Noul testament al Rusiei: Putin pe urmele lui Petru cel Mare si Stalin
text aparut pe HotNews.ro
Rusia, asa cum o stim, incepind cu Petru cel Mare si trecind prin perioada sovietica, nu a dus niciodata lipsa de ambitii. Cei mai importanti lideri ai Rusiei ne-au obisnuit cu proiecte si abordari politice de proportii, cu repercusiuni pe termen lung. in Rusia totul are dimensiuni si ambitii colosale, de la mari realizari pina la mari catastrofe. Standardul rusesc nu corespunde modelelor deja bine conotate ale lumii occidentale.
Cind calatoresti cu trenul spre Rusia vezi cel mai bine aceasta diferenta. Cind ajungi la hotarul fostului Imperiu, trenului trebuie sa i schimbe ecartamentul, caci caile ferate rusesti au alta masura. Ritualul schimbarii ecartamentului (se schimba intreg mecanismul de osii de sub vagon) reuseste sa ne arate convingator diferenta.
Marile proiecte ale Rusiei, de la primii ei ideologi si pina astazi, s-au bazat pe citeva elemente cheie. In primul rind, ea si-a construit demersul politic pe ideea de “exceptionalitate” – “Mama Rusie” este, sau trebuie sa fie, o “a treia Roma”, un mare imperiu. In al doilea rind s-a mers pe ideea de “mesianism”, prin care s-a propovaduit mereu ca “Rusia are o menire aparte”, de salvatoare a lumii.
Rusia inca nu se poate concepe o tara europeana “normala”, cu toate ca ea calchiaza din plin modelul “normalitatii” occidentale. Daca privim insa mai atent “exceptionalitatea” si “mesianismul”, acestea nu sint caracteristice doar Rusiei, ci sint niste vechi ideologii ale lui “Stupid White Men”, cum ar spune Michael Moore.
Europa crestina a inventat aceste concepte si a trecut de nenumarate ori prin astfel de tentatii, iar SUA este modelul actual perfect de reciclare a “exceptionalismului” si “mesianismului” de tip occidental.
Zilele trecute (8 februarie) Vladimir Putin a strins Consiliulul de stat al Rusiei, politicienii si mass-media si a prezentat “strategia de dezvoltare a Rusiei pina in 2020”. Evenimentul este foarte important, caci se petrece inaintea alegerilor si e practic o dare de stafeta a actualei puteri noilor alesi de la Kremlin (care de fapt sint aceiasi).
Presedintele rus si-a construit discursul mai intii pe realizari. Realizarile sint intr-adevar palpabile, iar starea social-economica a Rusiei este vizibil imbunatatita. Epoca lui Putin a scos tara din perioada lui Eltin, etichetata drept “catastrofala”. Evolutia economica din aceasta perioada este impresionanta: cresterea economica din 1999 pina azi e de 22 de ori, investitiile au crescut de 7 ori, venitul populatiei de 2,5 ori.
Conform datelor oficiale, in anul 2007, cresterea PIB-ului a atins 8,1% iar cresterea salariului mediu a fost de 16,2% pana la 18%. Dupa al 10-lea an de crestere economica consecutiva, Putin anunta ca acesta este doar inceputul, iar faptul ca Rusia “a intrat in clasa celor sapte mari economii ale lumii”, nu-l multumeste.
Putin stie ca marea miza a Rusiei actuale, problema pusa inca de pe vremea lui Petru cel Mare, este modernizarea ei. In acest sens, discursul lui de saptamina trecuta s-a axat in mod special pe dezvoltarea economica si sociala a Rusiei, iar declaratiile lui ne amintesc de formula hruscioviana “sa ajungem din urma si sa intrecem America”.
In proiectul lui Putin, Rusia trebuie sa devina pina in 2020 una dintre cele mai mari puteri economice si militare ale lumii, economia trebuie sa se transforme dintr-una bazata pe export de materie prima, intr-una moderna, bazata pe productia de inalta tehnologie si educatie; 60% din populatia tarii trebuie sa se transforme in clasa de mijloc, mortalitatea trebuie sa scada drastic iar speranta de viata trebuie sa ajunga la 75 de ani.
Important e faptul ca prioritatea numarul unu a acestui proiect este “investitia in capitalul uman”: Rusia anului 2020 “trebuie sa fie una dintre cela mai atractive tari ale lumii”. in ceea ce priveste politica externa, domeniu in care Putin a reabilitat cel putin partial imaginea sifonata a Rusiei anilor 90, el a fost mai retinut.
El a mentionat ca fata de “parteneri”, Rusia si-a indeplinit responsabilitatile si respecta tratatele internationale. “Ne-am retras bazele din Cuba si Vietnam. Ce am primit in schimb? Noi baze americane in Romania si Bulgaria si o a treia zona de aparare antiracheta in Polonia, care este in curs de construire”. “Din pacate, nu de noi depinde si nu noi am inceput asta”, asa ca industria militara ramine pentru Rusia una prioritara.
Pentru a convinge ca realizarea unui astfel de proiect ambitios este posibil, Putin a adus exemplul URSS-ului de dupa al II-lea Razboi Mondial, care a reusit, nu numai sa iasa dintr-o catastrofa economica si sociala, ci sa si devina in foarte scurt timp o super-putere si sa depaseasca America in realizarea proiectului cosmic.
E greu de crezut ca acum Rusia va reusi acest lucru. Putin stie foarte bine ce vrea, insa el pricepe ca pentru a realiza acest lucru are nevoie de timp. Rusia nu a avut niciodata probleme cu spatiul, ci cu timpul. Timpul a fost dusmanul lui Petru cel Mare, Lenin si Stalin, de aceea, ei au adoptat strategia “arderii etapelor”.
Putin insa stie la fel de bine ca folosirea strategiei de “ardere a etapelor”, de modernizare fortata a Rusiei, presupune si mari sacrificii. Ma indoiesc profund ca el il poate “repeta” in contextul actual pe Petru sau Stalin. insa cu siguranta “Proiectul Putin” anunta o noua Rusie.
Vasile Ernu: “Singurii care mi-au fost apropiati din cultura romana au fost cronicarii si avangarda” – Noua Literatura, nr.13, februarie 2008
Interviu realizat de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir
Ana Chiriţoiu: Vasile, tocmai ţi-a apărut traducerea în rusă la Născut în URSS. Ţii mai mult la traducerea în rusă decît la una în engleză, de pildă?
Vasile Ernu: Sincer să fiu, nici nu m-am gîndit la o traducere în rusă cînd am scris cartea –din simplul motiv că am gîndit-o pentru un public nesovietic, care nu avea experienţa vieţii din spaţiul sovietic. De aici şi o anumită formă de retorică între acest „noi”şi „ei”, adică ei, cei care nu au această experienţă, de-asta şi multe explicaţii sau lămuiri pentru un om care nu cunoaşte informaţiile şi experienţa unui spaţiu sovietic. Mi-am dat seama după ce a fost tradusă cartea şi după ce a apărut acolo că tocmai această distanţă în timp a făcut ca şi ei să se raporteze la experienţa comunistă ca la un trecut cumva distant, uitat. Fireşte, a trebuit să modific cu ajutorul traducătorului, Oleg Panfil, o anumită formă de retorică, fiindcă nu puteam să spun „poate voi nu ştiţi cine e Buratino”, acolo toată lumea ştie cine este Buratino şi atunci trebuie să spun „vă mai aduceţi aminte de Buratino?” sau lucruri de felul ăsta, care ţin de o anumită temporalitate. Dar registrul cărţii s-a păstrat. Ceea ce se schimbă este o anumită tonalitate care ţine de limbă, fiindcă limba modifică un anumit gen de tonalitate, de muzicalitate, dar cred că se păstrează spiritul destul de bine. Oleg a reuşit foarte bine să păstreze această tandreţe, ironie, umor, acest amestec.
Gruia Dragomir: În Rusia există un curent de ostalgie?
Oleg Panfil: E o renaştere a scrierii noastre tinere, aş zice eu.
A.C.: În registru ostalgic?
O.P.: Nu, registrul lui Vasile este nou şi tocmai de-asta cred că traducerea se va bucura de succes. Pe fundalul care există în domeniul ăsta, Vasile are cîteva avantaje. Unul dintre ele vine din cultura voastră, română. Distanţa asta pe care a avut-o Vasile trăind aici şi pe care probabil că el nu o percepe, şi nici voi. Genul vostru de ironie, această ironie românească, e cea mai mare calitate a poveştilor voastre, care ar avea succes în toată lumea. E un lucru foarte specific, dar voi nu vă daţi seama. Genul ăsta de ironie uşoară, dar foarte liberă pe care o foloseşte Vasile, nouă, ruşilor, ne lipseşte. Al doilea ar fi felul în care este scrisă cartea, foarte light în comparaţie cu felul în care se scrie în Rusia despre problemele astea. Foarte light, dar foarte lucid. Iar luciditatea asta este un foarte mare avantaj, pentru că, fără să-ţi dai seama că de fapt acolo este filozofie, produce efectul filozofiei bune – cînd termini cartea ai un fel de bucurie că ai înţeles ceva, iar lucrul ăsta e valabil inclusiv pentru noi, care am trăit aceeaşi experienţă. E o recapitulare care ne dă o altă perspectivă asupra epocii comuniste.
G.D.: Oleg, tu mai cunoşti şi alţi autori români contemporani pe care ai vrea să îi traduci?
O.P.:: Vasile a avut o idee de a face o antologie de 13 autori tineri, dar încă nu au dat toţi textele.
V.E.: Da, acum le adunăm. Ideea mea a fost să facem o antologie de scriitori tineri, proză.
A.C.: Cu un specific anume?
V.E.: Da, am propus o anumită temă ca să aibă un clenci, iar tema a fost să facem nişte texte pornind de la ce are fiecare în cap despre Rusia. E foarte clar că noi avem o mulţime de poveşti, o mulţime de clişee. Şi e de înţeles. De exemplu, eu nu le simt pe toate, dar O.P.: le simte. E foarte interesant cum o să sune toată povestea asta în rusă. Primul pas e să intrăm în spaţiul cultural rusesc, din care lipsim complet.
A.C.: Şi tu, Oleg, în afară de traduceri, ce scrii?
O.P.: Scriu proză. Mi-a apărut şi mie cartea în Rusia cam în acelaşi timp cu a lui Vasile.
G.D.: Şi o să fie tradusă şi în română?
O.P.:: Nu ştiu. Am înţeles că literatura rusă nu se bucură de un prea mare succes şi atunci nu ştiu dacă îi va plăcea cuiva. Oricum e foarte greu de tradus, e bazată pe argou, pe înjurături.
A.C.: Despre ce e?
O.P.:: Critica m-a poziţionat ca pe ultimul beatnic din Balcani. Proză psiheldelică, dar şi balcanico-ţigănească. Un fel de On the Road, care nu e ficţiune, asta e foarte important, să nu fie ceva narativ sau jazz. E numai experienţă proprie.
În România, nu avem o tradiţie a gîndirii radicale, nu avem tradiţia discursului asumat şi care să îţi aducă prejudicii
G.D.: Cum a decurs lansarea voastră?
V.E.: A fost ok, au fost nume foarte importante. Editura a chemat autori care au participat la dezbatere. Pentru dezbatere ei au propus o temă pornind de la carte: condiţia post-sovietică, actualizarea experienţei sovietice. Au fost scriitori foarte apreciaţi, critici foarte buni şi un scriitor de top, dar scandalos, Prohanov. Ad Marginem ştie bine să facă rating, iar pentru mine e important să cunosc scriitori şi critici activi, să văd cum gîndesc, ce produc. În rest, a fost ca la noi. E un spaţiu deschis, lumea intră ascultă, pleacă, mai pun întrebări din sală… Genul ăsta de lansări sînt importante pentru că apari în diverse locuri şi că eşti în vizor…
A.C.: Şi s-au tras şi concluzii despre actualizarea experienţei sovietice?
V.E.: Da, în Rusia este o temă actuală. Se scriu multe studii, a devenit o temă foarte actuală pentru cercetare şi în zona occidentală. Sînt o mulţime de lucruri care interesează: de la analiza mentalităţilor şi a spaţiului cotidian, care este foarte bine-cotată acum, pînă la analiza instituţiilor statului şi a mecanismului economic din perioada sovietică. Există un interes sporit din cauză că sistemul sovietic (incluzîndu-l şi pe cel comunist periferic) este singurul model care a existat paralel cu cel neo-liberal şi aşa-numit democratic. Acest sistem închis a fost un sistem care s-a produs în afara regulilor jocului global, al marelui capital, şi a dovedit că este posibil ca un sistem politic să existe şi în afara regulilor liberale ale pieţii, fără de care azi nu ne mai imaginăm existenţa. Şi tot acest model este foarte interesant pentru că a durat totuşi 80 de ani, aproape un secol, şi s-a dezvoltat în paralel şi la fel de valabil ca altele, asta este foarte important. A existat un model care a mers împotriva cursului „victorios”. Comunismul a fost ca o rezervaţie care a funcţionat după alte reguli şi după alt model. Ei, uite că o altă societate s-a dezvoltat după un alt model, nu vorbim acum cît de bine sau cît de rău, dar, vrem-nu vrem, ăia trimiteau oameni în cosmos, produceau tancuri şi rachete şi cărţi şi literatură. A existat un model care a funcţionat altfel decît cel declarat „singurul sistem bun şi adevărat”. Nu s-a subordonat unor reguli pe care noi le numim reguli ale economiei de piaţă… Comunismul a fost una din cele mai îndrăzneţe idei şi a apărut din nevoia şi dorinţa de libertate, o libertate radicală. Din păcate, totul s-a terminat tragic. Tot acest construct şi toată această tragedie a produs enorm de mult material, arhive imense, o experienţă enormă pe care acum ar trebui să o analizăm, să o regîndim, şi să încercăm să ne dumirim care e semnificaţia acestei perioade.
A.C.: Cam pe curentul ăsta ai venit şi tu cu cartea, doar că atunci cînd a apărut au fost nişte reacţii cam vehemente…
V.E.: Da, la noi lucrurile sînt foarte simple. Discursul intelectualilor noştri e reglat cu mare atenţie aşa încît să nu supere discursul puterii, pe cînd tradiţia europeană este invers, intelighenţia este critică faţă de discursul puterii. La noi întotdeauna intelectualitatea se subordonează discursului puterii şi ăsta este un mare pericol. În comunism se subordona sau se sustrăgea puterii, ceea ce înseamnă tot subordonare, în ‘90 s-au subordonat unui alt discurs al puterii, acum au trecut sub un altul. Şi atunci, în momentul în care vii şi nu eşti la unison cu comisia care trebuie să codamne comunismul şi zici că e foarte important să vedem şi alte părţi ale acestei maşinării, mai ales că ţine de viaţa noastră, atunci normal că eşti anatemizat. Totul este alb şi negru.
G.D.: Şi în Rusia cum te aştepţi să fie primită cartea?
V.E.: Ei nu se tem de aşa ceva, ei au scriitori atît de radicali încît eu sînt interesant din alt punct de vedere. Pentru ei, eu nu sînt radical, ei au scriitori care dacă ar apărea la noi cred că ar fi ceva de neimaginat. Sînt mulţi scriitori anarhişti în gîndire, adică radicali-radicali, sînt mulţi scriitori foarte serioşi, foarte buni, dar care consideră că Stalin trebuie reabilitat în termenii cei mai serioşi. Şi tot felul de chestii de genul ăsta care pentru noi ar fi şocante, de exemplu să vezi acum la noi un scriitor gen Cărtărescu care să îl reabiliteze pe Ceauşescu, păi nu ar fi posibil în România aşa ceva. Şi e interesant că vezi o mulţime de scriitori radicali, cu idei care încearcă să rupă diverse limite, care o fac din convingere, nu de faţadă şi pun la bătaie tot pentru convingerile lor. E greu de înţeles acest lucru în România, ţara în care oportunismul e cea mai sigură cale de succes.
A.C.: Dar cum se face că în Rusia e posibil?
V.E.: Din cauză că noi, în România, nu avem o tradiţie a gîndirii radicale, a gîndirii critice, cu excepţia unor zone religioase, nu avem tradiţia discursului asumat care să îţi aducă prejudicii. Curajul nu e calitatea noastră de bază, iar intelghenţia noastră e străină de curajul gîndirii, căci asta ar presupune să renunţe la conservatorismul atît de comod. Pentru mine e foarte important să văd scriitori, intelectuali care îşi asumă discursul, dar un discurs prin care riscă totul. E una să scrii acum de bine despre Băsescu, pentru că nu ai decît de cîştigat, e bine să scrii de bine despre condamnarea comunismului, pentru că nu ai decît de cîştigat. Uh cîtă nevoie am fi avut de acest discurs anticomunist în anii 70, 80, dar atunci el presupunea un mare risc. Acum aş vrea să văd unul care riscă, la fel cum înainte dacă scriai împotriva sistemului comunist îţi riscai poziţia. De aceea mie mi se pare că cel mai perfid joc al intelectualităţii române este acela că îşi transformă discursul într-o marfă foarte convenabilă şi uşor vandabilă, fără a risca nimic.
S-ar putea ca fenomenele actuale de migraţie să producă mai multe efecte negative chiar decît anumite forme de represiune politică
A.C.: Adică tu, dacă ai fi avut altă vîrstă şi ai fi trăit mai mult sub comunism, ai fi scris împotriva sistemului? Doar din dorinţa de a crea o alternativă?
V.E.: Asta ţine de mai mulţi factori. E foarte greu să spun ce aş fi făcut eu dacă aş fi trăit în comunism. Mi-e greu să spun că aş fi fost un luptător împotriva sistemului bla bla bla. Teza mea e foarte simplă: diverse sisteme nu produc diverse forme de compromis, ci indiferent de sistem noi facem aceleaşi compromisuri. Fie că e vorba de comunism sau capitalism, pentru mine lucrurile nu se schimbă în esenţă, însă modul în care mă raportez la aceste sisteme contează enorm. Veridicitatea unui discurs şi validitatea lui se leagă mai mult de ce îşi asumă un scriitor şi în ce măsură acesta este un discurs care îşi riscă avantajele, poziţia etc. Atîta timp cît nu pui în joc nimic şi e doar o chestie de oportunitate şi de profit, nu avem despre ce discuta. Eu pot să produc discursuri care să aducă profit la nesfîrşit, e foarte simplu. În acest sens între intelectual şi bişniţar nu e nici o diferenţă. În momentul în care îmi risc, să zicem, şansa de a avea o rubrică la o revistă bună (adică bine plătită), şansa de a cîştiga banii pe care pot să-i cîştig, şansa de a creşte în carieră etc., atunci stăm de vorbă. Pot să vă spun că dacă scrii astăzi despre X, şansa ta de a face o carieră publică importantă este mult mai redusă decît dacă ai scrie pe un anumit calapod, astea sînt regulile şi sînt mult mai perverse decît în sistemul represiv comunist. Sistemul comunist represiv era un sistem brut – dur, dar brut – adică era foarte banal ca joc, de asta toată intelectualitatea sovietică după ‘60 a devenit liberală. Era foarte clar cine era duşmanul, te retrăgeai şi îţi vedeai de viaţa ta în privat cu prietenii. Mă rog era un compromis în care tu renunţai la o parte din libertate pentru o anumită stabilitate şi el te lăsa în pace pentru partea lui de interes. În sistemul actual lucrurile astea sînt mult mai sofisticate şi mai complicate. Şi controlul este mul mai puternic şi sofisticat, mai ales că este vorba despre unul legat de spaţiul financiar, economic şi acolo nu te joci cu limbajul, cu politicul, ci te joci cu cifrele, iar cu cifrele nu prea ai cum să te joci pentru că sînt chestii legate de comerţ, de business care controlează tot.
A.C.: După Născut în U.R.S.S. şi toate reacţiile pe care le-a stîrnit, au mai venit scriitori care au scris cam în acelaşi registru. Te simţi epigonizat?
V.E.: Să fim serioşi, nu cred că e cazul. S-a acumulat foarte multă experienţă, mai ales în zona asta în care lucrezi cu experienţă de factură subiectivă, în care nu faci cercetare de teren sau nu mergi pe arhive sau pe o cercetare academică. Aici este vorba de o acumulare subiectivă şi depinde de fiecare ce are de zis şi ce poate să zică. Romanii însă se plictisesc repede, scriu 4 cărţi şi zic „vai nu mai suport să aud de acest subiect”. Eu cred că acest subiect este unul imens şi unic şi ar fi mare păcat să nul valorificăm. Ce să le povestim occidentalilor, cum fumăm iarbă? Ei fumează de vreo cîteva sute de ani, noi doar de cîteva zeci de ani. E ridicol.
A.C.: Poate e vorba, cum ziceai, şi de asumare, pentru că tu ai venit pe un trend care era profund anticomunist la vremea respectivă, în care se declara mai ales cît de oprimaţi am fost şi cît de rău o duceam, după care am descoperit că nu era dracul chiar aşa de negru sau că a existat viaţă şi în comunism.
V.E.: Da, a fost iniţial o monopolizare a memorialisticii de acest gen, ceea ce e de înţeles. Însă deodată această „suferinţă concentraţională” s-a extins la toată lumea, toţi au suferit şi toată lumea a început să descopere „originile geto-dacice” ale suferinţei. Începem să nu mai deosebm victima de călău. Ei, mai sînt oameni care au scris altfel, de exemplu, Daniel Barbu a scris cu mult înaintea mea. Mă rog, el merge pe cercetare şi spune că toată chestia cu suferinţa în comunism este un mare mit. În Republica absentă, el deconstruieşte mitul siferinţei în comunism şi dovedeşte că lucrurile stau niţel altfel, statistic. Şi cînd pune statistica, în modul lui cinic, cap la cap, ne arată că de fapt cei care au suferit în mod direct în comunism sînt mult mai puţin decît cei care au avut avantaje. Evident că trebuie să definim şi ce înseamnă suferinţă şi ce înseamnă fericire, însă aceşti oameni, acum, dacă e să facem o analiză sociologică, şi deja se fac cercetări pe chestia asta, dacă îi întrebi ce evoluţie au avut din anii ‘50-‘60, o să vezi că pentru ei este o evoluţie pozitivă. Suferinţa de atunci este legată în mod direct de represiunea politică dură, de lagărele de concentrare etc. E totul perfect adevărat, s-a suferit imens, însă nu toată lumea a suferit şi nu toţi au fost victime. Şi acum faptul că noi le băgăm în cap toată povestea asta cu suferinţa în comunism şi cît au avut de suferit, care de fapt e o contraideologie la fel de perversă ca şi cea comunistă, e normal că oamenii încep să creadă că au suferit, dar relitatea statistică arată că situaţia nu a fost deloc aşa. Asta nu înseamnă că sistemul nu a fost represiv, de asta e foarte greu să te poziţionezi în România. Astăzi nu avem suferinţă? Oare de ce ni se sinucid copiii, fenomen unic în istoria noastră? Dar asta nu ne interesează. S-ar putea că fenomenele actuale de migraţie, datorită represiunii economice, să producă mai multe efecte negative în societate chiar decît anumite forme de represiune politică. Nu ştiu, doar mă întreb şi-mi pun problema. Dar pe noi prezentul nu ne prea interesează, căci nu e la fel de vandabil.
Ceauşescu este produsul perfect al politicii şi al culturii române
A.C.: Ai vorbit din punct de vedere politic şi sociologic, însă literatura din perioada aia arată altceva, că toţi au fost nişte victime.
V.E.: Victimele cui? Ale sistemului? Păi, sistemul nu e abstract. Sistemul este un produs, noi l-am produs, dar nimeni nu-şi asumă producerea sistemului. Pentru noi sistemul este o chestie de import, care a venit peste noi. Noi am fost băieţi cuminţi, au venit băieţii răi, ne-au pus la treabă şi sistemul deodată s-a dezvoltat aşa. Noi am fost băieţii buni, am suferit. Ei, mie mi se pare că treaba asta e o mare minciună. Da, a existat posibilitatea aducerii unui sistem străin, sînt de acord că a existat opresiune, ştim şi asta foarte bine, dar faptul că noi nu ne asumăm producerea şi definitivarea acestui sistem mie mi se pare incredibil. Adică, am fost ţara cu cel mai mare număr de membri de partid comunist pe cap de locuitor. Am fost ţara cu cea mai mare creştere de la un an la altul, de la ţara cu cel mai mic număr de membrii de partid la ţara cu cel mai mare număr de membrii de partid pe cap de locuitor, iar în 89 peste noapte s-a dizolvat cel mai puternic partid. Toţi au dispărut şi au devenit victime. Ceea ce e tragico-comic e următorul fapt: comunismul e condamnat nu însă şi membrii de partid. Straniu. De ce? Cum e posibil aşa ceva? Cine îşi asumă chestia asta? Nimeni. Treaba asta mi se pare că explică foarte multe. Mie mi se pare că Ceauşescu este produsul perfect al politicii şi al culturii române. Nu avem produs politico-cultural mai valabil decît Ceauşescu, fiindcă în perioada în care a venit la putere Ceauşescu, trupele sovietice erau plecate departe, deci deodată am devenit autonomi şi am produs ce? Cea mai urîtă maşinărie, aproape că nu cred că o mai putem compara cu alta. Trebuie să ne-o asumăm, pe Ceauşescu nu l-a produs nici Moscova, nici extratereştrii. Tu de ce rîzi?
O.P.:: Mi-am amintit un banc rusesc: un ofiţer, după un chef toată noaptea, se trezeşte dimineaţa şi servitorul îi curăţa hainele de vomă; ofiţerului i se face ruşine şi zice, „Trebuia să-l bat pe ăla care a vărsat pe mine aseară!” Şi servitorul zice, „Da, neapărat trebuia să-l bateţi, că vi s-a şi căcat în pantaloni!”
V.E.: Cam aşa e. Deci treburile astea trebuie asumate, pentru că dacă nu înţelegem ce s-a întîmplat cu noi reproducem la nesfîrşit acelaşi model, adică luptăm pentru NATO, UE, Băsescu, facem aceleaşi discursuri fără să ne intereseze faptul că sistemul sanitar e la pămînt, că natalitatea e dezastruoasă, că oamenii de la ţară aproape că mor de foame, că educaţia este dezastruoasă iar copii de la ţară, adică peste 50% din populaţia tînără, nu au nici o şansă să facă o facultate etc. etc. Noi trăim bine, de ce să te mai intereseze altceva… Şi oricum intelectulitatea română dispreţuieşte „vulgul”. Pe mine cel mai mult mă interesează acţiunea intelectuală. Intelectualitatea a avut întotdeauna un rol important în sistemele politice. Aşa cum în instalarea regimului legionar intelectualitatea a avut un cuvînt greu de spus. Nu putem spune că peste noapte am devenit victime, „totul ni s-a întîmplat”, bat-o vina de soartă. Asta arată că dictatura noastră nu a fost un exces de politic, ci o lipsă de implicare în politică. În momentul în care nu te implici sau te înregimentezi pe post de apalaudac, produci ceea ce produci. S-ar putea ca Ceauşescu să nu fie produs dintr-un exces de politic, ci tocmai din lipsa politicului. Ceauşescu a existat doar în mintea noastră, era o fabulaţie, era o invenţie, un discurs, el era o poezie, o odă, atît. Trebuia să avem doar curajul de a nu-l gîndi. Ne-a luat 10 secunde să ne dăm seama cît de puternic a fost şi el a dispărut. Acum bietul de el face reclame la telefoane mobile: Alo, alo!
În Rusia, literatura radicală e foarte bună
G.D.: Oleg, cum e viaţa de traducător în Rusia?
O.P.: Grea. În condiţile actuale ale pieţei e grea. Se plăteşte foarte prost, un pic mai prost ca la voi – mă refer la Moscova, fiindcă în Moldova nu se prea traduce. De exemplu, Doctor Faust a lui Goethe a fost tradus din rusă, nu din germană. E o problemă, pentru că, din motive economice, traducătorii sînt foarte prost plătiţi, majoritatea sînt studenţi de anul II. Sînt foarte puţine edituri care fac faţă în sensul ăsta, care îşi permit traducători foarte buni. S-au pierdut şi unele condiţii, de exemplu, limba română e cunoscută de foarte puţini. În perioada asta de tranziţie s-au schimbat foarte multe, dar printre altele s-a schimbat şi limba. Despre română nu ştiu foarte multe, dar limba rusă s-a schimbat total şi traducătorul de generaţie mai veche nu e în stare să traducă în aşa fel încît să fie „gustos” pentru cititorul contemporan, tînăr. După părerea mea, toate textele esenţiale trebuie traduse o dată la 15 ani, pentru că se schimbă foarte mult limba.
A.C.: Cum adică s-a schimbat foarte mult limba rusă? De ce?
O.P.:: Pentru că sintaxa s-a schimbat. Toate propoziţiile compuse se simplifică. S-a schimbat tot discursul. Eu am făcut şi studii filologice, deci pot să vorbesc despre asta. Foarte mult s-a schimbat limbajul. Nu numai la nivelul cuvintelor, ci structura şi sintaxa, modalităţiile de expresie s-au schimbat. E foarte clar acum că între o traducere din anii ‘70 şi una a aceluiaşi text de astăzi este o foarte mare diferenţă. Poezia ar trebui retradusă odată la 20 de ani. Vouă vă e greu probabil să înţelegeţi lucrul ăsta, pentru că limba română nu s-a schimbat, cred, foarte mult. Dar contextul se schimbă şi o dată cu el se schimbă şi limba.
G.D.: Dar ce se traduce mai mult în Rusia? Ce scriitori?
O.P.:: Americani, francezi, cam ca la voi. Acum chinezii şi japonezii au un succes mai mare, mai ales Murakami. Aşa cum s-a vîndut Murakami nu ştiu ce o să se mai vîndă în ultimii ani. A avut şi un traducător bun.
A.C.: Dar tu, Vasile, ţii legătura cu ce se scrie in Rusia, eşti la curent?
V.E.: Am venit cu vreo sută de cărţi. Evident că nu pot să fiu la fel de informat cum sînt cu literatura de aici, dar citesc presa, ştiu ce apare, ce iese, cumpăr cărţile cînd am ocazia sau fac rost de ele. În orice caz, acum e perioada în care ruşii zic că oricui nu-i este lene scrie, adică se scrie enorm de mult. Se publică foarte multe chestii care au succes dar care nu sînt interesante, de la tot felul de chicklit-uri, în stil glossy şi glamour. Asta e acum în vogă, tot felul de fete, băieţi, gagici, vip-uri care îşi povestesc viaţa lor de multimilionari şi cum toacă milioane într-o seară etc. Dar se scrie şi multă literatură bună, care e mai diversificată Sînt scriitorii clasici de după ‘90 care s-au afirmat şi scot cărţi constant, cum sînt Pelevin, Sorokin şi toată gaşca asta. Dar sînt şi mulţi mult mai tineri. Sînt o mulţime de edituri puternice care îşi permit să scoată literatură mai tînără, cărţile se traduc în afară binişor, mai ales în germană şi în franceză şi mai nou în engleză. Bine, la ruşi există tradiţia asta şi, avînd în spate o literatură care deja s-a impus de mult, e mai simplu să fii luat în serios. Mie mi se pare că s-a schimat foarte mult stilul lor de a scrie, adică după ‘90 s-a schimbat enorm de mult totul. Scriitori ca Makanin scriu în paradigma clasică, sînt interesanţi în stilul lor. Pe cînd ăştia de după ‘90 scriu total altfel.
A.C.: Dar tematic, despre ce se scrie? Ce e diferit de ce se scrie la noi?
O.P.:: De exemplu, în Rusia literatura radicală e foarte bună şi tradusă şi se şi publică multă. Există şi o editură, Contracultura, care este specializată pe acest gen de cărţi. S-au şi ars cărţi apărute la ei, au fost declarate ilegale şi scoase din magazine. O carte de Efesber, fost KGB-ist, îi prezenta pe ceceni, pe terorişi, ca şi cînd ar fi fost democraţi. O carte foarte controversată. Pe de altă parte, Pelevin …
V.E.: … care a avut un tiraj foarte mare, cam de 150.000, prima tranşă.
G.D.: Apropo de tiraje, tu ce tiraj o să ai?
V.E.: 3000. Eu am apărut într-o colecţie cu Groys, preferatul meu, lucru care mă face să mă simt mai bine …
A.C.: Şi mai ce publică editura asta? Am văzut că pe lîngă Groys mai publică şi Zizek …
V.E.: Publică mult, i-am spus eu doar pe cei pe care-i cunoaşte publicul la noi. Are şi cărţi de filozofie, critică etc. Scot literatură care a avut un impact important în anii 90 şi în general le place să se joace cu limitele, să creeze dispute şi chiar scandaluri. Ei l-au scos pe Sorokin, în perioada lui de început, ei i-au scos faimosul lui roman Grăsimea albastră, care a făcut mare vîlvă în anii ’97-98, cartea a fost arsă în Piaţa Roşie de către dreapta radicală. Deci, ei au scos chestii controversate, la limită. Sorokin nu era chiar aşa, era cunoscut, dar atunci a avut cele mai mari boom-uri ale lui. Era o carte foarte scriptică, foarte greu de citit, foarte greu de înţeles, trebuie să ai în permanenţă un dicţionar lîngă tine, dar îi combină foarte mult pe Hitler şi Stalin, Hitler i-o trage lui Stalin, iar cartea desfinţează toată literatura rusă, e o deconstrucţie permanentă. Deci ei scot cărţi de nişă, niţel mai elitiste, scot şi staruri precum Derrida, Deleuze etc.
A.C.: Filonul politic e mai puternic în literatura rusă?
O.P.: Da, se vorbeşte mai mult despre politică. Există o tradiţie în sensul ăsta, dar mai mult în poezie.
V.E.: Filonul anarhist a fost prezent tot timpul şi în proză, dar e şi o chestie de atitudine.
Mă revendic puternic din cultura şi din tradiţia rusă
A.C.: Şi tu te ghidezi în ce scrii după chestiile astea despre radicalismul din literatura rusă?
V.E.: Nu, pentru că nu pot să mă ghidez după paradigma şi cultura lor. Eu scriu în romană, nu în rusă, cu toate ca a doua carte va fi scrisa parţial in română, parţial în rusă. Evident că mă revendic puternic din cultura şi tradiţia rusă de o anumită factură şi asta o recunosc, o spun şi mi-o asum, sînt influenţat, sînt crescut în această tradiţie. Aici în România sînt o mulţime de scriitori care îmi sînt foarte dragi şi pe care îi citesc permanent, dar în acelaşi timp intelectual mi-e foarte greu să mă revendic din cultura română, din cauză că am descoperit-o foarte târziu. Singurii care mi-au fost cît de cît apropiaţi mie din cultura asta au fost cronicarii şi avangarda. Şi în continuare cred că cea mai bună literatură care a fost produsă în România pînă la avangardă sînt cronicarii. Eu cred că cronicarii au scris în acel moment o literatură valabilă timpului în care au trăit, ceea ce foarte rar s-a întîmplat în literatura română.
A.C.: Dar şi ei aveau în general un discurs supus puterii.
V.E.: Da, dar trăiau într-o altă paradigmă care funcţiona altfel. Ei veneau dintr-o cu totul altă cultură, era alt context, nici nu putea fi altfel atunci. Ruptura între putere şi discursul cultural se face mult mai tîrziu,. Atunci lucrurile nu erau atît de rupte, fragmentate, ei erau scriitori din anturajul puterii. Mie mi se pare Cantemir unul dintre cei mai buni scriitori români şi a fost poate cel mai universal scriitor roman. El pe vremea lui putea fi citit bine mersi şi la Petersburg, şi la Constantinopol. Păi, spune-mi tu un scriitor de astăzi român care să fie la fel. Noi am avut un regres foarte puternic după ei. Mă rog, sună foarte straniu ce spun acum, pentru că toată lumea se gîndeşte la ei ca la o chestie arhaică. Da, sînt arhaici, dar ei au fost contemporanii şi eroii vremurilor lor. Al doilea moment valabil al literaturii române este cel al avangardei, dar care, din păcate, nu este făcută chiar de români decît parţial, ci de scriitori evrei de limbă română. Din punctul meu de vedere, cel mai important fenomen literar de la noi în secolul 20 este avangarda.
A.C.: Ca să ne întoarcem totuşi în ziua de azi, cum te simţi printre scriitorii români?
V.E.: Eu îi înţeleg mai bine pe scriitorii tineri decît pe cei mai în vîrstă pentru că nu am nimic în comun cu optzeciştii, adică am prieteni foarte buni printre ei, poezia lor este foarte bună, dar proza mai puţin, o diger foarte greu. Oricum, mie mi se pare că româna produce poeţi incredibil de buni. Cu proza, însă, stăm mai prost, nu avem o tradiţie foarte puternică, nu am valorificat-o foarte mult, nu am reuşit să ne impunem afară, au existat foarte multe rupturi. Nu ştiu, ceva se întîmplă în domeniul ăsta, probabil nu avem nici răbdarea construcţiei. Sîntem un popor foarte nerăbdător, iar proza are nevoie de multă răbdare. Dar cu scriitorii tineri în sfîrşit a început să apară proza care a început să scape de simbolism, de excese de metafore, de stilizare excesivă, de manierism etc.
A.C.: La cine te referi, ne dai nişte nume?
V.E.: Păi, de la Florin Lăzărescu la Lucian Teodorovici, de la Dan Lungu la Vakulovski, sînt autori care scriu dezinvolt, scriu cu lejeritate, scriu într-un limbaj foarte autentic. Cred că lucrurile încep să se schimbe spre bine şi asta contează foarte mult mai ales pentru că începe să funcţioneze atît piaţa critică, cît şi piaţa de carte, adică produci ca să vinzi, ca să fii citit etc. Dar sînt mai mulţi. Citesc şi cei din cei mai în vîrstă… uf care sa fie… Norman Manea, Cimpoeşu, Aldulescu, Groşan… mă rog sînt mulţi… Şi clasicii care-s verificaţi şi în primul rînd cei doi Caragiale… Aproape că-i iubesc ca pe cei cîţiva scriitori ruşi preferaţi.
Următoarea mea carte vrea să fie mai incitantă din cauză că are teme care în România în general sînt tabuizate
G.D.: Despre ce o să fie a doua ta carte?
V.E.: E greu de spus ce va fi. Porneşte de la rubrica pe care am început-o în revista voastră. Baza e genul epistolar, dar astea sînt un fel de pretenţii de gen pentru că în interiorul lor sînt mai degrabă povestite idei, teorii.
A.C.: Este mai aproape de stilul eseistic?
V.E.: Da, dar frecventez mai mult încercarea de a face proză, adică povestesc, să zicem, idei, dar ca o aventură în care introduc personaje, aproape estetic. De exemplu, am un întreg text dedicat libertăţii, dar care nu este o teorie despre libertate, ci este vorba de un persoaj care bagă beţe în roate altor personaje care cred că sînt libere şi el încearcă să demonstreze prin diverse poveşti de viaţă că de fapt ele nu sînt libere. Pe mine mă interesează ca toate chestiile astea să fie citite foarte lejer, să fie ca o aventură, în spatele căreia se află o anumită teorie. De exemplu, ăsta care povesteşte despre libertate vrea să devină erou şi nu poate din cauză că el zice că nu e liber. Sau vrea să construiască o piramidă, pentru că din punctul lui de vedere cel care construieşte o piramidă este liber şi nu trebuie să dea raportul nimănui, iar în momentul cînd trebuie să facă o cerere la primărie el îşi dă seama că toată viaţa lui nu mai are nici un sens, că nu mai poate fi liber. Cum poţi să fii erou şi să faci o cerere la primărie? Din start toate limitele s-au blocat.
A.C.: Şi e o legătură între el şi restul sau sînt un fel de proze scurte?
V.E.: Cartea are o cheie. Cap şi coadă. Începe şi se termină într-o tentă foarte stranie. Eroii povestesc toată perioada de tranziţie, tot soiul de întîmplări, de aventuri şi cu multe, multe idei despre comunism, din cauză că perioada tranziţiei este legată puternic de tot ce înseamnă comunism, postcomunism. Personajul este un soi de avocatul diavolului care întotdeauna dă peste cap o situaţie, o poziţie, face demonstraţii care te şochează; scopul general al acestui gen de scriitură este ca să te pună pe gînduri. Cartea nu se ocupă de adevăruri, de demonstraţii. Singurul adevăr de care se ocupă cartea este acela de a îţi arată că adevărurile în care crezi sunt false sau cel puţin că ar trebui să îţi pui semne de întrebare. Există o subiectivitate în toate lucrurile şi este bine să te gîndeşti că ceea ce trăieşti s-ar putea să fie un mare fals. Cartea asta vrea să fie mai incitantă din cauză că are teme mai delicate care în România în general sînt tabuizate.
A.C.: Cum ar fi…?
V.E.: Cum ar fi că în sfîrşit trăim într-o lume bună, că trăim într-o lume liberă şi cartea spune că de fapt totul e o mare minciună, că trăim în aceeaşi poveste, că facem aceleaşi greşeli, ne confruntăm cu aceleaşi probleme etc. Deschide o mulţime de discuţii, de exemplu, Ceauşescu este arătat într-o cu totul altă lumină. Este chiar o încercare de „reabilitare” a lui, în sensul că este un personaj foarte neîndreptăţit. Nu poate să i se atribuie lui toate relele, asta e o mare greşeală, cum se poate să îi atribuim unui om atîtea lucruri? Stalin e privit într-o altă cheie. Pe mine nu mă intereseză să îl apăr pe Ceauşescu, pentru că n-are nevoie de apărarea mea, ci ceea ce vreau să spun este că ar fi mai bine să reflectăm niţel asupra unor idei şi lucruri pe care le facem cu atîta uşurinţă şi mai ales asupra raporturilor finale şi definitive prin care încercăm să răspundem la nişte probleme din istoria sau trecutul nostru.
Am în lucru şi cîteva cărţi pentru copii
A.C.: Ai zis că nu îţi plac comparaţiile dintre prima carte a doua carte, dar cum ai simţit tu succesul, pentru că ai avut un succes foarte mare cu Născut în U.R.S.S.? Te-a îmbătat succesul, te-a responsabilizat?
V.E.: Eu am vrut să mă fac lustrangiu, ce succes? Practic m-am ratat. În loc sa fac ghetele oamenilor şi să stau la poveşti cu ei, faci munci din astea…. În primul rînd, eu am scos cartea la o vîrstă în care nu mă mai îmbată succesul; dacă aveam succesul ăsta la 20 de ani era una, dar acum îl consider un succes întîrziat; la 35 de ani, sînt pregătit pentru genul ăsta de succes, care de fapt nu are nici o semnificaţie şi e iluzoriu. Pentru mine e vorba mai ales de responsabilizare şi de confirmare – pentru mine, nu în faţa publicului – că pot produce lucruri care contează şi au importanţă. Publicul e o chestie abstractă, nu-mi cunosc publicul atît de mult, cunosc anumiţi oameni, mă interesează părerile unor prieteni la care ţin şi atunci ei sînt un prim public. Evident că mă interesează ca ceea ce scriu să-mi placă.
A.C.: Dar eşti unul dintre primii scriitori care şi-au făcut un site al cărţii lor.
V.E.: Pentru că mă interesează ca ceea ce scriu să ajungă la public, dar nu pot vorbi în numele publicului. Receptarea depinde enorm şi de tonul pe care îl dă critica. La noi lucrurile sînt destul de legate – instituţia criticii încă are o putere foarte mare, cu toate că acum lucrurile s-au mai rupt, există şi presa cotidiană care dă tonul. Oricum, eu cred că asta va fi o carte cu greutate ceva mai mare, dar oricum vreau să închei ciclul ăsta cu poveştile legate de spaţiul comunist. Cred că a treia carte va fi de proză.
A.C.: Deci o să scrii şi ficţiune la un moment dat.
V.E.: Eu încerc, cel puţin. Cred că şi ceea ce fac acum e pe jumătate ficţiune. Şi am în lucru şi cîteva cărţi pentru copii – e un subiect care mă interesează, fiindcă e singurul gen pe care nu poţi să-l truchezi.
A.C.: Dar tu n-ai copii.
V.E.: N-am, dar îi cunosc. Mi se pare grav că în România se scrie foarte puţină literatură pentru copii. Asta spune foarte multe despre sănătatea literaturii noastre.
A.C.: După receptarea oficială de la prima carte, pe cine crezi că o să mai tulbure această a doua carte a ta?
V.E.: Cred că establishment-ul o să fie foarte tulburat, pentru că această carte vine exact împotriva acestui discurs conservator, dogmatic. Dar poate că nici n-o sa-l intereseze. Dar cine ştie, la noi nimic nu e sigur.
A.C.: Văd că ai un singur motto în cap: „Pune-i la pămînt!”
V.E.: Nu ei mă interesează. De fapt nu există „ei”, căci totul e mai nuanţat, nu există o intelectualitate in bloc, monolit. Eu ştiu că intelectualii din generaţia mai învîrstă nu mai pot să schimbe atîtea lucruri. Cunosc în generaţia lor oameni excepţionali. Avem de tot felul: ăştia sînt, cu ăştia defilăm. Pe mine mă interesează ca publicul mai larg să înţeleagă că mai sînt şi alte forme şi alt gen de a interoga cultura, politicul, ideologia – alt mod decît cel care ni se formulează. Şi mai e important să nu împărţim lumea în alb şi negru, care nu poate dialoga. Cînd nu eşti de acord cu unul dintre ei nu înseamnă că eşti neapărat de acord cu celălalt. Sînt o mulţime de nuanţe. Avantajul meu este că pot aduce acest element dintr-o cultură puţin diferită, cu un alt gen de abordare. E important ca în cultura română să pătrundă alte forme de diferenţă, care pun altfel de întrebări, care scriu altfel şi care produc altceva.
9 February, 2008
Comments Off on Vasile Ernu: “Singurii care mi-au fost apropiati din cultura romana au fost cronicarii si avangarda” – Noua Literatura, nr.13, februarie 2008
Cum ar fi reactionat Stalin la Versetele satanice? (I)
(epistolele din Suplimentul de Cultura continua)
Draga Bogdane,
Ti-am citit ultima epistola si ti-am inteles perfect indignarea fata de reactia Bisericii Ortodoxe Romane la adresa Versetelor satanice. In acea perioada, tocmai ma documentam pe o tema pe care am numit-o “Stalin si critica literara”. M-a surprins sa vad ca si inaltii prelati ai BOR au astfel de preocupari respectabile precum “critica” literara. Dupa un “studiu” acerb si dupa ce au trecut volumul printr-un “canon” ce se subordoneaza numai lui Dumnezeu si legii 489/2006, inaltii prelati din Dealul Mitropoliei au decis sa “dezaprobe” si sa “condamne” cartea.
Da, stiu si eu foarte bine ca darimarea bisericilor din perioada comunista nu i-a prea deranjat, de linia ideologica ce sa mai zic, iar in perioada comunista, “dezaprobarile” lipseau cu desavirsire, facind loc “scrisorilor de adeziune”. Se pare ca un roman, adica o carte de fictiune, i-a deranjat mult mai mult decit niste realitati dure prin care a trecut tarisoara noastra. Dar poate ca stiu ei ce stiu si inteleg ca “un poet poate fi mai mult decit un poet” si se simt amenintati.
Oricum, dupa ce am citit citeva materiale si carti importante legate de activitatea lui Stalin in domeniul literar, am inteles un lucru simplu: ca exista un tarim al politicului care e aproape de cel al fundamentalismului religios. Acest tarim nu e altul decit limba (ramin dator sa o demonstrez cindva), iar limba in acest context nu poate fi tratata “caldicel”. La acest capitol, BOR a reactionat, ca de obicei, destul de caldicel, asa cum nu-i place Domnului: “…Fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea”!, zice El Bisericii din Laodicia in Apocalipsa (Ap.3:16). Cred ca daca BOR-ul lua o atitudine consecventa cu propriul demers, nu ar fi incercat sa faca doar comert cu comunicate de presa, ci ar fi trebuit sa-i afuriseasca, sa-i anatemizeze, sa-i excomunice pe toti cei care se incumeta sa deschida paginile acestui roman. Fireste, doar pe cei care sint pastoriti de Biserica, intrucit pe atei si alti “rataciti” nu are cum sa-i condamne, iar statistic se poate foarte usor demonstra ca majoritatea celor care au achizitionat cartea in Romania sint crestini ortodocsi. Daca Stalin ar fi fost in locul prelatilor nostri, cu siguranta ar fi anatemizat, si nu doar “dezaprobat”, lucru pe care l-a si facut in ocaziile care i s-au oferit, dar dupa un alt “canon”…..
continuarea poate fi citita la
http://www.supliment.polirom.ro/article.aspx?article=2883
Interviu cu Vasile Ernu – Tarabacucarti.ro, febr 2008
Cum s-a născut Vasile Ernu, scriitorul?
Probabil din dragoste de literatură sau poate dintr-o simplă întîmplare. Scriitorul şi-a pierdut aura demult aşa că această titulatură nu mai fascinează cum fascina acum mulţi ani în urmă. Scriitorul a început să fie şi el un meseriaş pe lîngă mulţi alţii. Nu ştiu dacă trebuie să deplîngem acest lucru, însă e o realitate.
In sufletul tău eşti moldovean sau roman? Unde sunt rădăcinile tale – locul căruia ii spui acasă si de care ti se face dor?
Identităţile naţionale sînt nişte construcţii culturale şi nu un dat natural. De aceea dispreţuiesc ideologia de dreapta şi toate fascismele care se raportează la identităţi ca la ceva “natural”; sînt distant faţă de politicile şi drepturile “naturale” sau date “de dumnezeu”. Nu-mi place sa mi se măsoare maxilarul, să mi se taie nu ştiu ce, să mi se calculeze nu ştiu ce structură genetică pentru a mi se defini identitatea. Eu cred că omul este prin excelenţă o fiinţă culturală, iar identităţile pe care vehiculează sînt de asemenea produse culturale. Romanii nu cresc ca perele în copac. Sincer să fiu, îmi plac mult mai mult identităţile impure, amestecate, identităţile de periferie, greu de încadrat într-un şablon. Parţial, şi eu corespund unei astfel de identităţi de margine şi de ruptură, nu însă cît aş fi vrut. În ce priveşte dorul, sau nostalgia dacă e cazul, este legat mult mai mult de timp decît de spaţiu. Acasă este un loc în timp, în care te poţi întîlni cu cei dragi, cu cei cu care poţi povesti, iar acest timp e tot mai greu de găsit şi realizat.
De la ce a pornit “Nascut in URSS”?
Cartea a pornit de la o dorinţă de a povesti despre experienţa sovietică pe care am avut-o timp de 20 de ani. Cei mai frumoşi ani ai mei, i-am trăit în URSS despre care aş putea scrie la nesfîrşit. Acolo a fost perioada copilăriei şi adolescenţei, acolo am avut cele mai semnificative experienţe. URSS a fost ţara mea care peste noapte a dispărut şi astfel am devenit un soi de Dépaysé . Aşa că am vrut să povestesc această viaţă şi mai ales experienţa care este specifică unei “lumi dispărute”, singură în felul ei. Fireşte că e o experienţă subiectivă.
Unii critici sunt de parere ca “Nascut in URSS” este o apologie a comunismului. Cum raspunzi la asta?
Aceşti “unii” din fericire sînt mult mai puţini decît cei care au fost ceva mai înţelegători cu ceea ce am scris eu. Eu nu pot să fiu un apologet a ceva ce nu mai există. Eu spun doar că „ceea ce nu mai există” trebuie reanalizat şi revalorificat, căci numai aşa „ceea ce nu mai există” va dispărea cu adevărat. Sună paradoxal, ca în poveştile talmudice, dar eu cred în asta. Culmea e că cei mai buni apologeţi ai comunismului sînt anticomuniştii postcomunişti, fiindcă ei îl legitimează postum, pe de o parte, şi îi extind puterea în actualitate. Astfel ca apologeti nu sînt cei care încearcă să explice ce s-a întîmplat în comunism, cei care sunt mai nuanţaţi şi care încearcă să nu diabolizeze acel sistem, aşa cum o fac eu. Şi ceea ce mi se pare cel mai cinic e că îl transformă într-o marfă profitabilă de o manieră laşă, adică mimează riscul şi lupta. Eu încerc să fac cu totul altceva. Eu mai degrabă ironizez noua ordine politică folosind hoitul comunismului. Tehnica mea este foarte simplă: eu privesc prezentul din trecut şi le ironizez pe ambele, le chestionez pe ambele.
Te declari un indragostit de literatura. In ce măsura este “Născut în URSS” o creatie literara si in ce masura un instrument de cunoastere a unei culturi?
Imi place literatura, însă nu sînt eu în măsură să-mi analizez cartea şi să o plasez într-un anumit loc în grila literară. Asta e treaba criticilor şi a cititorilor. Să nu luam pîinea de la gură criticilor, iar ei au scris destul de multe despre carte aşa că poate fi citit ce au zis şi unii şi alţii. Am văzut că m-au plasat mai la toate genurilor literare; deci e un soi de literatură ce fac. În rest, cred că orice literatură este şi un instrument de cunoaştere, de autocunoaştere.
Cum crezi ca a afectat “Nascut in URSS” cititorul roman?
“Cititorul roman” e o eticheta vagă. Habar n-am cum a reacţionat marea parte a celor care mi-au citit cartea. Relaţia dintre cititor şi text este o experienţă individuală şi fiecare are un mod personal de a se raporta la text, o sensibilitate personală, un mod individual de a înţelege. Lectura nu este o experienţă de grup, nu există lectură “la colectiv”, ci doar una personală. Fireşte că anumite reacţii la aceeaşi carte se regăsesc la cititori diferiţi, însă în esenţă, fiecare are o experienţă personală.
Cata ironie si cat adevar se regasesc in aceasta carte?
Să înţeleg că ironia nu are treabă cu adevărul? Din cîte ştiu eu, nici literatura nu are treabă cu adevărul. Mîşkin e adevărat sau nu? Ce ar zice „adevărata” Anna Karenina dacă ar întîlni-o pe „falsa” Anna Karenina a lui Tolstoi? Eu pariez întotdeauna pe „falşii” eroi din carte. Literatura, din fericire, nu are treabă cu adevărul, ci cu altceva. Literatura lucrează cu sensul, care e ceva mai isteţ şi mai interesant decît adevărul. Dar asta e o poveste mai complicată.
De ce o lansare a unei carti in limba romana la Moscova si nu mai degraba in Republica Moldova?
Cred că este o neînţelegere. La Moscova mi-am lansat varianta rusă a cărţii. Cum aş fi putut să-mi lansez varianta romana a cărţii într-o ţară în care nici nu se ştie unde se află România? În ce priveşte varianta romană am lansat-o şi la Cluj, şi la Iaşi, dar şi la Chişinău.
Ti s-a reprosat ca nu vrei sa povestesti decat micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist. Cum raspunzi acestor reprosuri?
Of, of. Am spus ca eu nu lucrez cu factualitatea istorică, cu adevărurile şi cu judecţile de valoare. Cartea mea nu se ocupă de asta. Însă nicăieri în cartea mea nu este ascunsă suferinţa, ba din contra, e spus negru pe alb: sistemul comunist este un sistem represiv. Însă eu sînt niţel mai obraznic şi spun ceva mai mult: indiferent în ce sistem trăim, sensurile vieţii, plăcerile ei, bucuriile, compromisurile etc. nu se schimbă ci rămîn aceleaşi. Adică, indiferent dacă trăim în capitalism sau comunism, noi sîntem aceiaşi; noi iubim, urîm, greşim, tradăm etc. Culmea e că şi cu suferinţa e la fel: indiferent în ce sistem trăim ea se distribuie destul de uniform, totul e să avem ochii deschişi, să o vedem şi să reacţionăm. Din păcate noi nu facem asta.
Cat de aproape e Romania de azi fata de Romania comunista? S-au adoptat valorile capitalismului atat de usor?
Romania de azi este făcută din multe lucruri, iar cel mai consistent lucru al ei este Romania de ieri. Romania de azi este o continuitate a Romaniei de ieri, de aceea trebuie să încercăm să vedem ce ni s-a întîmplat şi ce ni se întîmplă.
Site-ul este o completare a cartii sau un instrument de promovare?
Site-ul meu este şi una şi alta. L-am gîndit ca pe o extensie vizuală şi audio a cărţii în care am pus o adevărată arhivă a lumii sovietice: imagini din viaţa cotidiană, melodii, video etc. Însă, automat, a devenit şi un mijloc de promovare, atîta timp cit cei care intra, afla şi despre cartea tipărită.
6 February, 2008
Comments Off on Interviu cu Vasile Ernu – Tarabacucarti.ro, febr 2008
Vladimir Voronin&Co: un mutant politic
(text aparut pe HotNews.ro + Gandul Matei – Semaforul)
Odata cu disparitia imperiului Sovietic, in acel spatiu au aparut citeva fenomene interesante. URSS s-a destramat iar primul lucru care s-a intimplat este aparitia unor state nationale noi. Aparitia lor, asa cum observa o multime de specialisti, este mai degraba o constructie artificiala care nu are o consistenta solida, iar modul lor de formare seamana cu aparitia statelor postcoloniale.
Statele noi postsovietice (precum Ucraina, Rusia, Georgia, Moldova etc.) si-au bazat constructia pe un anumit tip de politica administrativa si birocratica sovietica. Cu mici exceptii, mai toate aceste state au probleme cu propria lor consistenta, caci sint lipsite de traditie politica, sociala si administrativa. Singura traditie recenta pe care o au este cea sovietica. Insa pentru a face fata noii conditii create, precum si noului context politic international, ele trebuie sa-si inventeze continutul, sau mai degraba sa se reinventeze.
De aceea, aceste tari vin cu diverse proiecte politice, culturale si sociale, majoritatea imprumutate, prin care incearca sa se reinventeze. E destul sa privim spre tari vecine noua precum Moldova sau Ucraina pentru a vedea cum se zbat in incercarea de a implementa diverse proiecte, unele mai reusite, altele mai putin reusite. De multe ori rezultatul preconizat seamana mai degraba cu niste mutanti greu de incadrat in grila conceptuala a discursului occidental.
Un al doilea fenomen important este legat de aparitia unor partide politice si a unor oameni-politici-mutanti. In tot spatiul estic, vezi partide si oameni politici facind un adevarat cocteil politic, amestecind de-a valma ideologii din tot spectrul. Poti vedea nationali-bolsevici, liberali-socialisti, comunisti care lupta pentru proprietate privata si reabilitarea bisericii.
Un astfel de caz patologic este si liderul de la Chisinau, presedintele Vladimir Voronin. De la el, comunist cu state vechi si liderul Partidului Comunist, poti auzi lucruri in fata carora ramii blocat. De la el am aflat ca „Isus Cristos a fost primul comunist”, ca „nicaieri in Biblie nu se scrie de rau despre comunisti” si ca proprietatea privata este un lucru „sfint”. El poate fi vazut cum aprinde luminari de Pasti in Catedrala din Chisinau si transmite poporului mesajul „Hristos a inviat”, si tot el este cel care depune flori la monumentul lui Lenin. El „respecta” toate traditiile culturale si politice, iar Hristos, stefan cel Mare si Lenin se „impaca” de minune in acest nou proiect politic-mutant, atita timp cit acestia pun umarul la realizarea lui.
In ultima perioada, tovarasul Voronin lupta de zor sa puna in aplicatie un nou proiect cultural-politic: crearea unei identitati moldovenesti (distinsa de cea romana). Nu e unul nou, caci un astfel de proiect a existat si in perioada sovietica. Realizarea lui nu este imposibila caci istoria cunoaste realizarea unor proiecte mult mai ample si mai nastrusnice. Toti stim foarte bine ca o identitate nationala nu este un dat natural, ci o constructie culturala, asa ca orice se poate construi. Insa pentru a construi o astfel de identitate, ai neve de un proiect coerent, de mult timp, de o conjunctura de factori favorabili si de subordonarea tuturor grupurilor active din societate care sa creada si sa contribuie la realizarea acestui proiect.
Eu sustin, fara a intra in prea multe detalii, ca un astfel de proiect este in acest moment imposibil de realizat din cel putin citeva motive simple. Mai intii, Voronin nu are suficient timp pentru realizarea acestui proiect iar factorii externi ii sint total defavorabili. R. Moldova este plasata intre doua puteri cultural-politice, Romania si Rusia, care o preseaza mult prea tare pentru a face posibil realizarea moldovenismului pe plaiurile basarabene. Cele doua spatii produc cultura, cel putin cantitativ, dar cred ca si calitativ, suficienta incit sa alimenteze cele doua structuri culturale semnificative ale Moldovei, cea vorbitoare de limba romana si cea vorbitoare de limba rusa.
Cred ca presiunea culturii romane, pe de o parte, si a celei rusesti pe de alta parte, au suficienta putere incit sa dizolve orice proiect ambitios de producere a unei „identitati moldovenesti” tari. Iar cel mai important rol in toata aceasta poveste il au intelectualii. Vladimir Voronin, precum si specialistii dumnealui, ar trebui sa stie ca pentru realizarea unui astfel de proiect ai nevoie de sustinerea intelectualilor care sa puna osul la treaba si sa implementeze acest proiect. Ne place sau nu ne place, ei sint cheia realizarii unui astfel de proiect.
Din fericire insa, establishmentul intelectual din Moldova nu sustine un astfel de proiect. Fireste ca sint tot soiul de intelectuali care produc dictionare „moldo-romane”, „istorii integrate” si alte bazaconii pseudo-stiintifice care au mai degraba un caracter comic (dar si tragic) si sint niste produse care nu pot fi luate in serios nici macar de comanditarii lor. Proiectele si discursul actualei echipe de la Chisinau sint mai degraba reactii contextuale si gesturi preelectorale si nu proiecte consistente. Iar cei doi jucatori importanti, Romania si Rusia, duc si ei lipsa la rindul lor, de strategii coerente si proiecte de durata in ceea ce priveste R.Moldova.
Intelectualii lui Putin sau cit costa fericirea?
(text aparut in HotNews.ro + varianta Billy`s band la Temptation)
Anul 2007 a luat sfirsit cu o stire care m-a pus pe ginduri. Un numar important de intelectuali rusi, majoritatea facind parte din establishment-ul intelighentiei ruse, au semnat o scrisoare adresata presedintelui Putin in care ii cereau acestuia sa ramina si in cel de-al treilea mandat. Evident ca au fost voci radicale care au criticat aceasta scrisoare aberanta. Totusi, un astfel de gest nu ar fi fost posibil de conceput si realizat nici macar in perioada sovietica post-stalinista.
Cred ca s-a intimplat ceva grav in atitudinea politica a intelighentiei ruse daca in anul 2007, la atitia ani dupa caderea comunismului, un grup atit de semnificativ si compact cere presedintelui sa incalce Constitutia (sau s-o modifice) pentru a ramine si veghea la „linistea si bunul mers al lucrurilor”.
Fiecare e liber sa voteze si sa sustina pe cine doreste, dar cind apare un fenomen masiv de „indragostire” de Presedinte, oricare ar fi el, iar tonul il dau intelectualii, atunci lucrurile devin sumbre. Fiind chiar in acea perioada la Moscova am fost curios sa aflu parerea despre acest subiect de la una din ziaristele mele preferate (si critic de arta) Ekaterina Degot. Povestea ei cu tilc este urmatoarea:
Cind eram mica (anii 70), dar tara era mare, eu faceam parte din intelighentia sovietica. Din cite imi amintesc, in acea vreme, intelighentia sovietica avea doua vise mari si late: sa citeasca carti interzise sau greu accesibile (alaturi de muzica si filme) si sa calatoreasca peste hotare. Suferinta poporului si viitorul tarii nu erau lucruri care ne interesau prea mult. Aceste vise si, mai ales, neinplinirile lor deveneau treptat motive de a construi discursuri antiregim si de a ne plinge de lipsa libertatii.
Acum restrictiile sint departe in urma. Vizele au inceput sa curga si sintem mai mereu plecati in diverse tari, iar unii ne dau vize chiar pe 5-10 ani. In ce priveste numarul de carti si CD-uri, nici nu are rost sa mai vorbim, caci ele pur si simplu ne-au invadat. In acest moment fac cozi mult mai mari cei care vor sa vinda rusilor, decit cei care vor sa cumpere, asa ca marfa este din abundenta: poti sa cumperi orice si oriunde.
Pe alocuri se vinde bine Ortodoxia, pe alocuri Mahomed, pe Rubliovka in Moscova se cumpara ce e prea scump la New York, iar obiectele de lux si operele de arta din galeriile londoneze sint la mare cautare.
Intelectualii cumpara si ei ce pot si-si indeplinesc visurile din perioada brejnevista care le-au produs atitea frustrari. Toata aceasta „fericire” s-a infaptuit insa nu dintr-un exces de democratizare a tarii. As putea spune ca la acest capitol, Rusia are un rating destul de scazut si iese din categoria tarilor „poreadochinih / cumsecade”.
Paradoxal insa, cu exceptia unor grupuri marginale, pe nimeni nu intereseaza acest lucru. Toata aceasta „fericire” s-a infaptuit si cucerit nu cum am fi crezut noi in anii 70-80, adica prin revolutii si lupte pentru mari transformari, ci prin ceea ce noi dispretuiam: fericirea s-a infaptuit prin bani.
Am cumparat totul, am cumparat cartile, CD-urile si filmele pe care nu le-am avut, foile de calatorii la care visam atit de mult. Visul frumos al intelighentiei s-a implinit, iar acest vis, si acest lucru trebuie sa-l recunoastem cu tristete, era un vis pur consumerist.
Se pare ca in acei ani sumbri ai comunismului, noi sufeream mai degraba din cauza ca nu apartinem nomenclaturii sovietice, caci doar ea avea cartile si vinilurile la care visam noi. Iar acum, aceasta intelighentie a devenit, aproape inconstienta, nomenclatura insasi.
Privilegiile pe care odata le primea nomenclatura sint transferate astazi si spre intelighentie. Si fireste ca nu vrem sa le pierdem. De aici vine si teama noastra aproape paranoica in fata schimbarii.
Cred ca de teama schimbarilor care pot dauna locului caldut in care te afli si pierderea privilegiilor acumulate, multi dintre noi nu numai ca semneaza petitii in sustinerea Presedintelui pentru al 3-lea mandat, ci ar vrea in sinea lor ca el sa ramina acolo vesnic, atita timp cit ei isi pastreaza privilegiile.
Este o poveste trista de care intelighentia romana si cea din Est nu este deloc straina.
Bobby Fischer a decedat
Unul din cei mai mari sahisti a decedat… Bobby Fischer a fost singurul sahist care a pus probleme scoliid e sah sovietice…
un text si un filmulet cu Bobby Fischer
Fostul campion mondial la şah Bobby Fischer a decedat la 64 de ani, a anuntat site-ul BBC. Fischer locuia din 2005 în Islanda.
Campionul mondial la şah Bobby Fischer a decedat la vârsta vde 64 de ani. Americanul a devenit celebru după ce l-a învins pe campionul Uniunii Sovietice, Boris Spassky în 1972.
Victoria sa remarcabilă împotriva lui Boris Spasski în ar fi trebuit să îi întărească poziţia, după 20 de victorii consecutive în turnee -încă cel mai lung şir de victorii în lumea şahului.
Dar în loc să profite de victorie, Fischer s-a retras din competiţii.
Trei ani mai târziu, Federaţia Internaţională de Şah i-a luat titlul, în urma eşecului prin neprezentare în faţa lui Anatoly Karpov.
De atunci, în afara încă unui meci Fischer-Spasski jucată în Iugoslavia, stârnind mânia administraţiei SUA. După 2001, Fischer a dat mai multe interviuri în care îşi exprima bucuria pentru ceea ce el numea lecţia primită de Statele Unite odată cu atacurile din 11 septembrie de la New York şi Washington.
După retragerea inexplicabilă din competiţiile şahiste, Bobby Fischer a stricat relaţiile cu federaţia internaţională de şah, cu autorităţile americane şi mulţi prieteni sau admiratori din lumea şahului, lasand in urmă o imagine misterioasă si controversată.
Cauza decesului nu a fost incă precizată.
Bau, bau Lenin!
(In nr. 203 din Dilema Veche, domnul Alexandru Calinescu ma avertizeaza ca nu e de glumit cu acest Lenin de care vorbesc in interviul acordat lui Cezar Paul-Bădescu în Adevărul literar şi artistic… asa o fi… si ii raspund (in nr.204) ca nu e de gluma cu acest Lenin mai ales cind gindesti in clisee. Aveti ambele texte mai jos)
Spectrele lui Lenin sau Lenin reloaded?
Stimate domnule Alexandru Călinescu,
Am citit cu atenţie textul dvs. „Welcome back, Lenin!“ (Dilema veche, nr. 203) care face trimitere la un interviu pe care îl acord lui Cezar Paul-Bădescu în Adevărul literar şi artistic (12 decembrie 2007). În acest text mă învinuiţi că aduc un „elogiu lui Lenin“. Nu-mi aduc aminte să fi scris vreodată elogii, omagii sau ode dedicate vreunei personalităţi politice sau culturale. Am scris o singura odă la viaţa mea care se cheamă Odă tualetului sovietic şi este unul dintre cele mai subversive texte ale mele la adresa regimului comunist de tip sovietic. Ce să-i faci, am avut ghinionul să mă nasc într-un tualet sovietic care mirosea urît şi nu într-un buduar capitalist cu iz de iasomie. Însă indiferent ce miros are locul în care te naşti cred că trebuie să ţi-l asumi.
În ce priveşte discuţia despre Lenin, purtată cu domnul Paul-Bădescu, e scoasă puţin din context. Vorba zicalei hermeneutice: un text scos din context este un pretext. În acel interviu fac referinţă la Lenin, în contextul în care vorbesc despre o anumită formă de memorie faţă de obiecte şi eroi care se construieşte în cadrul unui sistem politic închis, represiv şi deficitar. E una din temele centrale ale cărţii mele: modul de arhivare, de memorare a vieţii cotidiene din comunism. Eu încerc să arăt cauzele şi modalitatea prin care maşinăria de propagandă şi o anumită realitate socială au reuşit să transforme obiecte banale în obiecte-eroi, obiecte fetiş. Iar în această scriitură utopică, numită URSS, iconul Lenin a jucat un rol semnificativ. Eu susţin că el a rămas în mentalul colectiv sovietic un erou pozitiv. În cel mai consistent text teoretic al cărţii mele, „Aventura sovietică a obiectelor“, încerc să arat cauzele şi mecanismul de producere a acestor obiecte şi eroi fetiş. Ştiu foarte bine cine e Lenin şi ce hram poartă, însă eu nu mă ocup în aceste texte de Lenin „criminalul“. La acest capitol îl putem citi pe Stéphane Courtois, la care faceţi referinţă, şi chiar dacă nu sîntem întru totul de acord cu dumnealui, e bine să-i ştim poziţia.
De asemenea, ştiu bine că în România autori precum Marx şi Lenin sînt autori trecuţi la index şi aud tot mai des de la intelectuali de primă mînă că aceştia sînt autori care au „idei care omoară“. Iar schema de interpretare a comunismului care a devenit aproape canonică e foarte simplistă: Marx l-a produs pe Lenin care l-a produs pe Stalin care a produs Gulag-ul: comunism = Gulag. Eu cred că supoziţia: comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut este greşită. Cred că această abordare nu face decît să ne menţină în logica stalinistă din anii ’50, „cine nu-i cu noi e împotriva noastră“ şi nu ne ajută prea mult să înţelegem trecutul şi prezentul. Pe lîngă Gulag, în comunism s-au mai întîmplat lucruri. E straniu, dar a existat viaţă şi în comunism. Opinia mea faţă de acest gen de abordare e destul de clară şi am spus-o de nenumărate ori. Chiar dacă discursul anticomunist actual deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să cercetăm şi să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. E un discurs care nu mai are rol critic, ci e doar o marfă care se vinde bine. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment.
Ştiu foarte bine că afirmaţia „Ceauşescu este un produs al nostru“ deranjează. În tradiţia culturală şi politică a României, vina şi duşmanul sînt externalizaţi: ei sînt vinovaţii şi noi victimele. Pentru a vedea gravitatea problemei mie îmi place să plusez şi să zic că Ceauşescu e cel mai consistent produs al industriei cultural-politice româneşti din a doua jumătate a secolului XX. Ceauşescu nu este un produs de import, iar regimul său a fost un regim la care am pus umărul cu mic, cu mare. Acest rău monstruos a fost posibil prin coparticiparea fiecăruia dintre noi, unii mai mult, alţii mai puţin. Aceste lucruri trebuie conştientizate şi asumate. Iar actualul regim nu cred că are nevoie de aplaudaci, ci de critici, fiindcă dacă Lenin şi Ceauşescu ne-au părăsit, demonii lor îi avem mereu cu noi.
Cu acelaşi respect,
Vasile ERNU
Welcome back, Lenin!
Alexandru CĂLINESCU
Deşi ideile politice ale lui Vasile Ernu nu-mi erau necunoscute, am citit cu o anume mirare interviul pe care îl acordă lui Cezar Paul-Bădescu în Adevărul literar şi artistic (din 12 decembrie a.c.). Mirarea începe de la titlu: „În sufletul nostru, Lenin rămîne un erou pozitiv“. Acest „nostru“, care într-un fel mă înglobează, este – orice s-ar spune – deranjant. E drept, Vasile Ernu se explică: „nostalgia“ lui este în primul rînd a obiectelor şi elementelor din viaţa cotidiană în comunism, cum ar fi Brifcor, Cico sau îngheţata Polar (pe rol de madlene, completează Cezar Paul-Bădescu). Pe de altă parte, nu am cum să fiu de acord cu aserţiunile de genul „lumea nu s-a schimbat“, e o „iluzie“ că trăim într-o lume liberă, prezentul are „forme la fel de monstruoase şi urîte ca trecutul“, economia liberală cunoaşte „mecanisme de represiune mult mai subversive“ etc. Echivalenţa comunism-capitalism este un laitmotiv al extremei stîngi actuale şi declaraţiile lui Ernu i-ar face fericiţi pe José Bové, Ignacio Ramonet şi pe cei de la Le Monde diplomatique. Societatea democratică nu este totuna cu comunismul şi o confirmare în acest sens este însuşi simplul fapt că Vasile Ernu poate spune ce spune. La fel, afirmaţia: „de cînd există Europa, intelectualul este, prin natura lui, de stînga“ e o enormitate. Ar fi ridicol să încep să dau liste cu mari intelectuali de dreapta. În fapt, nici nu este posibilă o discuţie pornind de la astfel de afirmaţii peremptorii.
În schimb, nu pot să las fără răspuns elogiul lui Lenin. Acesta – declară autorul lui Născut în URSS – este un mare nedreptăţit. Mari nedreptăţiţi – adaugă el – sînt şi Stalin, şi Ceauşescu. Ei sînt „un produs al nostru, al tuturor“ (iarăşi acest plural neliniştitor). Şi încă: „Lenin, în mentalul nostru şi la nivel de sensibilitate intimă, rămîne un erou pozitiv (…) în ciuda întregii propagande de acum, antisovietice şi anticomuniste“. Propagandă? Şi noi, care credeam că războiul rece s-a terminat…
Cît de pozitiv a fost Vladimir Ilici Lenin ne-o arată studiile şi cercetările istoricilor, care n-au nimic a face cu o pretinsă propagandă. Mă voi servi de foarte recentul Dictionnaire du communisme (Larousse), apărut sub direcţia editorială a lui Stéphane Courtois. În viziunea autorilor dicţionarului, Lenin a creat un mic partid de revoluţionari profesionişti – grupul bolşevic, o falangă cu o ideologie extremistă, bazată pe cultura subversiunii, a ilegalismului şi a conspiraţiei. Stalinismul nu este o invenţie a lui Stalin: el a fost prefigurat, în ceea ce are definitoriu, de Lenin. Ca motto la cartea lui din 1902, Ce-i de făcut?, Lenin a ales următorul citat din Lasalle: „Partidul se întăreşte prin epurări“. A pus în practică principiul la Congresul al VIII-lea al PCUS, din 1919, cînd sînt excluşi 150.000 din cei 450.000 de membri de partid. Revoluţia este inseparabilă de teroare şi de războiul civil. Lenin profită de foametea din 1918 pentru a distruge Biserica Ortodoxă: „Tocmai acum, cînd în regiunile atinse de foamete oamenii se mănîncă între ei şi mii de cadavre zac la marginea drumului, noi trebuie să confiscăm bunurile bisericii cu energia cea mai sălbatică şi mai necruţătoare, şi să strivim orice încercare de rezistenţă“. Au fost executaţi atunci 8.000 de preoţi, călugări, călugăriţe, credincioşi. În iulie 1918, Lenin a ordonat personal asasinarea ţarului şi a familiei sale. În 1920 s-a creat laboratorul de otrăvuri, integrat în 1937 în NKVD sub numele de „laboratorul de toxicologie nr. 12“. În septembrie 1922 a ordonat expulzarea a 160 de filozofi, scriitori, istorici (îmbarcaţi în două vapoare cu destinaţia Germania). În luna mai a aceluiaşi an dăduse directive pentru redactarea noului cod penal, care serveşte organizării procesului trucat al socialiştilor revoluţionari. Dar mai elocvente sînt aici citatele din Lenin: „Tribunalul nu trebuie să suprime teroarea (…) ci s-o fundamenteze, s-o legalizeze, clar, fără a trişa sau a farda realitatea“; „Sarcinile actuale sînt: intensificarea represiunii împotriva duşmanilor puterii sovietice şi a agenţilor burgheziei; (…) punerea în scenă – absolut necesară – a unei serii de procese publice exemplare (exemplare din punctul de vedere al rapidităţii şi al durităţii represiunii, al pedagogiei, al educării maselor…)“. Şi, în sfîrşit: „Noi nu trebuie doar să frîngem orice rezistenţă, oricare ar fi ea. Noi mai trebuie să-i obligăm pe oameni să muncească (…) şi dispunem de mijloacele necesare (…). Aceste mijloace sînt monopolul asupra cerealelor, cartela de pîine, obligaţia generală de a munci. «Cine nu munceşte nu mănîncă», asta e regula fundamentală“.
Nu cred că îl putem pune pe Lenin pe acelaşi plan cu îngheţata Polar. Şi nici că este o „victimă“ a anticomunismului. Şi, mai ales, cred că nu e bine să ne jucăm cu vorbele.
Schimb de carti
Auzisem depre o intilnire numita “Schimb de carti”.
Am fost, am vazut, m-am minunat…. Clubul era plin ochi de oamni care au adus carti. Pe mese erau mult mai multe carti decit bere… deci nimic nu e pierdut…
mersi de invitatie si pentru cei care nu au trecut pe acolo le sugerez sa o faca…
Pentru iubitorii de carte si pentru organizatorii evenimentului iata un climp cu Esenin (receant a aparut un serial cu viata lui Esenin… melodia are versuri de Serghei Esenin)
Unde se mai afla Putin in bancurile rusesti
text aparut pe HotNews.ro + un film despre Generatia Putin… o problema destul de delicata
Stim cu totii in principiu ce este un banc. Vechii greci, de la care ni se trag multe, numeau cu acest cuvint (anekdotos) povestirile scurte nescrise, needitate. Este poate cel mai utilizat gen oral, prin care se ironizeaza, ia in deridere, se fac glume si se critica. Bancul politic este o specie aparte si a facut o mare cariera in lumea moderna, iar in sistemele politice represive a fost o adevarata supapa pentru populatie si o oaza de libertate.
Oamenilor puterii, pe care aceste bancuri ii vizeaza, precum si institutiilor care se ocupa cu „bunul” mers al lucrurilor, le amintim ca bancul nu are un autor concret, el este un produs anonim sau mai degraba colectiv. De aceea el nu se spune in nume propriu, ci trimite la o serie intreaga de povestitori.
Faptul ca bancul e o creatie anonima nu face decit un mare bine, atit celui care l-a creat, cit si celui care-l spune. Se pare ca bancul, prin modul sau de constructie, are capacitatea de a proteja atit sursa, cit si emitatorul, fata de stim noi cine.
Un bun amic rus, antropolog de meserie, care a scris o carte ce analizeaza rolul bancului politic in societatea sovietica si cea ruseasca , imi spune ingrijorat ca o data cu venirea la putere a lui Putin bancurile politice au inceput sa se imputineze.
Disparitia bancului politic dintr-o societate, oricit de buna ar fi ea, sustine el, este un mare semn de intrebare si ar trebui sa ne ingrijoreze, caci asta ne arata ca partea activa a populatiei a renuntat la reflexie, la spiritul critic si devine fie complice cu sistemul politic in cauza, fie se multumeste cu ceea ce are si intra intr-o stare de vegetare.
Pina si in URSS productia de bancuri politice a fost destul de fructuoasa si mai toti corifeii sovietici de la Lenin si Stalin, pina la Brejnev si Gorbaciov sint prezenti in toate ipostazele si sint ironizati. Eltin, primul presedinte al Rusiei este si el prezent din plin in bancuri.
In cel priveste pe Putin, odata cu venirea lui la Kremlin, se schimba destul de mult atit imaginea presedentiei ruse, cit si modul de reflectie a bancurilor asupra acestei institutii. Putin aduce pe de o parte o noua imagine Kremlinului, o imagine a omului puternic, ordonat, cel care controleaza tot, vorbeste putin dar la momentul potrivit, si este sportiv si nebautor.
Pe de alta parte, pune in functiune o intreaga masinarie de PR care lucreaza la crearea acestei noi imagini ce depaseste cu mult hotarele tarii si un aparat represiv foarte subtil care are ca scop contracararea imaginii negative venite dinspre mass-media.
De exemplu, televiziunea NTV, care difuza varianta rusa a emisiunii The Muppets, in care aparea si papusa Putin, a fost achizitionata de Gazprom pentru ca apoi emisiunea sa dispara peste noapte. si totusi in ultimii ani bancurile au inceput sa curga, ceea ce ne spune ca lucrurile au luat un curs normal, atit cit pot fi ele de „normale” in Rusia. Bancurile au revenit in forta ironizind elemente cheie ale politicii lui Putin. Iata citeva exemple:
– Putin sta ingindurat in Kremlin. Apare Stalin si-l intreaba: Vladimir Vladimirovici, ce problema aveti? Nu stiu ce sa ma fac, zice Putin, am numai angajati incompetenti! Eu iti sugerez, zice Stalin, ca pe toti incompetentii sa-i impusti si sa vopsesti Kremlinul in albastru! De ce in albastru? – intreaba nedumerit Putin. Stalin zimbeste in coltul gurii si zice: eram sigur, Vladimir Vladimirovici, ca fata de prima parte a sugestiei nu veti avea nimic impotriva!
– Din data de 1 ianuarie 2000 bancurile cu Vovocika au fost declarate bancuri politice si au fost trecute la index (Vovocika este echivalentul lui Bula in bancurile ruse si diminutivul de la Vladimir).
– Nu exista fosti cekisti (KGB-isti), ci doar viitori presedinti!
– Putin mediteaza la problema conflictului diplomatic dintre Rusia si Marea Britanie si la propunerea diplomatiei britanice de schimbare a Constitutiei ruse. Asculta albumul With the Beatles a formatiei The Beatles. Din difuzoare se aude melodia Revolution: You say you'll change the constitution, Well, you know we all want to change your head. Genial!, exlama Putin, si-si noteaza in agenda: trebuie sa le schimbam creierii astora, nu sa modificam Constitutia!
– Fiica lui Putin se pregateste sa dea la facultate. Concurenta e nebuna. Se bat 40 de Universitati pentru un singur candidat.
– Putin il convoaca la vila sa pe Roman Arkadevici Abramovici. stiu, Roman Arkadevici, zice Putin, cit mult bine ati facut tarii acesteia: ati dezvoltat domeniul metalurgic, cel petrolier, ati contribuit la dezvoltarea fotbalului si ati dezvoltat regiunea Ciukotka. Vreau sa va rasplatesc! Scoate cartea de cecuri si ii spune: voi scrie aici orice suma doriti! Ce zici, 200 milioane Euro e ok? Abramovoci tace. Ei bine, 400 mil… 700 mil… Bine, bine uite un cec de 1 miliard de Euro! Putin semneaza cecul si i-l pune frumos lui Abramovici in buzunarul de la piept. il bate prieteneste pe umar si-i spune: Iar RESTUL, Roman Arkadevici, va recomand sa-l restituiti cit mai repede posibil…
Bancurile ar putea curge la nesfirsit. Ele sint pe toate gusturile si spiritul critic, umorul si ironia sint prezente. Ma intrebam cind am auzit ultima oara bancuri cu dregatorii nostri politici actuali si mi-am dat seama ca nu am auzit demult astfel de bancuri. Daca lipsa bancurilor e un semnal de alarma, asa cum zice amicul meu rus, atunci ar trebui sa ne puna pe ginduri. Cine stie poate Mall-urile, obsesia consumului, contractele salariale si show-media actuala sint institutii care ne atrofiaza si cenzureaza mult mai subtil spiritul critic si umorul decit vechile institutii ceausiste. E doar un semn de intrebare.
« go back — keep looking »