“Io non penso che la sofferenza sia la chiave di lettura del comunismo” – eSamizdat 2008 (VI) 1, pp. 391-395, 2008

Dialogo con Vasile Ernu – A cura diMaria Luisa Lombardo

Vasile Ernu (1971) `e autore di un libro che ha provocato
non poche reazioni nello spazio culturale romeno.
L’autore, nato a Odessa, vissuto in Moldavia e naturalizzato
romeno (la famiglia Ernu si `e trasferita in Romania
nel 1990), debutta come scrittore nel 2004 (nell’ambito
della campagna di promozione della nuova letteratura
promossa dalla casa editrice Polirom con lo slogan “Votate
per la letteratura giovane”) con il libro di memorie
N˘ascut ˆın URSS – Roˇzdennyj v SSSR [Nato in Urss, Iasi
2006], in cui ha creato piccoli quadretti ironici, sarcastici
ma realistici, delle abitudini, dei simboli e del mondo
nell’exUnione sovietica. Il libro si inserisce nel filone della
memorialistica postcomunista e assume le fattezze di
una carrellata documentaria dell’era sovietica, di una ricerca
“archeologica” alla scoperta di unmondo scomparso.
I ricordi di Ernu sono personali e nel contempo appartengono
alla sfera collettiva, in quanto ogni cittadino
dell’ex Unione sovietica pu`o rivendicarli come propri.
Il titolo del libro `e eloquente quanto provocatorio, e
si giustifica con i natali sovietici dell’autore, arrivato in
Romania solo a un’et`a avanzata. L’ipostasi dell’individuo
formatosi in Urss `e evidenziata dal motto di Vladimir
Majakovskij che apre il libro “Privi¸ti, minuna¸ti-v˘a /
Sˆınt cet˘a¸tean al Uniunii Sovietice” [Guardate, stupitevi /
Sono cittadino dell’Unione sovietica]. Difatti, come sottolinea
Luciat, la prospettiva da cui scrive Ernu `e quella di
colui che ha vissuto al centro delmondo, in una superpotenza,
culturalmente e politicamente opposta al capitalismo
americano. Non sorprende quindi il tono di “elogio”
per un paese che aveva un proprio orgoglio e una propria
centralit`a, cosa che differenzia molto Ernu da altri
scrittori romeni.Nel libro si racconta in maniera lucida, ironica e nostalgica
il mondo ormai scomparso dell’infanzia e adolescenza
dell’autore, uno spazio mitico, culla di dolci ricordi
personali, a prescindere dal sistema. In realt`a, il
documento testimonia il dramma di tutti coloro che all’improvviso
si sono trovati senza la propria patria, privati
della loro consueta identit`a, disgregatasi insieme all’ex
Unione sovietica. Ma la nostalgia del libro nasconde
qualcosa che trascende l’ideologia politica e si colloca
su un piano strettamente personale. Lo stesso autore
confessa infatti con velata amarezza:
A volte vorrei prendere un biglietto per l’Urss. Tuttavia,
quando capita, devo ricordarmi che una cosa del genere
non `e pi `u in vendita. Nessun treno, nessun aereo e nessuna
strada portano ormai inUrss, per il semplicemotivo che
l’Unione sovietica non esiste pi `u. Il solomodo di visitare il
mio paese `e legato alla memoria.

Il libro si presenta come un puzzle i cui pezzi sono intercambiabili
e tutti necessari per potersi addentrare nell’universo
dell’homo sovieticus, il che offre la possibilit`a
di poter comunque iniziare a leggere il libro dal capitolo
il cui titolo stuzzichi e incuriosisca maggiormente. E
infatti, i titoli sono molto suggestivi, dicendo quel tanto
o quel poco che serve per catturare la curiosit`a del lettore.
In questo modo Ernu fa da una parte il verso a opere
saggistiche rumene aventi come denominatore comune
il passato comunista, dall’altra se ne distanzia evitando
di puntare il dito contro quel passato. Cos`ı facendo,
l’attitudine di Ernu risulta anche pi `u giocosa, pi `u leggera
e permette una lettura pi `u rilassata. Si veda ad esempio
il capitolo Ode alla tualet sovietica, dedicato a Il´ja
Kabakov, qui tradotto in forma integrale:
Non esiste niente di pi `u intimo nella vita del cittadino sovietico
della tualet (consentitemi, per l’immenso rispetto
che ho nei confronti di questo luogo e di questa parola, di
mantenere la formula sovietica: tualet). Essa `e, forse, la parola
pi `u intima conosciuta dal cittadino sovietico. Tualet `e
il luogo dove tu e solo tu risolvi i problemi che nessun altro
pu`o risolvere al posto tuo. Nessuno, n´e tuo padre, n´e
392 eSamizdat 2008 (VI) 1 } Immagini }
tua madre, neanche tua moglie o il tuo migliore amico e
neppure il Primo segretario, pu`o sostituirti nella visita obbligatoria
che devi fare alla tualet. L’esperienza che hai con
questo luogo timarchia a vita, la tua intera persona rimane
in un rapporto intimo con questo luogo e con l’esperienza
in questo luogo. L’esperienza che ciascuno di noi ha avuto
con questo luogo `e diventata parte della nostra natura
collettiva. L’esperienza della tualet sovietica `e un bene collettivo
che abbiamo conquistato e che `e divenuto una delle
caratteristiche essenziali del nostro spirito.
Non so con esattezza quale sia l’esperienza di un cittadino
di un paese capitalista occidentale, tuttavia, quando sono
arrivato per la prima volta in un paese dell’ovest, la prima
cosa che mi ha destato un certo grado di sconforto sono
stati i wc. Non mi hanno infastidito per la loro sporcizia,
poich´e, paragonati alla tualet sovietica, essi sono veri paradisi,
e neanche per ci`o che riguarda il rispetto dell’intimit`a,
poich´e la maggior parte hanno s´epar´e che ti proteggono
dagli occhi del vicino, quanto per la loro incapacit`a di farti
sentire in intimit`a. Per il cittadino sovietico ci`o `e inaccettabile.
La tualet `e l’intimit`a collettiva alla massima purezza.
Il cittadino sovietico si costipa in un boudoire capitalista,
per il semplice motivo che questo spazio non si trova in
un rapporto di intimit`a con lui. Per tale causa, non esistono
ricordi legati ai wc occidentali. E laddove non esistono,
ricordi, non esiste nemmeno intimit`a.
Ma cosa rende speciale questo luogo dannato? Ebbene,
cercher`o di dirvi qualcosa, cose che di solito non si dicono,
e che ciascuno tiene per s´e. `E difficile raccontare i ricordi
pi `u intimi. Queste cose sono conservate per ricordare e goderne.
Pochi sono coloro che le raccontano e ancorameno
sono coloro che possono raccontarle. Ma proviamoci.
In primo luogo, voglio dirvi che esistono due tipi fondamentali
ditualet sovietica, che ogni cittadino sovietico o
ama od odia. Tuttavia, indifferentemente dal sentimento
che provi, ti relazioni con essa come se fosse parte di te
stesso. La prima tualet `e quella della kommunalka. L`ı la
incontri per la prima volta e l`ı sperimenti i primi momenti
del rapporto intimo con questo tipo di spazio. La tualet
della kommunalka `e un luogo comune, che appartiene a
tutti gli inquilini della casa. Di conseguenza, esso `e il luogo
dell’intimit`a di pi `u persone, e non solo della tua famiglia.
Qui viene anche tetja Klava e dedja Valodija, anche la bella
Marusija, e quell’antipatico di Lenija, cos`ı come anche gli
altri 20 inquilini della casa. Questo luogo sopporta, rispetta
e serve in ugual misura ciascuno di noi. La tualet non
fa discriminazioni. Tu puoi sbagliare nei suoi confronti, lei
non pu`o mai sbagliare nei tuoi.
Andare alla tualet `e una vera arte, e quella della kommunalka
presuppone una vera e propria iniziazione. Diventi
una sorta di stalker, la guida spirituale della tua stessa persona.
Quando vai l`a, devi sapere che, per quanto tu possa
essere solo, gli inquilini ti seguono. Ce n’`e almeno uno che
ti segue e commenta: “Questo qui ci sta di nuovo mezz’ora”,
“Di nuovo legge romanzi o chiss`a che diavolo si mette
a fare”. In verit`a, quando vai alla tualet, se rispetti questo
luogo, devi avere con te due cose. Un libro e la carta igienica.
La carta igienica `e un oggetto che non troverai mai
in unatualet. Questo oggetto si tiene al posto d’onore nella
propria camera. E si utilizza economicos. Ma non dovete
pensare che, se vi siete dimenticati la carta igienica, vi
possiate trovare in una situazione imbarazzante. No. L`a
troverete, in un angolo, o la Pravda dell’anno scorso, il che
ti risolve automaticamente anche il problema della lettura,
o un mucchio di ritagli di giornale, rifiniti per benino con
la forbice, dalla Komsomolskaja Pravda. Di questo se ne
occupa tetja Klava1.

Una parte della critica romena non ha per`o accolto
con totale favore questo libro, intriso, secondo alcuni, di
nostalgie verso unmondo “terribile”: quasi si trattasse di
un’apologia del mondo sovietico contrapposto al mondo
capitalista. Proprio per questo affetto, spesso ostentato
(a volte con ironia, a volte con polemica) le reazioni
di una parte della critica sono state aspre, dirette
contro quelle che sono sembrate le farneticazioni di un
filocomunista, insensibile alle sofferenze altrui.
A tal proposito, Sorin Antohi, autore della postfazione
al libro dal titolo Nostalgii sovietice [Nostalgie sovietiche],
analizza il fenomeno dei “nostalgici” del vecchio sistema
di vari paesi dell’Est Europa, quello che i media hanno
definito Ostalgie, rievocando memorie personali, ovvero
i propri incontri con persone degli ex paesi comunisti.
A parte la solidariet`a fra questi superstiti di un’apocalisse
politica e sociale che, se capita di incontrarsi, si ritrovano
magari a parlare in russo davanti a un bicchiere, si
manifestano anche diversi motivi e modalit`a di nostalgia:
i russi hanno una “nostalgia imperiale”, gli ucraini
mescolano nazionalismo “filo-occidentale” a una nostalgia
che non si riferisce comunque al sistema sovietico;
essa `e piuttosto una pseudomnesia, cio`e la rievocazione
di un’Arcadia idealizzata, di un passato mai vissuto e riscoperto dopo decenni di forzato oblio collettivo (come
nel caso dell’antica toponomastica romena: Cern˘au¸ti e
Liov ad esempio), i cittadini della ex Germania est (che
si confessano pi `u tristi dei romeni, poich´e l’onomastica
della loro patria era ridotta a una sigla) manifestano una
nostalgia svuotata dell’oggetto.
In questo quadro di diverse “nostalgie”, il libro di Ernu
`e – sottolinea Antohi – “una versionemolto speciale della
nostalgia di un bessarabo per l’Urss, in cui domina lo humour nero: “Peccato che questi capitalisti siano riusciti
a produrre una tale quantit`a di merce che supera (sic) la
nostra capacit`a di costruire code”2

1 V. Ernu, N˘ascut ˆın URSS, Ia¸si 2004, pp. 164-166 (traduzione
dal romeno diMaria Luisa Lombardo).
2 S. Antohi, Nostalgii sovietice, in V. ERNU, N˘ascut ˆın URSS, Ia¸si 2004, p. 245.

Dialogo con Vasile Ernu, a cura diM.L. Lombardo 393
Dopo aver ricevuto svariati premi e riconoscimenti in
Romania, recentemente il libro `e stato pubblicato anche
in Russia dalla casa editrice AdMarginem, nella traduzione
di Oleg Panfil. Il 28 novembre 2007 `e stato presentato
a Mosca nell’ambito della fiera del libro (28 novembre –
2 dicembre 2007), insieme a una tavola rotonda sul tema
Homo postsovieticus: Attualizzazione dell’esperienza sovietica, cui hanno partecipato i critici letterari ViktorMiziano e Lev Danilkin, il critico d’arte Ekaterina Degot, gli scrittori Alexandr Prochanov, A. Zamostjanov e Michail Elizarov, redattore della rivistaMoscow Art.

Maria Luisa Lombardo Le sembra corretto dire
di lei che `e uno scrittore romeno nato in Unione
sovietica?
Vasile Ernu Si pu`o dire anche cos`ı. Io sono nato
e cresciuto in Urss. Sono stato e sono bilingue,
ma ho scritto i primi testi in lingua romena.
Mi sono assunto la responsabilit`a di questa
cosa. A volte ci`o mi imbarazza, a volte mi dispiace
di non poter dire in romeno quello che
potrei dire in russo. Tuttavia, se dovessi scrivere
in russo credo che proverei lo stesso sentimento.
La lingua `e un mondo affascinante, con le
sue regole e i suoi limiti. `E affascinante poter
sognare in due lingue, peccato siano solo due.
M.L.L. `E chiaro dall’introduzione delle prime
pagine che si tratta di un libro di memorie che,
attraverso il recupero memorialistico, tratta di
temi sociali, politici e culturali, delle usanze
dell’homo sovieticus e cos`ı via. Se volessimo
inquadrare il suo libro in un genere letterario,
quale potrebbe essere?
V.E. Io ho battezzato ci`o che faccio “genere eretico”
(termine che ho preso in prestito), cio`e
una mescolanza di pi `u stili. Vi si trova anche
una sorta di narrazione prossima al generememorialistico,
c’`e anche il genere documentario
e anche il saggio. Quel che ho cercato di fare,
indipendentemente dal genere, `e stato mantenere
un certo tono, un certo timbro. Il libro `e
formato da pi `u pezzi, sul modello di un puzzle,
e anche lo stile `e frammentario. Nonostante
ci`o, persino nemici dichiarati hanno riconosciuto
che il mio libro si legge tutto d’un fiato.
Questo non significa che sia necessariamente
di qualit`a. A me tuttavia piacciono i libri che
si leggono facilmente, tutto d’un fiato.
M.L.L. Pu`o introdurci un po’ nel suo libro,
raccontandoci del mondo messo in luce dalla
memoria, dei temi sociali e culturali affrontati?
V.E. Io provo a raccontare un mondo, un mondo
scomparso. E in questo percorso procedo
da una tesi semplice: indifferentemente dal sistema
in cui vivi, indifferentemente dall’ideologia,
dalla repressione, la cosa pi `u importante `e
la vita. Io provo a raccontare la vita, la vita comune,
quella di ogni giorno, la vita quotidiana
di un cittadino sovietico: come si veste, come
vive, cosa fa a scuola, come beve, che rapporto
ha con il sesso, che oggetti utilizza, che film
vede e che musica ascolta, come si diverte, chi
ama e chi odia, come sta in fila e di cosa conversa
in cucina. . . E tanti altri elementi che costituiscono
la nostra vita. Il tutto `e scritto con
una certa dose di tenerezza, quando `e necessario
nonmancano gli elementi nostalgici,ma c’`e
anchemolta ironia. Allo stesso tempo, io faccio
riferimento sempre anche al presente. Il libro
`e una sorta di sguardo dal presente verso il passato,
per questo non dimentico di ironizzare sul
mondo nuovo, sulle nuove ideologie, sui nuovi
clich´e.
M.L.L. Da dove nasce il desiderio o la necessit`a
di scrivere un libro dal titolo eloquente Nato in
Urss?
V.E. Negli ultimi anni mi `e venuto desiderio
della mia ex patria. Una patria che non esiste
pi `u se non nei ricordi e negli archivi. Ho deciso
che dovevo necessariamente scrivere questo libro.
Volevo che fosse un progetto collettivo,ma
non `e riuscito. Ho deciso di scriverlo da solo
e credo di aver fatto bene, almeno per quanto
mi riguarda. Sono soddisfatto, nonostante ogni
giorno mi vengano in mente cose che avrebbero
meritato maggiore riflessione. Ma io mi sono
assunto il rischio di questo carattere sogget394
eSamizdat 2008 (VI) 1 } Immagini }
tivo, personale e che non vuole essere a ogni
costo esaustivo. Il libro `e nato dal desiderio di
raccontare questa esperienza in primo luogo a
me stesso. Ho cercato di vedere qual `e il mio
rapporto con il passato e implicitamente con
il presente. Allo stesso tempo ho voluto testimoniare
questo rapporto. Il libro `e una sorta
di testimonianza di un mondo e di un modo di
essere.
M.L.L. Leggendo il suo libro mi sono ricordata
del film di Stephen Spielberg, The Terminal, con
Tom Hanks. Il protagonista a un certo punto
si ritrova prigioniero nell’aria neutra dell’aeroporto,
poich´e il suo paese politicamente non esiste
pi `u. Pensa che il cittadino dell’ex Unione sovietica
del suo libro possa essere paragonato, in
una certa misura, al personaggio di questo film,
con lo spazio neutro dell’aeroporto sostituito da
quello della memoria?
V.E. S`ı, ma solo se lo consideriamo in prospettiva
temporale e non spaziale. La nostra patria,
l’Unione sovietica, `e un concetto temporale,
non geografico, `e gi`a entrata negli archivi e
nella storia. Pu`o essere rivissuta solo con l’aiuto
dellamemoria.
M.L.L. Nato in Urss non `e solo un libro ma anche
un sito web (http: // www. nascutinurss.
ro ) in cui possiamo trovare reperti e feticci dell’ex
Unione sovietica. In quale misura lei pensa
che il sito completi il libro, o si tratta piuttosto
di due aspetti che possono essere vissuti inmodo
separato?
V.E. Il sito `e un prolungamento del libro. Io dico
che `e un’estensione del libro. Esso apporta
al testo una parte visuale e audio. Il libro e il sito
si completano reciprocamente ma possono
anche essere vissuti in modo separato. Anche
il sito rappresenta un archivio soggettivo della
civilt`a sovietica. Io provo a creare una sorta
di mondo virtuale dello spazio sovietico allo
scopo di renderlo familiare e di informare almeno
parzialmente. Non `e un archivio della
nostalgia, come alcuni hanno voluto insinuare.
M.L.L. Sul sito si trovano anche informazioni
sul libro e i dibattiti della stampa che sono seguiti
alla pubblicazione del volume. Navigando
sul sito, ho incontrato per esempio l’articolo
di ¸Stefan Agopian3, in cui si fa un’aspra critica
della nostalgia che ha idealizzato un mondo
evocatore di tristi ricordi per i rumeni. Come ha
reagito a un simile attacco?
V.E. Mi dispiace, ma per me il prendere in giro
e la b˘a¸sc˘alia [derisione sarcastica] non rappresentano
una critica. Non rispondo a simili approcci
per il semplicemotivo che non si basano
su argomenti,ma sumezzi argomenti, non fanno
riferimento a un discorso razionale,ma fanno
appello alle emozioni. Questo genere di ingiurie
vengono da posizioni di potere e di disuguaglianza
che non desiderano un dialogo ma
la distruzione dell’altro. Paradossalmente tuttavia,
il testo di Agopian, che `e un importante
scrittore,mi ha reso un grande servizio. Molti si
sono incuriositi in seguito ai suoi attacchi.
M.L.L. Mentre scriveva il libro, ha mai pensato
alle reazioni che avrebbe potuto destare in un
paese che ha sofferto un periodomolto tragico ai
tempi della dittatura di ispirazione sovietica?
V.E. S`ı, ci ho pensatomolto, tuttavia questa cosa
non ha cambiato le mie intenzioni. Io non
penso che la sofferenza sia la chiave di lettura
del comunismo.
M.L.L. Quali accuse addotte da alcuni critici
l’hanno infastidita maggiormente o considera
totalmente infondate?
V.E. Non posso arrabbiarmi con i miei critici.
L’esistenza di opinioni differenti, di reazioni
differenti `e del tutto naturale, poich´e siamo differenti,
abbiamo modi di interpretazione differenti,
abbiamo scuole di pensiero differenti
e cos`ı via. Evidentemente ho suscitato alcune
reazioni, ma esse sono solo state passeggere.
Credo che l’affermazione che reputo pi `u sbagliata
sia quella di Simona Sora, verso la qua-
3 Si veda il link del sito www.nascutinurss.com/presa_iul.
html#16 Dialogo con Vasile Ernu, a cura diM.L. Lombardo 395
le nutro comunque un grande rispetto. Lei sostiene
l’idea che sono “irresponsabile” e “ignorante”,
e avverte anche i potenziali lettori che il
mio testo pu`o rendere insani. Da dove proviene
una tale affermazione? Lei si basa sulla supposizione
che quando parli di comunismo devi
in primo luogo condannare, parlare dei crimini
comunisti e della sofferenza. Io penso che
la premessa degli anticomunisti postcomunisti
sia totalmente falsa. La tesi che il comunismo
sia il male principale, e che il suo opposto sia
il bene assoluto, `e una direzione sbagliata che
finisce per provocare solo un blocco all’interno
dello stesso paradigma. Ripeto: dal mio punto
di vista la sofferenza non `e la chiave di interpretazione
del comunismo. In primo luogo,
la sofferenza `e presente in tutti i sistemi, anche
in quelli di mercato ben strutturati. In secondo
luogo, nel mio libro non nascondo mai l’idea
che il sistema comunista sia stato un sistema
politico repressivo. Al contrario, ci`o viene
detto molto chiaramente. Tuttavia affermo che
anche il sistema capitalista `e una forma di repressione
anche se di tipo economico. So che
questo genere di affermazioni non sono ben accette
in Romania,ma iomi prendo la responsabilit`
a di ogni parola. E in terzo luogo, parlo dalla
prospettiva di un homo sovieticus e non mi
sono proposto lo scopo di risolvere tutti i problemi
del comunismo. `E un archivio soggettivo.
Allo stesso tempo credo che il mio percorso
sia molto pi `u efficiente nel mostrare l’essenza
del comunismo alla nuova generazione. A lungo
termine ha un effetto di dissoluzione del comunismo
pi `u potente che non le brutali grida
del genere: “abbasso il comunismo”. Cosa pu`o
esserci di pi `u sovversivo e rivelatore di Ode alla
tualet sovietica, dovemostro che lamia vita `e
stato un wc, ma dato che si tratta della mia vita,
la rispetto e la amo. Credo che accettare il
proprio passato sia un fatto di responsabilit`a e
di coraggio; ed `e questo che faccio; solo che lo
faccio in un modo differente rispetto al banale
approccio di condanna del comunismo. Come
direbbe il mio eroe preferito, Ostap Bender,
“Gi `u quelle sporche mani dal volto della mia
infanzia!”.
M.L.L. Per fortuna il suo libro non ha ricevuto
solo critiche negative ma anche elogi, e forse
`e stato analizzato anche in modo pi `u obiettivo.
Per esempio Daniel Cristea-Enache afferma:“
Nato in Urss si legge tutto d’un fiato e ha
un buon livello intellettuale. Abbondano le barzellette
geniali, Il´f e Petrov sono all’ordine del
giorno e, in generale, ogni strato della vita dell’Unione
sovietica `e scomposto in una miriade
di fatti e fatterelli con sottintesi, eccellentemente
narrati dall’autore debuttante. Al di l`a di questo
saporito sviluppo, esistono anche riflessioni
di grande profondit`a, per esempio l’analisi
del rapporto libert`a/interdizione dimostra l’acutezza
dell’analisi critica. Vasile Ernu si congeda
dal comunismo ridendo svogliatamente, ma
non nello stile pungente ben noto sulle rive del
fiume Dˆambovi¸ta. Non accusiamolo troppo se
guarda con grande attenzione e con una certa
emozione al passato”4 `E un parere totalmente
opposto a quello di Agopian. Che importanza
hanno per uno scrittore che ha appena debuttato
l’esistenza di reazioni della critica cos`ı
differenti?
V.E. S`ı, devo riconoscere che sono state scritte
molte cose buone e positive, e queste ultime
hanno prevalso. Se avessi pubblicato questo
libro cinque anni fa, credo che avrei ricevuto
un biglietto per Cuba o, chiss`a, per quale altro
paese comunista. Questo fatto dimostra che
in questo paese sono cambiate molte cose, e
l’estabilishment attuale, di stampo interbellico,
sta scomparendo. Ho avuto critiche eccellenti e
serie.
M.L.L. Marin Prueteanu scrive che “Nato in
Urss schizza il profilo di un comunismo assurdoma
visibile, politicamente infame,ma social-
4 D. Cristea Enache, “CCCP”, Ziarul de duminic˘a, 2006, 316,
http://www.zf.ro/index.php?runpath0=domain&runpath1=
supliments.
mente esuberante, repressivo ma con oasi di libert`
a informale in alcuni periodi, con crimini e
con successi. Ernu offre ai cittadini postcomunisti,
paragonabili ai cittadini di qualsiasi altro
posto, la possibilit`a di provare anche altri sentimenti
al posto di quelli temibili di colpa, di fallimento
irreversibile”5 Crede davvero anche lei
che il cittadino dell’ex Unione sovietica sia in
una certamisura afflitto da sensi di colpa e dalla
sensazione di fallimento?
V.E. Non necessariamente. Come dice Pruteanu,
io cerco dimostrare anche cose diverse dalla
colpa e dal fallimento, da tutto ci`o che in Romania
`e diventato parte costitutiva del discorso
anticomunista dopo la caduta del comunismo.
Io cerco di proporre un impegno, di rivalutare e
di utilizzare il passato allo scopo di costruire un
presente funzionale.
M.L.L. Secondo lei, come percepisce il suo libro
il pubblico dei giovani che non ha vissuto il
comunismo o l’epoca sovietica?
V.E. Io penso che il pubblico giovane sia quello
che legge ilmio libro senza problemi, perch´e
io non faccio discorsimoraleggianti, non voglio
dar lezioni. Io non spiego ci`o che `e bene e ci`o
che `e male, non vendo soluzioni e modelli, ma
do informazioni e contenuti. Il mio libro, nonostante
parli del passato, `e essenzialmente un
libro sul presente guardato dal passato. `E un
esercizio che penso piaccia ai giovani. E questo
sia per lo stile che per il tono, e anche per ilmodo,
molto vicino al loro, di affrontare il discorso.
`E
un libro per uno spirito libero e giovane,
dinamico, sano e privo di complessi.
M.L.L. Negli ultimi anni, in Romania, altri giovani
scrittori hanno sentito la sua stessa necessit`
a di evocare ilmondo della loro infanzia e della
loro adolescenza. Alcuni scrittori di Bucarest
e Costan¸ta, Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan
Stanomir, Angelo Mitchievici, hanno compilato
un volume di memorie dal titolo O lume di-
5M. Pruteanu, “Carte cu extensie”, http://www.nascutinurss.
ro/presa_iul.html#19.
sparut˘a [Un mondo scomparso] Nella prefazione,
gli scrittori, forse anticipando possibili reazioni
del pubblico, precisano: “Attraverso queste
sequenze autobiografiche legate alla nostra infanzia
e alla nostra adolescenza fino al 1989 non
abbiamo avuto lo scopo di giustificare il socialismo
e il comunismo. Non ci siamo proposti di
fare una requisitoria,ma solo di liberarci del peso
di un’epoca, rievocandola e guardando in faccia
il passato per capire meglio le metamorfosi
attuali”6. Anche lei ha voluto liberarsi del peso
del passato?
V.E. No, affatto. Per me il passato non `e un peso,
ma solo un grande guadagno. Bisogna saper
guardare al passato. Io dico che il passato deve
in primo luogo essere capito, poi occorre assumersene
la responsabilit`a e solo in un secondo
tempo va riconvertito, utilizzato con i suoi
lati positivi e negativi. Io non sono un adepto
di Cioran, io non ho avuto “l’inconveniente” di
nascere in Urss, ma “il conveniente” di nascerci.
Se sappiamo utilizzare il passato, compresi
i suoi elementi pi `u negativi, possiamo trarne
grandi vantaggi. Ma il mio passato sovietico
`e un’esperienza colossale che non pu`o essere
cancellata come se nulla fosse. Io provo
a raccontare questa esperienza. Alcuni mi fanno
saltare i nervi con questa storia del “peso del
passato”, o della “pesante eredit`a” e altre sciocchezze
del genere. Generazioni di intellettuali
discutono all’infinito questi problemi. Questo
fatto dice molto sull’incapacit`a dei romeni
di gestire il proprio passato e soprattutto della
loro incapacit`a di gestire il presente.
M.L.L. Che rapporto lega il suo libro ai libri che
ultimamente sono stati pubblicati in Romania e
che trattano del periodo comunista?
V.E. Ci sono molti tipi di libri che parlano del
passato comunista. C’`e lamemorialistica di coloro
che hanno sofferto e che condannano il
comunismo dalla posizione delle vittime. C’`e
6 P. Cernat, I. Manolescu, I. Stanomir, A. Mitchievici, O lume
disparut˘a, Bucarest 2004, p. 7.
Dialogo con Vasile Ernu, a cura diM.L. Lombardo 397
bisogno di questo tipo di libri. Esiste la memorialistica
di quelli pi `u giovani che guardano
con meno passione e sono un po’ pi `u distaccati.
Considerato che abbiamo vissuto esperienze
differenti, abbiamo anche risultati differenti.
Nonostante questo distacco, in tutti questi libri
(spero di non sbagliare) c’`e sempre un secondo
piano che lancia sempre unmonito: non dimenticate
che il comunismo `e un sistema malefico.
In Romania esiste una tradizione anticomunista,
ma il comunismo reale non `e stato
capito. Comprendo questo fatto e mi sembra
molto grave, ma io preferisco che il passato
venga compreso comunque esso sia stato. Io
mi confronto con i colleghi della mia generazione
in Romania, con i quali condivido diversi
elementi, con cui ho una certa vicinanza. Io
non lavoro con supposizioni. Per me i sistemi
non sono solo cattivi o solo buoni, o ancor meglio,
per me i sistemi politici vogliono catturarti
e trascinarti nelle loro macchinazioni. Nella
mia equazione conta la vita, e nei confronti del
sistema sono sempre in un rapporto di contraddizione;
per questo non c’`e bisogno che io sia
un anarchico.
M.L.L. Ha in progetto altri libri?
V.E. S`ı, lavoro a un libro sull’est, sulle mentalit`
a dell’est, le mentalit`a di transizione, gli eroi
di transizione. Non riesco ancora a immaginare
cosa ne verr`a fuori.
M.L.L. Come vede l’homo sovieticus l’entrata
della Romania e della Bulgaria nell’Unione
europea? Ci sar`a una sorta di effetto Goodbye
Lenin o si potr`a guardare al passato senza
rimpianti?
V.E. Io non guardo solo verso il passato, ma
anche verso un futuro senza rimpianti, ma lo
faccio con precauzione. L’Urss mi ha educato
e formato in maniera da poter sopravvivere a
qualsiasi sistema. Ho resistito bene al sistema
Urss e resister`o al sistema dell’Unione europea.
M.L.L. Un’ultima domanda. Il sottotitolo del libro,
Nato in Urss, `e in russo, ma lei ha voluto
scrivere il libro in romeno. Perch´e uno scrittore
nato in Urss e che scrive un libro su questo paese
e sa parlare e scrivere anche in russo, ha deciso
di farlo in un’altra lingua? Forse anche la lingua
appartiene a quelmondo che non esiste pi `u?
V.E. Il russo e il romeno sono lingue che mi
appartengono. D’altra parte abito in Romania
dal 1990, cos`ı che sono diventato uno scrittore
di lingua romena. Inoltre, il libro `e scritto
in primo luogo per un pubblico non sovietico,
che non ha avuto un’esperienza diretta con lo
spazio sovietico. Nonostante ci`o, il primo paese
in cui verr`a tradotto il mio libro `e la Russia,
che comunque `e qualcosa di ben diverso dall’Urss.
Le lingue durano pi `u dei sistemi politici
e ideologici.

[Bucarest, 28 novembre 2006]
www.esamizdat.it.

Cine este dusmanul NATO?

(text aparut pe HotNews.ro)

Asa cum scrie la carte, NATO este o „alianta care lupta pentru pace si pentru securitatea membrilor sai”. Privind mai atent aceasta „masinarie de pace”, observi ca trasatura ei de baza este definita nu atit de ideologie, cit de buget. Dar asta e o poveste ceva mai veche: cu cit bugetul e mai mare, cu atit ideologia este mai justa; cu cit ai mai multe rachete, cu atit ai mai multa dreptate.

In ceea ce priveste bugetul NATO, el este de-a dreptul ametitor: el este de 500 miliarde USD anual, suma ce reprezinta aproape de trei ori PIB-ul Romaniei din 2007. Iar sumele cheltuite pentru echipamentele militare sunt de aproximativ 170 miliarde USD, respectiv cam cit produce Romania intr-un an.

America conduce detasat toate topurile acestei „industrii a pacii”: in 2006, SUA a cheltuit in domeniul militar 528,7 miliarde USD, (insemnind 3,99% din produsul intern brut si 46,0% din totalul cheltuielilor pentru aparare la nivel mondial), iar cheltuielile in Irak pentru acest an se ridica la 12 miliarde USD pe luna, triplu fata de cele din 2007 (economistul Joseph E. Stiglitz estimeaza la 1.700-2.000 miliarde USD cheltuielile financiare pe care le va suporta pina in 2017 bugetul SUA in razboaiele din Irak si Afganistan).Nu mai e cazul sa spunem ca SUA exporta armament cam cit celelalte state la un loc.

Pentru a legitima si justifica un astfel de buget intr-o perioada in care lumea se confrunta cu probleme economice, politice, ecologice etc. serioase trebuie raspuns la o intrebare simpla: cine ne este dusmanul si cum am ales sa luptam impotriva lui? Caci un astfel de buget si o astfel de masinarie presupune un dusman pe masura.

URSS-ul, dusmanul fata de care s-a definit si legitimat initial NATO, a murit demult; Rusia actuala este in postura de aliat, dovada ca lupta impreuna cu alianta impotriva „dusmanilor comuni”, iar scuturile antiracheta nu sint indreptate impotriva ei.

O forta precum NATO, care presupune un aparat birocratic militar imens si o industrie militara cu o forta economico-financiara colosala, are nevoie de dusmani pe masura pentru a se legitima. Dusmani care chiar daca ar disparea, ar trebui inventati.

Dupa caderea comunismului, dusmanul a fost redefinit, iar de ceva vreme se stie clar cine este. El poarta numele generic de „teroristi” sau de „dictatori locali” care sint pedepsiti la vremea potrivita. Totusi exista o disproportie tehnologica, militara si economica in lupta dintre „baietii rai” si „baietii buni”.

„Masinaria de pace” NATO imi aduce aminte deseori de vechea abordarea sovietica care avea doua principii simple. Primul era unul „pacifist” care se reducea la proverbul: „vom lupta pentru pace (democratie) pina nu va mai raminea piatra pe piatra”. Al doilea principiu era o veche intrebare retorica si cinica care-i apartine lui Stalin: „Cite divizii are Papa?” (Credeti ca NATO ar ataca China pentru ca incalca drepturile omului?).

S-a cautat si la Bucuresti „dusmanul”, iar specialistii locali au reusit sa defineasca 3 grupuri care ar putea pune in pericol summit-ul aliantei, ceea ce i-ar defini automat ca dusmani ai NATO. Primul grup, o adevarata „bomba biologica”, a fost descoperit pe centura Bucurestiului. Grupul format din citeva prostituate a fost „ridicat”, iar pericolul inlaturat.

Al doilea grup a fost reperat la hotarele tarii, iar vigilentii nostri vamesi le-au dat interdictie de intrare. Acestia, care au fost supranumiti „anarhisti”, erau inarmati cu citeva afise, tricouri si CD-uri cu inscriptii anti-NATO si anti-violenta. Si acest pericol a fost inlaturat la timp. Al treilea grup inca nu s-a descoperit, dar il putem anticipa, daca nu vom respecta prescriptia ministrului de externe „de a nu face glume proaste de 1 aprilie”. Avertismentul e clar: militarii nu stiu de gluma, mai ales cind au bugete mari.

Dincolo de ironia ultimelor rinduri si oricit de draga ne-ar fi alianta NATO si gesturile ei de forta, istoria ne invata ca puterea militara n-a fost niciodata suficienta pentru a mentine suprematia politica si ideologica. Probabil, din cind in cind, e bine sa mai modificam bugetele si sa cheltuim banii si pe alt fel de „arme” (proiecte) care chiar daca nu sint la fel de spectaculoase pot avea efecte pozitive pe termen lung si pierderi umane mult mai mici.

Dictionarul moldo-roman sau googleste moldoveneste

text publicat pe HotNews.ro + un feragment din ultimul concert Zdob si Zdup de la Moscova… se pare ca si rusii invata moldoveneste

Nu cu mult timp in urma, sustineam intr-un text al meu ideea ca proiectul politico-cultural de moldovenizare a R. Moldova, al domnului Voronin, chiar daca teoretic este posibil – caci istoria a cunoscut proiecte mult mai sofisticate si mai ample – in realitate nu are sorti de izbinda. Moldovenizarea, crearea unei identitati distincte de cea romana, in termenii pusi de presedintele Voronin, nu poate avea loc din cel putin trei motive.

Mai intii, Voronin nu dispune de timpul necesar pentru realizarea unui astfel de proiect. In al doilea rind, Moldova se afla intr-un context politic si cultural care nu-i permite realizarea unui astfel de proiect, Rusia si Romania jucind un rol esential. In al treilea rind, elita intelectuala din Moldova il boicoteaza, iar fara ea proiectul e mort din fasa.

Mai nou, presedintele Voronin vine cu o declaratie cel putin stranie, care sustine ca limba rusa este limba oficiala in R. Moldova. Aceasta afirmatie vine in contradictie cu art. 13 din Constitutia Moldovei, potrivit careia limba de stat a R. Moldova este limba moldoveneasca, in baza grafiei latine. Dar pentru un partid „internationalist” cu traditie in „respectarea” Constitutiei si care se pregateste de alegeri e de inteles.

Si totusi, citiva – sa le zicem cu stringere de inima – intelectuali si-au luat in serios munca si s-au pus in slujba presedintelui.

Acum un an am primit de la unul din prietenii mei care studiaza in SUA un cadou. Desfac plicul si scot o carte rosie, cu litere aurii pe coperta: Dictionar moldovenesc – romanesc, autor Vasile Stati. Auzisem de el, iar acum il am si sta frumos in biblioteca, la sectiunea „umor”. Prima reactie pe care o ai cind vezi cartea, si asta am verificat in timp si e o reactie aproape standard, e un soi de uimire urmata de un hohot de ris. Cartea are un real succes tocmai prin absurdul situatiei pe care-l creeaza. Este cartea cea mai rasfoita de catre amicii care vin la mine, caci toata lumea este curioasa sa vada ce „minunatii” contine.

Volumul porneste cu o teza foarte clara, ca sa inteleaga toata lumea: “Discriminarea lingvonimului limba moldoveneasca urmareste deznationalizarea moldovenilor, prefacerea lor in toalpa (turma) romaneasca, care miine-poimine ar vota orice, inclusiv inglobarea ocinei stramosesti – a Moldovei in componenta unei noi Romanii Mari. Acesta este telul final, «eminamente politic», al campaniei romanesti de anihilare a limbii moldovenesti”.

Iar mai departe domnul Stati vine cu argumente cu pretentii academice si “nepolitizate” de felul urmator: “Reproducem doar citeva mostre de antimoldovenism expansionist-nationalist romanesc. Dictionarul general al limbii romane (1987) de V. Breban afirma fara vreo remuscare: Moldoveneasca «dans popular romanesc». Si punctum. Adaugitorii politici ai «editiei revazute» a Dictionarului universal al lui L. Saineanu adauga: «Moldovan – 1. Roman (originar din Moldova); 2. (prin specializare) nume ce-si dau romanii din Republica Moldova; basarabean»… Am retinut asigurarea dlui M. Geoana ca «declaratii care nu fac bine ambelor parti» nu se vor mai pronunta. La nivel politic. Studiul nostru nu este un document politic. De aceea ne permitem sa amintim diferitilor adaugitori falsificatori, nationalisti-expansionisti ca fonetistii, etnopsihologii, fizionomistii moldoveni, francezi, germani, austrieci, unguri, ucraineni, rusi, pornind de la etinomul «rom», de la un numar impunator de cuvinte romani (tiganesti) in DEX, de la tenul smolitel al traitorilor ditnre Carpatii Meridionali si Dunare, au mai mult decit suficiente motive pentru a tiraja: Roman – 1. Rom (originar din Valahia); 2. spec. Nume ce-si dau romii din Vlahia; vlah”(p.9).”

Am incheiat lungul citat si sustin ca prefata lui Stati ne dovedeste ca dictionarul este in primul rind un produs ideologic si politic si nicidecum academic si trebuie tratat ca atare, iar umorul e cel mai bun critic al unor astfel de produse ideologice.

Iar ca sa fiu in spiritul volumului pomenit, voi incheia cu motoul aceluiasi dictionar, citat din Coresi: „Frati rumani, cetiti si nu judecati necitind inainte” si rideti cu pofta.

Da, si mai nou am descoperit ca Google.com are si varianta moldoveneasca cu terminatia .md. Daca esti sortit sa ai IP de Moldova, chiar daca tastezi google.com esti directionat tot la google.md. Dar cum gigantul Google e sensibil la bani, a acceptat sa colaboreze pana si cu Partidul Comunist chinez pentru a pune diverse restrictionari, nu ne mai mira. Nu stiu daca au facut o intelegere si cu Partidul Comunist din Moldova, care e mult mai sarac, dar interesat. Nu de alta, dar te poate duce la vreun DEX al limbii romane on-line.

Generatia fara granite – Chestiilivresti.blogspot.com, 20 martie 2008

Auzisem de Vasile Ernu, avea o rubrică de corespondenţă cu Bogdan Stănescu în Suplimentul de cultură. Discuta, evident, chestii livreşti. De asemenea, Stănescu chiar a luat un premiu editorial citind din Născut în URSS. Carte pe care, evident, am pus şi eu mâna acum.

Ce e? Carte de amintiri, de eseuri, de antropologie? Roman? Poate toate laolaltă. Dar nu asta e important, ci ce vrea Ernu să spună? La pagina 235 afirmă că “motivul cărţii este că oricând, oriunde e de trăit, dacă ştii cum să te raportezi”. Şi el se raportează bine, într-un mod uşor nostalgic, dar şi ironic, dar deseori cu bunăvoinţă faţă de un “sistem politic” care l-a inclus, ineluctabil. “Important e ce facem cu realitatea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm”. Foarte adevărat.

Dar despre ce e vorba? Autorul, născut şi crescut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, vine în România tocmai când vechiul imperiu sovietic se destramă. Şi ia cu el amintiri dintr-un regim politic cunoscut îndeobşte ca totalitar şi anti-uman. Dar nu-i deloc aşa. Şi eu, care mi-am petrecut copilăria într-un regim asemănător, ştiu că nu-i aşa. Ochii copilului nu numai că, dar şi invers – nu văd ceea ce văd ochii celor mari. Cozile comuniste au existat, ele nu sunt bune sau rele (de pildă pot prilejui discuţii metafizice); la fel, activităţile şcolare comuniste – pregătirea pentru apăratea patriei; la fel, filmul comunist, literatura comunistă. Ele au existat şi seamănă, fie că eşti în URSS sau în România. Cum spune Ernu, cine ştie cunoaşte, iar cine nu ştie nu va afla niciodată (p.202).

Acum, când copiii născuţi atunci au crescut şi pot pleca oriunde, pot trăi oriunde, fără vreo graniţă, constată că nu există mari diferenţe între oamenii Terrei. Ştim de la Churchill că democraţia nu este cel mai bun tip de societate, ci e cea mai puţin rea. Năravurile oamenilor sunt aceleaşi, numai că undeva ele se manifestă într-un fel, altundeva, altfel. Depinde de noi să alegem.
Mi-a plăcut cartea, am retrăit unele amintiri din acea lume. Mi-a plăcut eroul Sterlitz, spionul familist; de asemenea oda tualetului sovietic. În capitolul Sex în URSS, aflu că partea cea mai erotică a corpului era acel mic detaliu ce se vede prin deschizătura de la nasture. De asemenea că talcioc vine din rusă, că carcaletele din coniac şi votcă se numea la ei Ursul furios, iar cel din spirt şi apă Moartea albă. Şi alte chestii de ţi-e mai mare dragul să le citeşti…

Totuşi, nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Ernu – “compromisurile noastre în lumea nouă sunt identice cu compromisurile pe care le-am făcut în lumea veche.” Nu vreau să mă explic. Pur şi simplu nu pot fi de acord.

Vasile Ernu, Nascut in URSS, Polirom, 2007

Cap sau pajura

Text aparut pe HotNews.ro

Unul dintre cele mai vechi si cele mai simple jocuri de noroc se cheama „Cap sau pajura?”. Pentru acest joc este nevoie de o simpla moneda: partenerii de joc pariaza pe una din fetele monedei si aceasta este aruncata in sus. Cistiga cel care a ghicit fata cu care a cazut moneda. Jocul „Cap sau pajura?” este foarte iubit in Rusia si se joaca pina in zilele noastre, iar sintagma a devenit larg raspindita si semnifica, la fel ca la noi, o situatie de alegere problematica.

Ultimele alegeri din Rusia l-au pus pe cetateanul rus intr-o situatie simpla si convenabila: sa aleaga ceva prestabilit. Toata lumea, de la Vladica la opinca, a fost de acord ca decizia lui Putin este o alegere buna pentru „viitorul Rusiei”. Jocul alegerilor nu mai este un joc de „Cap sau pajura”, fiindca rezultatul este unul anuntat din timp.

Si totusi, rezultatul, chiar daca pare a avea un consens national, ridica o mare problema. Intrebarea pe care si-o pune pina si ultimul „mujic” rus este: cine este „Capul” si de ce „pajura” are doua capete? Mutantul heraldic, acel vultur cu doua capete de pe stema si moneda Rusiei, devine pentru prima data o realitate politica. De ce aceasta situatie ridica mari probleme si a pus pe jar toate mintile lucide ale Rusiei si nu numai? Din punctul meu de vedere sint cel putin trei motive.

Mai intii, situatia actuala intra in contradictie cu traditia politicii ruse. Toata lumea, dar absolut toata lumea, stie ca la Kremlin exista UN SINGUR OM, un singur stapin. Ce inseamna „a pleca de la Kremlin?” A pleca de la Kremlin inseamna fie a pleca „cu picioarele inainte”, adica intr-un cosciug, fie a pleca printr-o lovitura de stat.

Aceasta este o realitate confirmata si de perioada tarista si de perioada sovietica. Mai exista un element cheie in traditia politicii ruse (dar nu e un caz singular in lume): cel care vine la putere se defineste prin opozitie fata de precedentul sau. Putin este anti-Eltin, Eltin este anti-Gorbaciov, Gorbaciov este anti-Brejnev si urmasii lui, Brejnev este anti-Hrusciov, Hrusciov este anti-Stalin, Stalin este anti-Trotki si toata garda veche din jurul lui Lenin (caci Lenin trebuia mumificat), iar Lenin a lichidat intregul regim tarist de pina la el.

Firul duce mai departe in adincul istoriei ruse cu exemple ilustre precum Petru cel Mare, Alexandru I, etc. Este o realitate istorica cinica si greu de pus la indoiala, oricita bunavointa ai avea. In acest sens, cum sustin mai multi analisti rusi, tocmai aceasta concentrare excesiva a puterii in miinile unui singure persoane, a unui singur pol, face aproape imposibila existenta opozitiei in Rusia.

A exista opozitie presupune existenta a cel putin doua partide care se schimba din cind in cind la putere. Acest lucru este imposibil intr-o tara in care purtatorul de ideologie nu este puterea, ci tarul/presedintele, iar puterea este atribuita conducatorului. Puterea se subordoneaza „liniei trasate de conducator”. Democratia, multipartitismul, a devenit in folclorul rus noul nume al haosului si anarhiei. De aceea, Kremlinul a inventat un nou concept: democratie suverana.

In al doilea rind, marea problema a transformarii „pajurii bicefalice” in realitate politica vine din insusi modul de functionare a masinariei politice de la Kremlin. Mecanismul politic este construit in asa fel incit puterea sa fie concentrata intr-un singur pol. Oricita bunavointa ar veni din partea viitorului prim-ministru si al presedintelui Rusiei de a imparti puterea, acest lucru este aproape imposibil.

In Constitutia Rusiei si in modul in care functioneaza pirghiile puterii, lucrurile sint criptate in asa fel incit nucleul puterii sa fie la Kremlin. Putin trebuie sa-si puna portretul lui Medvedev in cabinet, iar Medvedev trebuie sa-l cheme la raport pe Putin. Iar cei doi nu sint singuri, au in spate o intreaga armata cu propriile interese, chiar daca pare aceeasi echipa.

Si in al treilea rind, apare o mare problema legata de popor si birocratie. Omul simplu trebuie sa stie clar cind se aseaza la masa in cinstea cui bea sau pe cine injura. Pe vremea lui Stalin stia in cinstea cui bea, iar pe vreme lui Gorbaciov stia pe cine injura.

Acum nu poate sa bea in cinstea lui Putin si sa-l injure pe Medvedev, caci este un nonsens, iar aceasta situatie s-ar putea sa creeze multa confuzie in mintea si asa tulbure a cetateanului de rind. In ce priveste birocratia, lucrurile se complica si mai mult, caci pentru ea „inchinarea la doi stapini” este de neimaginat.

Tematoare si supusa cum o stim, nomenclatura rusa stie de frica centrului si raspunde la comenzi exacte. Ultimul birocrat rus din fundul guberniei siberiene este legat cu un fir invizibil de centru, iar acum s-a trezit ca trebuie sa tina cont de doua comenzi simultane. Acum, el trebuie sa se teama si sa asculte si de Kremlin si de Casa Alba (cladirea guvernului).

Aceasta e prea mult. In acest caz, fie va mima executarea ordinelor, pina se „limpezesc apele” la centru, fie va incerca sa joace la doua capete. In ambele cazuri exista riscul blocarii masinariei birocratice si asa destul de greoaie.

Situatia actuala a politicii ruse este un joc cu mai multe necunoscute, nu este doar „Cap sau pajura?”, ci seamana mai degraba cu traditionala ruleta ruseasca.

Copilaria – Jurnalul National – Scriitorul de la pagina 3, 13/03/2008

Un comentariu pe lângă subiect la romanul autobiografic “Născut în URSS”, de Vasile Ernu, mi-a dovedit în ce măsură globalizarea e şi o chestiune de revanşă. Unii globalizează afectiv, căutând vinovaţi pentru toate neîmplinirile vieţii lor. Globalizează cauze. Nu-s puţini cei care nu mai citesc mari romancieri ruşi, fiindcă sunt ruşi. Vasile Ernu îşi povesteşte ironic, dar cu o ironie subţire învăluită în melancolie, copilăria la Odesa, din perspectiva minorului dăruit să se bucure de tot ce i se întâmplă. Criticul, care m-a stârnit să-l citesc pe Ernu, îi reproşa autorului că elogia astfel comunismul.

Criticii literari pot să pară deştepţi, doar pentru că se raportează la teme cardinale. O astfel de temă cardinală, care pare a motiva un vizavi ostil la tot ce vine din Rusia, e comunismul. Or, copilăria n-are nicăieri o dominantă ideologică. E un univers cu legi proprii. Când eram mic, mă duceam la groapa de gunoi a uzinelor Progresul, unde se aruncau şpanul şi resturile metalice de la prelucrări, înnebunit de geometria acestora. La decupajul unei rondele, dintr-o bucată de tablă, ce ajunge la gunoi e tot un cerc. Pe mine, copil, mă fascinau perfecţiunile matematice ale deşeurilor. Îmi făcusem acasă o colecţie de şpanuri, care mă hipnotizau atât prin magnificenţa spiralei, cât şi prin albastrul magnetic al metalului decălit. Ar fi trebuit oare să am alte bucurii, fiindcă gunoiul acela era comunist? Copilăria e o viaţă în sine, în care nu încap decât ca un ecou frământările ideologice ale părinţilor. Mi-am trăit vârsta de până la 10 ani într-un glob de cristal.

Lucrurile care-l bucurau sau îl întristau şi pe Vasile Ernu în Rusia nu existau prin comparaţie cu altele. Existau, pur şi simplu. Nu ţin minte să mă fi simţit vreodată flămând, lihnit de foame şi speriat de ideea că n-o să am ce mânca mai multe zile, tocmai pentru că lipsurile erau însăşi realitatea, unica realitate atunci accesibilă mie. Invitat odată în casa unui armator grec bogat, al cărui fiu îmi era coleg de bancă, n-am apreciat nici una din bucatele care mi-au fost servite, cu îmbierea că aveam parte de un răsfăţ culinar. Nu ştiam ce mâncam, nu ştiam  dacă-mi plăceau bunătăţile grecilor. Nu aveam termen de comparaţie. Pentru mine, la vârsta aceea, mâncarea cea mai bună erau supa de roşii a mamei şi chiticii prăjiţi.

Chiticii, pe care-i scoteam cu o plasă mică şi zdrenţuită din bălţile rămase după construcţia unui dig, mă duceau într-un soi de transă. Peştele pe care i-l aduceam mamei nu era peşte comunist. Ca să fii nemulţumit de existenţa ta de copil trebuie să ai unităţi de măsură. Eram fericit, fiindcă eram sărac cu duhul, dar bogat în trăiri. Niciodată nu m-am bucurat de un dar aşa cum m-am bucurat primind nişte jucării traforate de un văr mai mare cu vreo zece ani ca mine. Atunci am realizat perfecţiunea. Mai bine zis, atunci am simţit că perfecţiunea există. Comunismul nu a zdruncinat nici una din convingerile pozitive acumulate în copilărie. Nici măcar nu le-a întinat. Mi le-a sacralizat.

Cum cinta ukrainenii primavara

Daca tot a venit primavara iata una din cele mai iubite trupe din Ukraina si hitul lor Primavara. Trupa Vopli Vidoplyasova este un soi de Zdob si Zdub, care valorifica la greu folclorul slav.

http://www.tarabacucarti.ro/blog/

Un interviu dat celor de la taraba cu carti + Garik Sukachiov, ceva de primavara, daca tot e martie..

Cum s-a născut Vasile Ernu, scriitorul?
Probabil din dragoste de literatură sau poate dintr-o simplă întîmplare. Scriitorul şi-a pierdut aura demult aşa că această titulatură nu mai fascinează cum fascina acum mulţi ani în urmă. Scriitorul a început să fie şi el un meseriaş pe lîngă mulţi alţii. Nu ştiu dacă trebuie să deplîngem acest lucru, însă e o realitate.

In sufletul tău eşti moldovean sau roman? Unde sunt rădăcinile tale – locul căruia ii spui acasă si de care ti se face dor?
Identităţile naţionale sînt nişte construcţii culturale şi nu un dat natural. De aceea dispreţuiesc ideologia de dreapta şi toate fascismele care se raportează la identităţi ca la ceva “natural”; sînt distant faţă de politicile şi drepturile “naturale” sau date “de dumnezeu”. Nu-mi place sa mi se măsoare maxilarul, să mi se taie nu ştiu ce, să mi se calculeze nu ştiu ce structură genetică pentru a mi se defini identitatea. Eu cred că omul este prin excelenţă o fiinţă culturală, iar identităţile pe care vehiculează sînt de asemenea produse culturale. Romanii nu cresc ca perele în copac. Sincer să fiu, îmi plac mult mai mult identităţile impure, amestecate, identităţile de periferie, greu de încadrat într-un şablon. Parţial, şi eu corespund unei astfel de identităţi de margine şi de ruptură, nu însă cît aş fi vrut. În ce priveşte dorul, sau nostalgia dacă e cazul, este legat mult mai mult de timp decît de spaţiu. Acasă este un loc în timp, în care te poţi întîlni cu cei dragi, cu cei cu care poţi povesti, iar acest timp e tot mai greu de găsit şi realizat.

De la ce a pornit “Nascut in URSS”?
Cartea a pornit de la o dorinţă de a povesti despre experienţa sovietică pe care am avut-o timp de 20 de ani. Cei mai frumoşi ani ai mei, i-am trăit în URSS despre care aş putea scrie la nesfîrşit. Acolo a fost perioada copilăriei şi adolescenţei, acolo am avut cele mai semnificative experienţe. URSS a fost ţara mea care peste noapte a dispărut şi astfel am devenit un soi de Dépaysé . Aşa că am vrut să povestesc această viaţă şi mai ales experienţa care este specifică unei “lumi dispărute”, singură în felul ei. Fireşte că e o experienţă subiectivă.

Unii critici sunt de parere ca “Nascut in URSS” este o apologie a comunismului. Cum raspunzi la asta?

Aceşti “unii” din fericire sînt mult mai puţini decît cei care au fost ceva mai înţelegători cu ceea ce am scris eu. Eu nu pot să fiu un apologet a ceva ce nu mai există. Eu spun doar că „ceea ce nu mai există” trebuie reanalizat şi revalorificat, căci numai aşa „ceea ce nu mai există” va dispărea cu adevărat. Sună paradoxal, ca în poveştile talmudice, dar eu cred în asta. Culmea e că cei mai buni apologeţi ai comunismului sînt anticomuniştii postcomunişti, fiindcă ei îl legitimează postum, pe de o parte, şi îi extind puterea în actualitate. Astfel ca apologeti nu sînt cei care încearcă să explice ce s-a întîmplat în comunism, cei care sunt mai nuanţaţi şi care încearcă să nu diabolizeze acel sistem, aşa cum o fac eu. Şi ceea ce mi se pare cel mai cinic e că îl transformă într-o marfă profitabilă de o manieră laşă, adică mimează riscul şi lupta. Eu încerc să fac cu totul altceva. Eu mai degrabă ironizez noua ordine politică folosind hoitul comunismului. Tehnica mea este foarte simplă: eu privesc prezentul din trecut şi le ironizez pe ambele, le chestionez pe ambele.

Te declari un indragostit de literatura. In ce măsura este “Născut în URSS” o creatie literara si in ce masura un instrument de cunoastere a unei culturi?

Imi place literatura, însă nu sînt eu în măsură să-mi analizez cartea şi să o plasez într-un anumit loc în grila literară. Asta e treaba criticilor şi a cititorilor. Să nu luam pîinea de la gură criticilor, iar ei au scris destul de multe despre carte aşa că poate fi citit ce au zis şi unii şi alţii. Am văzut că m-au plasat mai la toate genurilor literare; deci e un soi de literatură ce fac. În rest, cred că orice literatură este şi un instrument de cunoaştere, de autocunoaştere.

Cum crezi ca a afectat “Nascut in URSS” cititorul roman?

“Cititorul roman” e o eticheta vagă. Habar n-am cum a reacţionat marea parte a celor care mi-au citit cartea. Relaţia dintre cititor şi text este o experienţă individuală şi fiecare are un mod personal de a se raporta la text, o sensibilitate personală, un mod individual de a înţelege. Lectura nu este o experienţă de grup, nu există lectură “la colectiv”, ci doar una personală. Fireşte că anumite reacţii la aceeaşi carte se regăsesc la cititori diferiţi, însă în esenţă, fiecare are o experienţă personală.

Cata ironie si cat adevar se regasesc in aceasta carte?
Să înţeleg că ironia nu are treabă cu adevărul? Din cîte ştiu eu, nici literatura nu are treabă cu adevărul. Mîşkin e adevărat sau nu? Ce ar zice „adevărata” Anna Karenina dacă ar întîlni-o pe „falsa” Anna Karenina a lui Tolstoi? Eu pariez întotdeauna pe „falşii” eroi din carte. Literatura, din fericire, nu are treabă cu adevărul, ci cu altceva. Literatura lucrează cu sensul, care e ceva mai isteţ şi mai interesant decît adevărul. Dar asta e o poveste mai complicată.

De ce o lansare a unei carti in limba romana la Moscova si nu mai degraba in Republica Moldova?

Cred că este o neînţelegere. La Moscova mi-am lansat varianta rusă a cărţii. Cum aş fi putut să-mi lansez varianta romana a cărţii într-o ţară în care nici nu se ştie unde se află România? În ce priveşte varianta romană am lansat-o şi la Cluj, şi la Iaşi, dar şi la Chişinău.

Ti s-a reprosat ca nu vrei sa povestesti decat micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist. Cum raspunzi acestor reprosuri?

Of, of. Am spus ca eu nu lucrez cu factualitatea istorică, cu adevărurile şi cu judecţile de valoare. Cartea mea nu se ocupă de asta. Însă nicăieri în cartea mea nu este ascunsă suferinţa, ba din contra, e spus negru pe alb: sistemul comunist este un sistem represiv. Însă eu sînt niţel mai obraznic şi spun ceva mai mult: indiferent în ce sistem trăim, sensurile vieţii, plăcerile ei, bucuriile, compromisurile etc. nu se schimbă ci rămîn aceleaşi. Adică, indiferent dacă trăim în capitalism sau comunism, noi sîntem aceiaşi; noi iubim, urîm, greşim, tradăm etc. Culmea e că şi cu suferinţa e la fel: indiferent în ce sistem trăim ea se distribuie destul de uniform, totul e să avem ochii deschişi, să o vedem şi să reacţionăm. Din păcate noi nu facem asta.

Cat de aproape e Romania de azi fata de Romania comunista? S-au adoptat valorile capitalismului atat de usor?

Romania de azi este făcută din multe lucruri, iar cel mai consistent lucru al ei este Romania de ieri. Romania de azi este o continuitate a Romaniei de ieri, de aceea trebuie să încercăm să vedem ce ni s-a întîmplat şi ce ni se întîmplă.

Site-ul este o completare a cartii sau un instrument de promovare?

Site-ul meu este şi una şi alta. L-am gîndit ca pe o extensie vizuală şi audio a cărţii în care am pus o adevărată arhivă a lumii sovietice: imagini din viaţa cotidiană, melodii, video etc. Însă, automat, a devenit şi un mijloc de promovare, atîta timp cit cei care intra, afla şi despre cartea tipărită.

in umbra urss. impresii – Spranceana.blogspot.com, 4 martie 2008

Vasile Ernu „Născut în URSS” Polirom, 2006

Impresii fugare…

Am citit de 2 ori această carte. Întâia oară, în fugă, am lecturat-o ca o întrebare. A doua oară, pe îndelete, am încercat să ghicesc în cele peste 230 pagini niscaiva răspunsuri la eterna întrebare: ce a fost URSS şi cine a (sine)ucis-o, de ce ne este atât de dragă şi de ce ne despărţim de ea atât de greu?

Recunosc, experienţa mea de „născut în URSS” nu este prea consistentă şi mai ales, nu este credibilă. Ultimii ani ai existenţei Uniunii Sovietice au coincis, practic, cu primii mei ani de viaţă şi mă gândesc, că nu pot în ruptul capului să separ experienţa inedită a copilăriei mele de cea a cadrului general URSS. Nota subiectivă a copilăriei cu toate frumuseţile ei va fi întotdeauna profund ataşată de percepţia istoriei acestui colos numit URSS. S-ar putea ca această coincidenţă a timpului propriu fericit cu cel colectiv să fie unul din motivele care explică persistenţa mitului sovietic în imaginarul basarabean.

Cele două lecturi le-am ordonat într-o schemă mai generală întrebare-răspuns, după care, mi s-a părut mie, Vasile Ernu a construit cartea sa. Am găsit 3 asemenea duete întrebare-răspuns:
– Ce a fost? – de ea se leagă toate pasajele, capitolele, frazele, propoziţiile care încep sau presupun un „aţi auzit de?”, c’est-à-dire capitolele despre bancul sovietic, rock-ul sovietic, filmele, iubirile lui Lenin, băutura sovietică, vestimentaţia sovietică, Ostap Bender, 9 mai, KVN, Gorbachiov, Şahul, motocicleta Jawa, adică cam 70 % din volumul cărţii. Din păcate doar enumerate, adunate de-a valma, un fel de likbez istorico-cultural fără o ţintă explicativă concretă, a cărui singură raţiune de a fi prezent în carte e pentru că făceau parte din acel univers al lucrurilor-ideilor-gândurilor numit URSS…Chiar mă îndoiesc că era nevoie de un asemenea compartiment în carte, de vreme ce există atât istorii specializate, mult mai documentate: „Istoria URSS în bancuri” a lui Dubrovski, apărută în 1991, chiar în anul prăbuşirii imperiului, sau magistrala „Civilizaţia Sovietică” a lui Serghei Kara-Murza, ori „Homo sovieticus” a lui Alexandr Zinoviev… Pe durata unor peisaje am avut impresi Ernu a comis greşeala de a dori să zică totul pe o foaie de hârtie şi nu i-a reuşit decât să înşire lucrurile. O grandomanie pedepsită de Dumnezeul literaturii…

Astfel cartea este cel mult un ierbar al universului sovietic, un ghid turistic într-o ţară inexistentă.

– Cum a fost (bine sau rău)? – problema se pune în termeni exclusiv morali şi răspunsul este de fapt o polemică – represiune economică vs represiune politică etc… Ernu a prins două asemenea fire polemice, pathosul şi represiunea:
1) „Odată cu dispariţia URSS s-a pierdut ceva. N-aş putea să vă spun ce. Poate că s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea lucrurile şi a trăi viaţa de zi cu zi, poate entuziasmul de a mai crede în idealuri, poate un anumit fel de a suferi.” (p.9)
2) „Între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică.” (p.236)

Ambele drumuri puteau duce undeva (chiar dacă problema pathosului sovietic a fost abordată şi de Iulian Ciocan, mai revin la el când am timp, şi de Savatie Baştovoi în „Iepurii nu mor”), dar au fost abandonate.

– Ce a însemnat de fapt asta? – din păcate, cea mai importantă întrebare, poate unica la care trebuie să căutăm răspuns într-o asemenea carte, este aproape neglijată. Preocupat să ne spună ce desene animate frumoase am avut pe timpul sovietic, ce muzică underground ascultam, ce s-a mai întâmplat după moartea lui Stalin, Vasile Ernu uită să construiască fire de sens, legături sociale coerente. Există câteva sclipiri, abandonate şi ele, însă, pe drumul narativ:
„Capitalismul acesta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obţinute cu greu.” (p.18) – o temă foarte bogată pentru un roman/eseu.
„A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai construi capitalismul fără reclamă.” (p.84) – trebuia dezvoltată ideea, dincolo de reţetele de preparare a diferitelor cocktailuri.
Societatea civilă sovietică:
– kuhnea – bucătăria
– oceredi – rândul, coada… (p.200 – 201). – nişa care trebuia rumegată, stoarsă.

Până la urmă, percep cartea aceasta mai mult ca un angajament, o promisiune viitoare, decât ca un proiect finit. Sper ca Vasile Ernu să recidiveze în următorii câţiva ani. Are unde. Şi de unde.

The „Last Sunday”

Cintecul care a facut ravagii in perioada stalinista…

The „Last Sunday” — erroneously called „THAT Last Sunday” — was composed by the Polish composer Jerzy Petersburski in 1936. It is a nostalgic tango with lyrics by Zenon Friedwald describing the final meeting of former lovers who are parting. The Polish title was: “To Ostatnia Niedziela” (“The Last Sunday”). The song was extremely popular and was performed by numerous artists (the best known performance by the pre-war Polish singer Mieczysław Fogg). Along the way, it first gained the nick-name of “Suicide Tango” due to its sad lyric (although, the real „suicie song” in the night restaurants of Warsaw — where the shoot in the brow at 12 at night was not an unusual happening – was in 1930s another sad „Sunday”: the „Gloomy Sunday” (in Polish: „Smutna niedziela”) by a Hungarian composer Rezső Seress.
Soon, it became an international hit; in the US sung by Billie Holiday.
But Polish „Last Sunday” also had a terribly sad fate. During World War II In the concentrations camps it was often played while Jewish prisoners were led to the gas chambers and ovens, to be executed.
During World War II its Russian version was prepared by Iosif Alveg and performed by Leonid Utyosov under the title of “Weary Sun” (Russian: “Utomlyennoye Solntse”). After World War II, the song remained largely successful and appeared in a number of films, including Yuriy Norshteyn’s 1979 “Tale of Tales” (considered by many international critics to be the greatest animated film ever made), the award-winning Krzysztof Kieślowski’s “White” (1994) and Nikita Mikhalkov’s “Burnt by the Sun” of the same year. The Russian title of the song also became the name-sake for the latter film and — as the result – for even more educated and worldly Russians, nowadays, it is considered as the „Russian national song”!

Recording: Alexandr Cfasman Orkestr, Russian vocal refrain by Pavel Mihailov – Utomlennoe Solnce (J.Petersburski), Noginskij Zawod 1932

-
1 March, 2008
Niciun comentariu

« go back — keep looking »