a devenit între timp şi trădător. Chiar dacă „a trecut de partea noastră”, aşa cum Roşca „a trecut de partea lor”, tot trădare se cheamă. Iar comuniştii nu vor vota un trădător aşa că cea mai bună soluţie a Coaliţiei e să vină repede cu o altă propunere. Sper că domnul Lupu să înţeleagă şi să lase vacant postul de candidat la Preşedenţie. Comuniştii pot merge la compromis cu actuala coaliţie, dar e nevoie de o altă candidatură.

3. Ce să înţelegem prin intelectuali patrioţi, cînd la noi toţi intelectualii se cred patrioţi? Deci, care e diferenţa între unul patriot şi unul nepatriot?

„Intelectualii patrioţi” sînt cei care abuzează de o retorică patriotardă, sentimentalistă care nu ţine nici de discursul politic, nici de cel raţional-argumentativ. Am un vag sentiment că în R.Moldova sînt prea mulţi „patrioţi” şi prea puţini cetăţeni. Noi avem nevoie pur şi simplu de intelectuali critici şi cu mintea lucidă.

4. Cum ai aflat contactele lui Tkaciuk, de cînd îl cunoşti şi ce ţi-a răspuns el la invitaţie?

Mark Tkaciuk este o persoana publică. Demult nu mai sta în umbră, deci e destul de uşor de ajuns la el. Întîmplător însă avem un prieten comun. Am schimbat cîteva mesaje prin intermediul acestui amic comun. Acest prieten este un om de mare calitate şi în care eu am încredere, care e un amestec etnic interesant şi vorbeşte bine româneşte nefiind moldo-român. Prima oară, m-am văzut cu Tkaciuk în seara de dinaintea lansării. Am discutat, am analizat diverse lucruri, am stabilit nişte condiţii elementare de polemică, discuţie etc. El ştie ce cred despre el, eu ştiu ce crede despre mine. Eu i-am făcut un portret, i-am spus ce cred şi el a fost de acord cu acest portret făcut de mine. Vasile Ernu şi Mark Tkaciuk fac parte din două specii diferite, însă ambele sînt pe cale de dispariţie. El are funcţia de „grănicer”, eu cea de „poştaş” dar şi de „vraci” în sensul arhaic. Eu am o funcţie incomodă căci aduc şi veştile bune şi pe cele proaste, aduc şi viruşi dar şi leacul. „Tkaciuk grănicerul” stă la frontieră şi controlează intrările şi ieşirile. Eu trebuie însă să mă strecor să aduc mesajul şi medicamentul. Eu am o funcţie „igienică”, trebuie să dau cu „periuţa de dinţi pe creierul cariat” cum ar spune O. Panfil. Nu e cazul să dezvolt acum acest subiect fiindcă e o temă dintr-o altă carte a mea. Cele două specii vor muri, nu din cauză că se vor distruge una pe alta, ci din cauză ca deja apar noi mutanţi socio-politici. Una din tezele centrale a ultimei mele cărţi, „Ultimii eretici ai Imperiului”, susţine că riscurile, pericolele, dar şi salvarea pot veni de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Trebuie să dinamităm adevărurile primite de-a gata, clişeele şi să ne păstrăm mintea limpede şi vie.

5. Cum comentezi faptul că nu a venit? Chiar credeai că va veni?

E libertatea fiecărui om să vină sau să nu vină, cu toate că în momentul în care faci o promisiune trebuie să te ţii de ea. Mark Tkaciuk însă şi-a motivat absenţa şi chiar a găsit un mijloc ingenios de a se explica: a intervenit pe facebook în momentul în care “intelectualii patrioţi” îmi dădeau lecţii de morală de tip komsomolist. Tkaciuk a afirmat că nu a venit din cauza întîrzierii unui avion (acelaşi motiv pe care l-a avut si Oleg Serebrian). Deci e plauzibil ţinînd cont că în acea seara a fost ceaţă pe aeroport. El şi-a cerut scuze public pentru acest incident. Însă a mai adăugat ceva interesant. El zicea cam aşa: “Dacă eu, Mark Tklaciuk, aş fi venit la lansare şi aş fi zis ce cred despre cărţile tale, adică te-aş fi lăudat, atunci, în loc să te ajute, gestul meu te-ar fi compromis definitiv în faţa „intelectualilor patrioţi”. Cum ar fi să fii lăudat de opoziţia totalitară?”
(Mark Tkachuk С ними – патриотами- я договорюсь. А ваще, Василий, каюсь. Ну может оно и к лучшему. Представляешь, я бы пришел и стал бы хвалить твои книги. Скандал! Полная дискредитация внесистемного Василия Ерну, пожавшего лавры со стороны тоталитарной оппозиции. Тебя бы наши патриоты просто бы заклевали. November 18 at 9:24am ). „Intelectualii patrioţi” n-ar fi suportat aşa ceva, mai ales că nu au fost invitaţi să facă oficiile. Sorry, „parada o conduc eu”.

6. I-ai aruncat mănuşa. Explica-ne clar, în detalii, în ce va consta duelul şi care e scopul acestuia? De ce l-ai ales ca adversar anume pe el, dar nu, să zicem, pe Reidman sau chiar Voronin?

Tkaciuk vorbeşte o limbă şi foloseşte tehnici pe care le înţeleg, cu care ştiu cum să lupt. Discursul „emoţional-ezoteric” al „patrioţilor” nu-l înţeleg. Despre un posibil „duel” o să aflaţi la timpul potrivit.
Voronin nu este decît parţial în aria mea de acoperire. Cu Voronin şi aparatul său politic se poate lupta numai într-o formulă asemănătoare. S-a dovedit că “maşinăria Voronin” poate fi învinsă de o altă “maşinărie politică” cum e cazul celei mobilizate de fosta opoziţie. Rolul intelighenţiei este (după cum susţin şi în noua mea carte) acela de a fi într-un raport critic faţă de Putere şi care trebuie să producă un anumit gen de reflecţie şi orizont de sens. Nu poţi duce o bătălie dacă nu ai spaţiu, dacă nu poţi nici măcar să dai din coate, dacă nu poţi ridica pumnii. Ambele tabere, şi “bunii” şi “răii” au nevoie de acest spaţiu, de aceea ei trebuie să comunice între ei. Noi, intelectualii, sîntem cei care defrisăm spaţii creînd condiţiile pentru bătălie, strategiile de luptă şi formele de apărare. Bătălia reală politică o dau însă alţii. Fiecare are funcţia lui în societate.
Ei bine, Mark Tkaciuk a îndeplinit ani de zile această funcţie de “extindere a domeniului luptei” pentru partidul care a guvernat 8 ani de zile, dar mai degrabă în calitate de strateg decît de intelectual. Acum se pare că parţial funcţia lui s-a schimbat. Ce a făcut marea parte a inteligenţiei noastre ”patriotice”? Nu ştiu. Unii au luat bănuţi de la statul român şi au făcut estetisme călduţe renunţînd şi la “domeniul luptei” şi la gîndirea critică. Nu e treaba mea să-i judec. Încerc doar să înţeleg. Cei care au început cu adevărat să ducă o bătălie sînt o generaţie nouă, tînără care a reuşit să se impună şi să-şi diversifice formele de revoltă şi luptă. Sper însă să nu capoteze în zona naţionalismului bigot, a fobiilor antiruseşti sau a „anticomunismului postcomunist” profitabil dar la fel de dăunător ca şi comunismul. A mai început să apară şi o intelectualitate tînără şi dinamică căreia trebuie să-i pregătim terenul şi să o ajutăm să se afirme.

7. Crezi că se vor întoarce comuniştii la putere în RM?

Dacă te referi la Partidul Comuniştilor, atunci părerea mea este că acesta nu este un partid comunist. Este un mutant care combină un naţionalism moldovenesc local, cu ortodoxism bigot şi comunism social, totul încorsetat de un liberalism economic de tip clientelar. Acest partid va fi nevoit să se reformeze în următoarea perioadă şi probabil e capabil să revină fiindcă ştie să lucreze cu aparatul de Stat. Dacă ne referim la comunism ca la regim, atunci pot spune cu siguranţă că nu ne paşte pericolul. Pînă şi cei mai vajnici reprezentanţi ai lui, Lenin şi Stalin, s-au privatizat. Deci, nu vă temeţi de comuniştii Lenin şi Stalin, ci de proprietarii Lenin şi Stalin.

8. Caracterizează, te rog în cîteva cuvinte toţi liderii politici moldoveni: Filat, Ghimpu, Urechean, Lupu, Voronin, Chirtoacă, Diacov.

Simpatiile şi poziţiile mele politice se ştiu. Sînt un intelectual de factură stranie socialist-creştină. Faţă de orice tip de putere mă găsesc în raport critic. Un intelectual poate fi de curte sau de exil. Ăsta ne e destinul. Însă, cînd trebuie să aleg, îmi fac un calcul politic raţional şi votez în interesul binelui comunităţii şi al meu. Nu sînt cetăţean al R.M., aşa că nu am votat. Însă voi deveni curînd. Am trecut de la cetăţenia sovietică la cea românescă, însă se ştie că în România am făcut lobby pentru fosta opoziţie şi, în mod special, pentru noul partid PLDM, fără a renunţa la poziţia critică şi distantă. Da, Filat are cea mai competentă echipă, un discurs pe placul politrucilor de la Bruxelles şi mişcări coerente. Important e să nu se confunde conducerea ţării cu conducerea unui SRL. Adică, sper să depăşescă faza tehnocrată a conducerii. Tehnocraţii pot produce un SRL, dar nu o ţară. De aceea e nevoie şi de alt gen de proiecte. E o poveste mai lungă. Speranţele multor oameni destupaţi e legată de ei. Domnul Ghimpu, chiar dacă e „baiat de-al nostru” are un tip de reflecţie şi de maniere care-mi aminteşte tare mult de Voronin. Aceleaşi apucături, acelaşi mod de a folosi limbajul şi microfonul, aceleaşi confuzii între naşi, fini, cumătri, nepoţi şi funcţii ale statului. Domnul Lupu e într-o situaţie favorabilă, dar foarte dăunătoare pentru celelalte partide. El este în postura de căpuşă, e ca musca la arat: comuniştii se zbat, cele mai puternice partide din noua Coaliţie trag din greu şi Lupu adună procente. El nu face şi nu trebuie să facă nimic, căci toţi ceilalţi lucrează pentru el. E o poziţie tare stranie şi nimeni nu poate face ceva căci dacă cineva va îndrăzni acum să-l pună acolo unde-i este locul, el va fi transformat într-un martir. Încă unul? Această poziţie de căpuşă îl avantajează foarte mult, însă lucrurile nu pot dura aşa la nesfîrşit. Dar nu are rost acum să-i analizăm pe toţi. Voronin e mai complicat, dar avem şi justiţie, nu numai analişti, iar ceilalţi, nu mi se par interesanţi. Chirtoacă? Totuşi e prea tînăr şi mai confundă jucăriile.

9. In cărţile tale, se observă totuşi o nostalgie faţă de URSS. Cum o explici?

Ideologia dominantă actuală pune interdicţie la unele sentimente. Ei urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam supără şi scoate din sărite. Comuniştii au pus interdicţie la tot soiul de sentimente umane, capitaliştii, altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămânem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.
Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc sau ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Numai rebuturile umane nu au nostalgii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „a avut loc” în URSS. Nu accept ca politrucii actuali să-mi rescrie memoria şi să-mi pună interdicţie la nostalgie.

10 . Cum apreciezi sistemul politic actual din Rusia: e dictură sau democraţie? de ce?

Nu, în Rusia actuală nu este dictatură, aşa cum R.M. în guvernarea precedentă nu a fost dictatură. Au existat abuzuri şi încălcări ale legii, însă nu e vorba de dictatură. Rusia e un amestec straniu de liberalism feroce combinat cu un un soi de politică de tip cartel. Dar cartelizarea politicii e în ascensiune nu doar în Rusia. În Rusia sare în ochi din cauza dimensiunilor şi stilului lor.

11. Spuneai că vei scrie o carte despre Moldova. Despre ce anume vrei s-o faci?

E greu să vorbeşti despre proiecte noi. Mă interesează foarte mult să scriu despre Moldova, însă cu siguranţă o voi face cu totul altfel decît s-a făcut pînă acum. Ştiu care sînt elementele cheie, însă nu ştiu încă cum se va derula povestea. Voi umbla mai mult la grilele clasice de interpretare. E ca şi cu miopul căruia îi cresc dioptriile şi din cînd în cînd îşi schimbă ochelarii. De asta avem nevoie la noi: să mai schimbăm ochelarii prin care privim şi lumea, şi pe noi.

12. Cum au decurs celelalte lansări ale volumului?

Fiecare oraş are farmecul şi stilul său. Una e să lansezi la Bucureşti, unde acum locuiesc şi cunosc foarte multă lume, şi alta e să lansezi la Chişinău, Iaşi, Cluj, Timişoara. Toate sînt oraşe în care am locuit. În fiecare oraş am avut ca invitaţi oameni deosebiţi, iar cu o parte din ei mă aflu pe poziţii destul de diferite. Îmi asum riscul să aduc oameni care mă vor critica, care au curajul să-mi spună: „Ernu, aici baţi cîmpii sau ai greşit”. Nu vreau laude şi afişaje cu VIP-uri intelectuale. Vreau ca „jocurile de artificii” ale lansărilor mele să fie în primul rînd o reflecţie şi să ajute publicul să afle de cartea mea. Eu mă legitimez sau delegitimez doar prin cartea mea şi nu prin aceste „jocuri”. „Artificiile” se vor stinge în cîteva zile, iar cea care rămîne este cartea. Deci, lectură plăcută. Şi dacă „Ultimii eretici ai Imperiului” vă va enerva sau vă va ajuta să vă puneţi un semn de întrebare, înseamnă că scopul a fost atins.

Jurnal TV / Lansare Chisinau

Lansarea cărţii “Ultimii eretici ai imperiului” de V.Ernu , la Chişinău

Cum (mai) poţi fi eretic?

 Paul Cernat / Observator cultural / Nr. 501, 18.11.2009

Lucrurile bune se intampla peste tot, Sex and the City si Ultimii eretici ai Imperiului

Mihai Gotiu / Viata Clujeanului / 18 noiembrie 2009

Nu știu alții cum sunt, dar mie mereu mi-au fost de ajutor prietenii și cărțile. Săptămâna am început-o cu un sentiment difuz de nemulțumire, de apatie, de încordare și de ateptare în același timp. Totul suprapus peste o răceală ușoară. Genul acela de zile în care nu-ți dorești decât să de întorci de pe o parte pe alta a patului, cu o zână bună care să facă ceaiul prin preajmă. Cum zâna bună și-a luat însă liber pe termen nelimitat, nu-ți rămâne decât să de arunci în bocanci și să cutreieri străzile și birturile burgului, să te plonjezi în conversații de complezență pe care le-ai dori încheiate în momentul în care au început. Toate acestea au și o explicație. E vorba de un proiect pe care îl am în minte de câteva săptămâni și care trebuie finalizat până luni. Aveam ideea generală asupra lui, discutasem deja despre el cu mai mulți prieteni și colegi, exista o structură aproximativă, dar simțeam că-i lipsește ceva, acel element distinctiv, esențial, care l-ar putea diferenția de alte proiecte asemănătoare. *** Și atunci a venit cartea. ”Ultimii eretici ai Imperiului”, de Vasile Ernu. V-am spus deja că vineri urmează să fie lansată la Cluj. Aseară am început s-o citesc. Și, încet, încet, am început să am sentimentul eliberării. Al rezolvării problemei. Apoi a intervenit în cadru și pritena. De departe. Pe mess. ”neata” /”eee nici chiar, dar fie.. neata” (adevărul e că era trecut deja de ora 12) / ”de fapt, si pentru mine, e a doua neata, ca am adormit citind” / ”intotdeauna cel mai placut mod de a adormi, ce se mai aude in partea ta de lume?” / ”deocamdata nimic de bine sunt intr-o stare de vegetare, asteptare cu moralul destul de zdrucinat… e o piesa a celor de la Omul cu sobolani – si tot astept sa se-ntample ceva…” / ”da… se numeste sindromul miorita, ce te-a bagat in starea asta minunata?” / ”nu-mi dau seama, cred ca sunt si un pic racit, sunt mai multe lucruri la care astept deznodamantul si un raspuns, iar raspunsurile care se tot amana nu depind de mine” / ”proiectul l-ai impins spre avansare? ca el depinde de tine” / ”nu foarte mult, la nivel mental da, mi l-am mai clarificat, dar imi lipseste un element cheie care sa-l clarifice de tot, ca sa-l pun pe ”hartie, elementul ala care sa faca diferenta clara intre ce e acum pe piata si ce vreau sa fac eu… s-ar putea sa-l gasesc in cartea asta pe care o citesc… am eu asa un sentiment” / ”cred ca in cazul asta vei avea nevoie de cafea ca daca tot adormi… ce citesti?” / ”Ultimii eretici ai Imperiului, de Vasile Ernu, vineri o sa fie lansarea si la Cluj” / ”iar se intampla totul la cluj?” / ”s-ar putea sa am noroc, mai mereu am gasit gand aveam nevoie cate o idee buna in cartile care imi cadeau in mana… se intampla lucruri bune si la Bucuresti, si in alte parti, doar ca trebuie sa ai ochi sa le vezi si sa le cauti si… uite ideea!!! … cred ca tocmai m-ai pierdut” / ”catusi de putin” / ”pentru moment, ca trebuie sa-mi clarific ideea asta, ma voi retrage in creierasul meu, pentru a medita un pic la ideea asta: lucrurile bune se intampla peste tot, dar trebuie sa ai ochi se la vezi… de la ideea asta se poate construi si proiectul meu” / ”pai numai bine… fugi la tine in cap in cazul asta… eu sunt in zona… ma bucur ca am fost trigger” / ”ai o sticla de vin pusa deoparte… cred ca o sa iasa ceva bun din asta , mersi” / ”nu ai pentru ce, mereu iese ceva bun din intamplari, si din ‘coincidente’ ”. *** Desigur, acum se impun anumite clarificări. Voi începe cu cartea. Mai întâi un citat. ”Toate aceste seriale de televiziune care ne arată cum se construiește ”lumea managerială” ne arată de fapt cum toată ”munca”, activitatea, se reduce la un model de producție al ”relațiilor”. În ”Sex and the City”, eroinele ne arată că tot succesul acestei lumi se reduce la practica producerii de ”relationship” și ”daiting”. Acest mod de producție seamănă mult cu modul de producere al relațiilor sexuale temporare sau mai degrabă cu producerea însăși a subiectului sexualității”. În ciuda ironiei, Vasile Ernu nu se rezumă însă la bășcălie, pe care, de altfel, o respinge din start. Umorul (amar pe alocuri) e doar un mod de raportare la ”Patria” în care s-a stabilit și cu care încearcă să ajungă la un numitor comun. Dar ”numitorul acesta comun” se lasă extrem de greu de găsit. Și asta nu pentru că România nu este pentru Vasile ”patria biologică” (născut la Odessa, a făcut școala și liceul la Chișinău, facultatea de filosofie la Iași, masterul la Cluj, iar acum e stabilit la București), ci pentru că e un ”numitor comun” greu de găsit pentru oricine încearcă și începe să priceapă lumea în care trăiește. Erezia de care se face ”vinovat” Vasile Ernu (sau, mă rog, personajele cărții lui) e alta: emigrând din fostul spațiu sovietic într-o lume presupus și proclamat liberă, el regăsește aceleași tare, același sistem, însă mai frumos ambalat și etichetat. ”Oamenii de PR” (a căror istorie începe în primii ani ai sexolului XIX) sunt ”inginerii de suflete” din zorii stalinismului, iar ”managerii” își găsesc corespondent în foștii ”politruci”. Nici intelectualii nu scapă comod din această carte. Dimpotrivă, dacă în comunism ei aveau încă o oarecare putere, critica lor putând să aducă unele schimbări, în lumea ”Marelui Capital” apar extrem de minimalizați. Sistemul Marelui Capital și-a construit singur anti-sistemul (un anti-sistem controlat tot de sistem ), astfel încât glasul societății civile, al intelectualilor, al unui eventual anti-sistem real, nu mai este băgat în seamă de cineva. Într-un astfel de societate, inițiativa privată – esența liberalismului, a lumii libere – are succes doar dacă se încadrează în sistemul de relații controlat prin PR, manageri și partidele cu ideologii doar de fațadă. Care e, în acest context, salvarea spiritului liber? Vasile Ernu avansează o posibilă soluție a partizanatului – retragerea, tăierea oricăror conexiuni cu sistemul și crearea unor arme pe care sistemul nu le controlează, pentru că, într-o primă fază, le ignoră, iar apoi nu le înțelege. Desigur, cea mai facilă acuzație cu care ”Ultimii eretici ai Imperiului” ar putea fi ”desființată” este încadrarea lui Vasile Ernu în rândul intelectualilor nostalgici și anacronici de stânga. O asemenea clasificare ar fi nu doar facilă, ci și incorectă. Ar fi un comportament similar cu cel al pisicii care ascunde mizeria sub covor. Dar care nu ar face ca mirosul fetid să dispară. Până la urmă, nu trebuie să fii de acord cu Vasile Ernu. Asupra ideilor din ”Ultimii eretici ai Imperiului” merită însă să meditezi. *** Așa că ”lansarea” de vineri, 20 noiembrie, de la ora 18.00, din Insomnia, se anunță extrem de interesantă. Pentru că nu va fi o lansare propriu-zisă (de aici și ghilimelele), ci o confruntare la care mai participă Aurel Codoban, Mihnea Măruță și Alex Goldiș. Adică un filosof cu discurs de stânga, un jurnalist cu accente conservatoare (conservator în sensul clasic, de dreapta) și un tânăr scriitor ale cărui texte nu pot fi încadrate încă într-o linie. Desigur, încadrările în sine nu au o foarte mare relevanță. Paradoxal sau nu, toți cei enumerați (plus autorul, se înțelege) se află cam de aceeași parte a baricadei. În primul rând, sunt spirite libere. Cu ce nu s-au pus ei până acum de acord, sunt armele și principiile de luptă. Și uite așa, ajungem la o întrebare și la ideea de care vă spuneam ceva mai sus – se poate constitui o rețea, o societate, un sistem până la urmă, paralel și în opoziție cu cel actual? Eu zic că DA. Păstrăm legătura .

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare