Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti
RE-WRITING THE MAP OF EUROPE
OUR PRIVATE WARS
În perioada 29-31 octombrie, la Bucureşti va avea loc prima ediţie a Festivalului Internaţinal de Literatură. Trei zile în care cititorii vor avea ocazia să întîlnească cinci invitaţi din străinătate – Attila Bartis, Gyorgy Dragoman, Wojciech Kuczok, Philip O Ceallaigh şi Juli Zeh –, cărora li se alătură unsprezece scriitori din România: T.O. Bobe, Filip Florian, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Mitoş Micleuşanu, Cezar Paul-Bădescu, Simona Popescu, Costi Rogozanu, Ana Maria Sandu, Lucian Dan Teodorovici şi Elena Vlădăreanu.
DESPRE
Re-writing…
De ce re-writing? Pentru ca lumea romanelor lui Attila Bartis, atit de personala si totusi recognoscibila, nu este altceva decit o rescriere a unui trecut „de-geografizat”; pentru ca Regele alb al lui György Dragomán, o adevarata lectie de literatura, cum s-a spus, retraseaza granitele aceleiasi lumi, dar o face cu totul „altfel”; pentru ca Mizeria, romanul lui Wojciech Kuczok, muta aceeasi geografie simbolica in spatiul trecutului polonez; pentru ca Philip Ó Ceallaigh, un Irishman in Bucharest, prinde in paginile sale o Europa de Est fascinanta prin chiar faptul ca e vazuta cu detasarea unui alien; pentru ca Juli Zeh si-a petrecut atitia ani in aceeasi Europa de Est, iar romanele ei ne trezesc senzatia unui déjà vu straniu… Toti scriitorii pe care i-am invitat la acest Festival rescriu granitele unui trecut comun, si o fac intr-o Europa care e in plina
rescriere. Sint scriitori tineri care incearca sa „stabilizeze” granitele unui Wonderland in continua miscare, si o fac recuperind o harta comuna, cea a trecutului.
Am conceput acest eveniment din dorinta de a aduce impreuna, timp de trei zile, acesti scriitori, impreuna cu gazdele lor din Romania. Ne dorim in primul rind sa dam nastere unui dialog intre scriitorii romani si invitatii lor. Diversitatea este conceptul ce sta la baza teoretica a intilnirilor, organizatorii vrind sa deconstruiasca ideea preconceputa ca un trecut asezat sub circumstante istorice asemanatoare va da nastere unor produse culturale identice. Este primul festival international de acest gen din Romania.
Ne mai dorim, in egala masura, ca acesta sa fie doar episodul pilot al unui brand in constructie: Festivalul international de literatura de la Bucuresti.
Bogdan-Alexandru Stanescu
director editorial Polirom
Proiect conceput si coordonat de Oana Boca, Vasile Ernu si Bogdan-Alexandru Stanescu
PROGRAM
Miercuri, 29 octombrie
ora 18.00
MUZEUL TARANULUI ROMÂN
CLUBUL TARANULUI
Soseaua Kiseleff, nr. 3
Tema serii: Eastern Promises
Invitat special: Philip Ó Ceallaigh (Irlanda)
Scriitori din Romania invitati la dezbatere:
T.O. Bobe, Mitos Micleusanu, Costi Rogozanu
Moderatori: Bogdan-Alexandru Stanescu si George Onofrei
Traducere: Anca Baicoianu (limba engleza)
Prima tema a festivalului, Eastern Promises, urmareste sa creeze posibilitatea unui joc de perspective asupra Europei Rasaritene, avind ca interfata povestirile unui est- european „de adoptie”: irlandezul Philip Ó Ceallaigh. Dezbaterea din prima seara a festivalului va incerca sa stabileasca ce are de oferit Europa de Est unui tinar scriitor si cum se poate ea transforma, dintr-un loc din care vrei sa fugi, intr-unul spre care iti doresti sa te indrepti, ca sursa de inspiratie.
Programul serii:
• Prezentarea proiectului Re-writing the map of Europe. Our private wars: Bogdan-Alexandru Stanescu
• Cuvint introductiv: E.S. John Morahan, Ambasadorul Irlandei in RomAnia
• Lectura, in limba engleza, Philip Ó Ceallaigh – din volumul aflat in curs de aparitie la Editura Penguin (UK)
• Lectura in limba romana a fragmentului citit de Philip Ó Ceallaigh: Anca Baicoianu (traducerea fragmentului: Ana-Maria Lisman)
• Dramatizare din My Secret War: actorul irlandez Simon Toal, venit in RomAnia cu sprijinul oferit de Department of Foreign Affairs of Ireland
• Open talk
• Cocktail oferit de Ambasada Irlandei
Joi, 30 octombrie
ora 18.00
MUZEUL TARANULUI ROMÂN
CLUBUL TARANULUI
Soseaua Kiseleff, nr. 3
Tema serii: My Strange Past / My Stranger Present
Invitati speciali: Wojciech Kuczok (Polonia) si Juli Zeh (Germania)
Scriitori din Romania invitati la dezbatere:
Cezar Paul-Badescu, Simona Popescu, Elena Vladareanu
Moderatori: Bogdan-Alexandru Stanescu si George Onofrei
Traducere: Constantin Geambasu (limba polona), Gabriella Eftimie (limba germana)
Discutiile din cea de-a doua seara a festivalului – My Strange Past / My Stranger Present – se vor concentra asupra trecutului comunist al Europei de Est si a prezentului pe care acesta si-a pus amprenta, avind drept punct de plecare RomAnia, Silezia lui Wojciech Kuczok si, respectiv, fosta Iugoslavie vazuta de Juli Zeh. Istoria recenta a Europei de Est este (inca) o tema „exportabila” si, daca da, ce anume determina interesul Occidentului pentru modurile de-a o trai si de-a o reprezenta?
Programul serii:
• Prezentarea programului: Bogdan-Alexandru Stanescu
• Cuvint introductiv: Natalia Mosor, director adjunct al Institutului Polonez
• Cuvint introductiv: Oana Gruenwald, director de program al Centrului de Carte Germana, biroul din Bucuresti al Tirgului de Carte de la Frankfurt
• Lectura, in limba polona, Wojciech Kuczok – din romanul Mizeria
• Lectura in limba romana a fragmentului citit de Wojciech Kuczok: Constantin Geambasu, traducatorul cartii
• Lectura, in limba germana, Juli Zeh – din romanul Schilf
• Lectura in limba romana a fragmentului citit de Juli Zeh: Gabriella Eftimie, traducatoarea cartii
• Open talk
• Cocktail oferit de Institutul Polonez
Vineri, 31 octombrie
ora 18.00
MUZEUL TARANULUI ROMÂN
CLUBUL TARANULUI
Soseaua Kiseleff, nr. 3
Tema serii: Go West
Invitati speciali: Attila Bartis, György Dragomán (Ungaria)
Scriitori din Romania invitati la dezbatere:
Filip Florian, Florin Lazarescu, Dan Lungu, Ana Maria Sandu, Lucian Dan Teodorovici
Moderatori: Bogdan-Alexandru Stanescu si George Onofrei
Cea de-a treia si ultima seara a festivalului, Go West, reface simetric miscarea analizata in cadrul primei teme, de data aceasta directia deplasarii fiind dinspre „inauntru” spre „afara”, ilustrata de traiectoriile a doi dintre cei mai cunoscuti si tradusi scriitori maghiari ai momentului, Attila Bartis si György Dragomán, carora li se alatura scriitori romAni publicati sau in optiune la prestigioase edituri straine. Care este secretul succesului international al autorilor est-europeni?
Programul serii:
• Prezentarea programului: Bogdan-Alexandru Stanescu
• Cuvint introductiv: Bretter E. Zoltán, directorul Centrului Cultural al Republicii Ungare
• Lectura, in limba maghiara, Attila Bartis – din romanul Plimbarea
• Lectura in limba romana a fragmentului citit de Attila Bartis: Anca Baicoianu (traducere de Marius Tabacu)
• Lectura, in limba maghiara, György Dragomán – din romanul Regele alb
• Lectura in limba romana a fragmentului citit de György Dragomán: Anca Baicoianu (traducere de Ildikó Gábos-Foarta)
• Open talk
• Închiderea oficiala a festivalului: Bogdan-Alexandru Stanescu
• Cocktail oferit de Editura Polirom
Pentru mai multe detalii despre eveniment, vizitaţi: http://www.supliment.polirom.ro/filb/index.htm.
Jaf mai mare decît în România
(un excelent text despre criza scris de Ilie Serbanescu.. sursa Jurnalul)
Mai întîi au dat faliment nişte oameni! – aşa a început, cam în urmă cu un an, criza de-i zice “imobiliară” în SUA. Constatînd că, practic fără să realizeze, li s-au cam dublat facturile pentru plata caselor contractate de la un an la altul, milioane de americani şi-au trimis cheile la băncile care deţineau ipotecile. Curînd, criza a atins structurile de unde pornise de fapt putregaiul: tot felul de intermediari care speculau contractele şi ipotecile, de nu se mai ştia exact cine răspunde şi de ce anume care este nivelul îndatorării şi cînd este posibil ca supraîntinderea corzii să ducă la o ruptură. Cînd coarda s-a rupt, s-a constatat că nu nişte credite ipotecare constituiau sîmburele problemei, ci un întreg angrenaj financiar scăpat de sub control, din cauza speculaţiilor care pierduseră de mult legătura cu tranzacţiile din realitatea concretă. Criza din segmentul “subprime” este o criză strict financiară, legată, ca şi în alte domenii, de forţarea speculaţiilor, de lichidarea separaţiilor dintre activităţile diferitelor instituţii financiare şi de dereglementarea pieţelor, iar, în particular, de sofisticarea financiară a produsului şi implicarea mai multor intermediari în relaţia clasică dintre împrumutător, dezvoltator şi împrumutat, care au “depersonalizat” responsabilităţile şi au amplificat distorsiunile prin camuflaje şi întîrzieri ale clarificărilor.
Astfel, criza a ajuns la fondurile de investiţii care preluau contribuţiile viitorilor posesori de locuinţe şi le speculau pe unde aveau ocazia. Şi le speculau “ŕ la hausse”, adică în ideea că preţurile tot vor creşte, pînă cînd adevăraţii plătitori n-au mai putut să facă faţă şi preţurile s-au oprit, iar roata a început să se învîrtească înapoi. Giganticele fonduri de investiţii, să le zicem imobiliare, au ajuns la ananghie, acţiunile lor prăbuşindu-se cu peste 70%. A urmat însă marea lovitură! Statul american – apărătorul economiei de piaţă şi gigantul “corectitudinii politice” – a intervenit! Congresul SUA a adoptat legi care, cu banii contribuabilului american, să salveze “piaţa”. Dar, vai!, Freddy Mac şi Fanny Mae urmează să fie salvate, şi nu bieţii ipotecaţi păcăliţi.
Probabil, în România, părinţii FNI sînt pur şi simplu negri la faţă că n-au făcut escrocheria cu pricina în America, şi nu în România. Vasăzică, se joacă la loterie banii colectaţi de la nişte fraieri (sute de mii sau milioane, nu contează!), aceştia sînt pierduţi şi intervine statul – evident, cu banii contribuabililor – să salveze structura care a jucat pierzător, şi nu pe păcăliţi! Hai că-i tare! Căci ce fac FM & FM?! Cumpără ipotecile de la băncile creditoare şi le joacă pe bursă, oferindu-le spre vînzare unor investitori care n-au nici o legătură cu piaţa imobiliară, dar care îşi aşteaptă cîştigul la scadenţă din tranzacţiile imobiliare. Dacă preţul urcă şi tot urcă, morişca merge. La prima fisură, însă, totul se prăbuşeşte. Evident, doar cu FM & FM, fără a-i lua în considerare şi pe alţi intermediari, mai apar, deci, încă trei verigi peste cele necesare. Verigi care reprezintă însă cam jumătate din piaţa imobiliară estimată în SUA la 12.000 de miliarde de dolari. Toate aceste verigi-parazit aşteaptă profituri de la bietul contractant de credite imobiliare. Jaf, domnule, în toată regula! Mai tare decît în România! În România, cei cu montajul escrocheriei FNI n-au păţit nimic, dar statul a dat bani, cel puţin în parte, păcăliţilor! În America, se poate spune că, într-adevăr, capitalismul este mai avansat!
Vreti crestere? La stanga v-aliniati! (de Joseph Stiglitz)
(sursa Romania Libera … Stiglitz este un tip tare si carti foarte misto… are un Nobel pentru economie la activ. Ceea ce e deranjant insa la mai toti din categoria lui e faptul ca mai intii au functii beton in sistemul financiar, iau banul la greu, gireaza masinaria neoliberala, dupa care se retrag si critica…. ceva e putred. Insa ideile lui sint demne de luat in seama)
Atat stanga, cat si dreapta sustin ca promoveaza cresterea economica. Ar trebui deci ca alegatorii, in incercarea de a se decide pentru una dintre parti, sa priveasca lucrurile doar din perspectiva alternativei echipelor de management?
Macar de-ar fi asa usor! O componenta majora a problemei in cauza tine de noroc. In anii ‘90, economia americana traia binecuvantarea preturilor mici la energie, a aportului ridicat de inovatii si a unei Chine care oferea tot mai multe bunuri de calitate la preturi din ce in ce mai mici.
Toate aceste elemente s-au combinat pentru a determina inflatia redusa si cresterea economica accelerata din acea perioada.
Meritele presedintelui Clinton si ale lui Alan Greenspan, guvernatorul de atunci al bancii centrale a SUA, sunt reduse – desi, in mod evident, deciziile politice proaste ar fi putut dauna foarte mult. Spre deosebire, problemele cu care ne confruntam azi – scumpirea energiei si a alimentelor si un sistem financiar in degringolada – au fost create, intr-o proportie covarsitoare, de politici gaunoase.
Intr-adevar, exista diferente majore in strategiile de crestere economica – de aici si probabilitatea unor rezultate diferite. In primul rand, diferenta se vede in modul in care este conceputa cresterea. Nu vorbim in acest sens doar de simpla crestere a PIB-ului, ci de o creste durabila a acestui indicator. O crestere bazata pe degradarea mediului, o frenezie a consumului finantata prin datorii, exploatarea resurselor naturale limitate fara reinvestirea profiturilor obtinute – asa ceva nu merita calificativul dezvoltarii durabile.
Apoi, cresterea economica trebuie sa fie participativa, adica cel putin majoritatea cetatenilor sa beneficieze de pe urma ei. Teoria redistribuirii cu taraita nu functioneaza: intr-o perioada de crestere a PIB-ului e chiar posibil ca majoritatea cetatenilor sa o duca mai prost. Recenta crestere economica din SUA nu a avut nici un caracter durabil, nici unul participativ. Cei mai multi dintre americani se confrunta astazi cu o situatie mai precara decat acum sapte ani.
Dar nu este obligatoriu ca inegalitatea si cresterea economica sa mearga mana in mana. Guvernele pot imbunatati calitatea cresterii economice printr-un spor de participare. Cea mai valoroasa resursa a unei tari este formata din cetatenii sai. Este deci esential sa te asiguri ca toti oamenii se pot realiza in deplinatatea propriului potential, ceea ce necesita un sistem de educatie capabil sa ofere oportunitati pentru toti.
O economie moderna inseamna si asumarea de riscuri. Indivizii vor fi cu atat mai dispusi sa riste, cu cat exista o plasa de siguranta care functioneaza. In caz contrar, cetatenii ar putea cere protectie fata de concurenta externa. Protectia sociala este deci mai eficienta decat protectionismul. A nu incuraja solidaritatea sociala poate genera si alte costuri, printre care – si nu in ultimul rand – cheltuielile publice si private necesare pentru a proteja proprietatile si a tine sub cheie infractorii.
Estimarile arata ca, in cativa ani, in SUA vor exista mai multi oameni care lucreaza in industria de securitate decat in educatie, iar un an de inchisoare poate costa mai mult decat un an de studiu la Harvard. Costurile pentru incarcerarea a doua milioane de americani – in SUA numarul detinutilor raportat la totalul populatiei este unul din cele mai mari din lume – ar trebui scazute din PIB. Dar ele se aduna la el.
O a doua diferenta majora dintre stanga si dreapta este modul in care acestea privesc rolul statului in promovarea dezvoltarii. Stanga intelege ca rolul statului in punerea la punct a infrastructurii si educatiei, in dezvoltarea tehnologiei si chiar si in asumarea rolului de agent economic este unul vital.
Guvernele au pus bazele internetului si revolutiilor moderne in biotehnologie. In secolul al XIX-lea, activitatea de cercetare din universitatile finantate de stat a avut ca rezultat revolutia tehnologica din agricultura. si tot guvernele au pus aceste progrese la dispozitia milioanelor de fermieri americani. Micile imprumuturi au fost factorul decisiv in crearea nu doar de noi firme, ci de intregi industrii.
Ultima diferenta poate parea ciudata: stanga intelege acum pietele si rolul pe care acestea pot si trebuie sa-l joace in economie. Dreapta, in special in America, nu le intelege. Noua dreapta, simbolizata de administratia Bush-Cheney, nu e decat aceeasi Marie corporatista, dar cu alta palarie.
Nu, exponentii ei nu sunt libertarieni. Ei cred intr-un stat puternic, cu puteri executive solide, dar utilizat pentru a apara interesele inradacinate, fara a acorda prea mare atentie principiilor pietei. Lista exemplelor e lunga si nu poate fi limitata la subventiile pentru fermele mari corporatiste, la tarifele de protectie pentru industria otelului si, mai recent, la megasumele platite pentru salvarea falimentarelor Bear Stearns, Fannie Mae si Freddie Mac. Dar lipsa de coerenta dintre retorica discursului si realitate dateaza de mai mult timp: protectionismul s-a extins sub administratia Reagan, inclusiv prin impunerea unor asa-numite restrictii voluntare de export pentru masinile din Japonia.
In schimb, noua stanga incearca sa faca pietele sa functioneze. Pietele neingradite nu lucreaza prea bine de la sine – o concluzie reconfirmata de dezastrul financiar actual. Aparatorii pietei admit uneori ca ele esueaza, uneori dezastruos, dar afirma ca pietele “se autocorecteaza”. Argumente similare s-au auzit si in timpul Marii Depresii: guvernul nu trebuie sa faca nimic, pentru ca pietele vor repune economia complet pe picioare pe termen lung. Dar, dupa cum spunea si John Maynard Keynes in faimosul sau citat, pe termen lung o sa fim cu totii morti.
Pietele nu se autocorecteaza intr-un orizont relevant de timp. Nici un guvern nu poate sta cu bratele incrucisate in timp ce tara sa intra in recesiune sau depresie, chiar daca acestea sunt cauzate de lacomia unor bancheri sau de evaluarea gresita a riscurilor de catre pietele de actiuni si agentiile de rating. Dar daca guvernele platesc factura pentru spitalizarea economiei, tot ele trebuie sa se asigure sa fie mai putin probabil nevoie de o spitalizare. Mantra dereglementarii predicata de fortele dreptei a fost pur si simplu eronata si acum platim factura. Una enorma, se pare – raportat la pierderea de productie vorbim probabil de 1,5 trilioane de dolari numai in SUA.
De multe ori dreapta se revendica intelectual de la Adam Smith. Insa acesta a recunoscut nu doar puterile pietei, ci si limitele ei. Chiar si pe vremea sa, firmele si-au dat seama ca isi pot majora mai usor profiturile printr-o conspiratie a preturilor ridicate decat prin inovatii si o productie mai eficienta. De aceea este nevoie de legi puternice antitrust.
E usor sa chemi oamenii la o petrecere. Pe termen scurt, toata lumea stie sa se simta bine. Dar e mult mai greu sa promovezi cresterea durabila. Astazi, altfel decat dreapta, stanga are o agenda coerenta, una care ofera nu doar o crestere mai mare, ci si o dreptate sociala mai pronuntata. Pentru electorat, alegerea ar trebui sa fie lesne de facut.
McDonald’s, petrolul si razboiul din Caucaz
text aparut in HotNews.ro + o piesa a lui Bulat Okudjava Iubire, Razboi si minciuna, interpretata de Elena Orlowa + Guitar – Charly Daicz (Argentina),
Violin 1 – Nicolas Kovacs Ravasz (Hungary),
Violin 2 – Pablo Rodríguez González (Spain),
Percussion – José Pedro Pérez (Spain),
Claps – Martín García Leiton (Spain),
Lyrics & Music – Bulat Okudzhava.
iata si textul
Love, War and Lie
The first love burns inside the heart.
The second love approaches the first.
And the third love…
the key trembles in the latch;
in the hand… the suitcase.
The first war is nobody’s fault.
The second war is anybody’s fault.
And the third war is only my fault
and my fault is recognizable to everybody.
The first lie is fog at dawn.
The second lie staggers in the drunkenness
And the third lie is darker than the night,
darker than the night
and more terrible than the war.
Daca razboiul din Caucaz ar fi fost o Olimpiada a brutalitatii, atunci cele trei locuri ar fi distribuite in felul urmator: premierul Rusiei, Vladimir Putin, ar fi luat aur, nesabuitul de Saakashvili ar fi luat argint, iar responsabilii cu politica externa a administratiilor Clinton&Bush ar fi luat doar bronzul. Aceasta este opinia lui Thomas L. Friedman (editorialist al cotidianului New York Times), unul dintre cei mai influenti lideri de opinie din occident, un adevarat guru al lumii intelectuale anglo-saxone.
De la el stim ca “Pamintul este plat” si ca intre “Lexus si maslin” omenirea a ales Lexus. Opiniile lui sint semnificative mai ales ca reprezinta mai degraba „aripa moderata” a ginditorilor occidentali. El nu face parte nici din „gruparea stingista” care da batai de cap dreptei pur-singe, dar nici din „gruparea neo-conservatoare” americana care pare a fi mai degraba o combinatie intre „muschii lui Putin” si „isteria lui Saakashvili”. Friedman, chiar daca nu vom fi neaparat de acord cu el, are idei simple, clare, echilibrate.
In 2007, dupa intoarcerea sa de la Moscova, Friedman face o afirmatie care surprinde pe multa lume. El sustine cu multa convingere ca una dintre cauzele principale care l-au propulsat pe Vladimir Putin, un fost sef KGB, in fruntea statului rus, este efectul negativ al politicii NATO.
El crede ca NATO s-a extins de o maniera agresiva spre hotarele Rusiei si a instaurat un principiu care irita Moscova: vremea voastra a trecut, acum sferele de influenta ne apartin doar noua; doar noi sintem cei care spunem ce e bine si ce e rau, instituim legi noi sau incalcam conventii vechi. „Razboiul rece s-a terminat pentru voi (rusii), nu si pentru noi (americanii)”. E vechiul principiu sovietic, folosit de data aceasta de SUA: „Cu cine se margineste SUA? Cu cine vrea ea.”
Aceasta politica a suparat Moscova, crede Friedman, si a facut ca fortele politice din Rusia sa se regrupeze si sa produca „antivirusul” Putin, care readuce Rusia in jocul politicii globale. Friedman, la rindul sau, porneste de la observatiile lui Michael Mandelbaum, faimos expert in politica internationala, care sustine ca politica de extindere a NATO se bazeaza pe doua supozitii gresite ale administratiilor Clinton&Bush legate de Rusia.
Prima tine de prejudecata conform careia, Rusia este o tara agresiva „prin natura sa” si ca sfirsitul „razboiului rece” nu inseamna nimic in acest sens. Pentru orice eventualitate e mai bine ca ea sa fie „ingradita”, sa fie inconjurata cu rachete pentru a „proteja democratia” de eventualele ei agresiuni.
A doua supozitie falsa este ca Rusia nu-si va mai reveni niciodata. Cel putin, nu intr-atit incit sa existe o confruntare armata. Astfel, SUA a mizat ca poate sa se extinda nelimitat, sa-si „protejeze” aliatii cu costuri minime fara a-si pune in pericol propria armata.
In acest sens, crede Friedman, intrebarea frontala pusa de Putin la Munchen este corecta: „Avem dreptul moral sa intrebam: impotriva cui se extinde NATO?”. Toti stim raspunsul: impotriva Rusiei. De exemplu, in aceasta grila de interpretare, „scutul antirachete” este o „arma ideologica” cu o functie pur simbolica si nicidecum una tehnica reala. Iar intentia NATO de a se extinde spre tari precum Ucraina si Georgia a iritat la culme Kremlinul.
Pentru Rusia, e prea in „curtea din fata casei”, asa cum pe vremuri prezenta URSS-ului in America Latina sau in Cuba era inacceptabil pentru SUA, fiind considerata o zona care apartine traditional sferei de influenta a Statelor Unite.
Reactia dura a Rusiei, conform opiniei lui Freidman, confirma inca o data faimosul principiu pe care l-a inventat acum citiva ani: „prima lege a petro-politicii”: „Pretul petrolului si democratia sint invers proportionale in statele care au economii dependente de exportul de petrol“. Cu alte cuvinte, cum incepe sa creasca pretul la petrol, cum incepe sa se erodeze democratia in astfel de tari, si invers. Explicatia este simpla: cu cit pretul petrolului este mai mare si lumea mai dependenta de resurse, cu atit petro-autoritatile sint mai putin interesate de opinia internationala, iar statele dependente inchid ochii la excesele petro-statelor.
Rusia, crede Friedman, se inscrie perfect in acest mecanism: cind URSS a intrat in colaps, barilul petrolului costa 16 USD, iar acum, cind Putin isi permite sa subordoneze presa Kremlinului, sa sfideze „aliatii” NATO si sa demonstreze ca poate riposta oricind cu putere, petrolul si gazele naturale au un pret foarte ridicat. Pretul ridicat al petrolului si gazului, cistigurile imense pe care le aduc, ii permit lui Putin sa actioneze cum a actionat, iar dependenta unor tari occidentale de resursele Rusiei impun o politica prudenta a acestora fata de Rusia.
Actiunea Georgiei a oferit Rusiei o ocazie imensa. Exista in sah un procedeu tehnic simplu, aplicat la inceputul jocului, gambit-ul: la inceputul unei partide de sah sacrifici un pion sau o alta piesa pentru a obtine un avantaj in atac. Pe „tabla de sah georgiana” joaca Rusia cu SUA (NATO).
Nu se stie insa cine, cui „face gambit”: Rusia, Statelor Unite sau Statele Unite, Rusiei? Din pacate, sufera imens „pionul” Georgia. In acest moment pare a fi pat, adica o situatie in care un jucator, fara a fi in pozitie de sah, nu mai poate face nici o miscare si este obligat sa inceteze jocul, partida declarandu-se remiza.
Si acest lucru pare a confirma o alta teorie a lui Friedman, „Teoria arcurilor aurite in privinta conflictelor”. Teoria zice: „Nici o tara in care exista restaurante McDonald`s nu a intrat vreodata in razboi cu o alta tara in care exista asemenea restaurante”. Totusi, SUA (NATO) „au stins luminile la Belgrad”, iar rusii la Tbilisi. Toate tarile implicate in aceste conflicte au reteaua McDonald`s.
Friedman sustine insa ca aceste razboaie sint exceptiile care confirma regula. Aceste conflicte temporare pun tarile respective in situatia de a alege. Sirbii trebuie sa aleaga intre Kosovo si McDonald`s, “Lexus sau maslin”. Ei au ales McDonald`s si Lexus. Rusii si georgienii sint pusi in aceeasi situatie.
Se pare ca „situatia de pat” ii impinge la negocieri. Rusia nu lucreaza in acest moment cu o alta ideologie decit cea dominanta. Ea este parte integranta a capitalului global, iar rusul de rind se confrunta cu aceleasi probleme ca si cele ale americanului de rind: job, impozite, credite, consum. Cum imi place mie sa spun: Nu va temeti tovarasi, Stalin s-a privatizat!
Romanii au produs o singura intrebare politica si o repeta de 100 de ani: „Noi cu cine votam?”. Rusii au doua intrebari politice: „Ce-i de facut?” si „Cine-i vinovat?”. Daca-l inteleg bine pe Friedman, odata ce am cazut de acord sa renuntam la „conflict” si sa acceptam „politica McDonald`s”, atunci cred ca mai ramine posibila o singura intrebare: „Cu ketchup sau cu mustar?”.
Razboiul din Caucaz: lectii preliminare
(aparut pe HotNews.ro + un frumos cintec georgian + dans.. georgienii au printre cele mai frumoase coruri de barbati si cele mai spectaculoase dansuri)
Lectia 1. Scopul nu scuza mijloacele. Exista un proverb rusesc: nu lovi ursul peste bot daca nu este legat. Mihail Saakasvili a incalcat aceasta regula elementara si a primit un raspuns pe masura. Miscarea lui Saakasvili a adus prejudicii grave si tarii sale si Statelor Unite, iar Rusiei i-a oferit o buna ocazie pe care o astepta de ceva vreme.
Lectia 2. Unde dai si unde crapa. Saakasvili a mizat pe o anumita strategie, iar ea s-a dovedit a fi un mare esec. Georgia a cazut intr-o capcana si mai mare. Incercarea de a accelera intrarea in NATO s-ar putea sa-l coste foarte scump: aruncarea tarii intr-un razboi nedorit de nimeni; pierderi imense si mai ales sacrificii umane; posibilitatea de a pierde definitiv Osetia de Sud; complicarea strategiei de intrare in NATO; punerea Statelor Unite, aliatii lor de baza, intr-o situatie foarte delicata; oferirea unei oportunitati imense in avantajul Rusiei.
Lectia 3. O victorie poate aduce dezavantaje. Rusia a cistigat acest razboi si a adunat cele mai multe puncte in favoarea sa. I s-a oferit o ocazie neasteptata si a profitat din plin. Din pacate (sau din fericire), este o victorie mica care aduce profit doar unor politicieni rusi si nu tarii. Creste, de exemplu, popularitatea si puterea lui Putin si a discursului nationalist.
Problema mare a Rusiei e faptul ca pe actuala ordine de zi a politicii sale se afla modernizarea tarii si nicidecum conflictele periferice si razboaiele. Razboiul din Caucaz arunca in planul doi adevaratele prioritati si creeaza mari probleme acestor proiecte de modernizare si economiei Rusiei. Si nu in ultimul rind, izoleaza tara, caci Rusia n-a avut aliati in acest razboi.
Lectia 4. Lupul paznic la oi. Se stie de cind lumea ca nu pui lupul sa-ti pazeasca oile. In 1992, pe vremea lui Sevarnadze, a fost acceptata instalarea trupelor rusesti in zona Osetiei de Sud in componenta trupelor de mentinere a pacii. Treptat, rusii si-au impus controlul, o mare parte a populatiei devenind cetateni rusi. Aceasta pozitie le-a permis sa actioneze cum au actionat si sa aiba suficiente argumente prin care sa puna probleme serioase diplomatiei europene si, mai ales, celei americane.
Lectia 5. Kosovo nu se uita. Rusia a tinut partea Serbiei si a fost afectata de faptul ca nu si-a putut ajuta aliatul in problema Kosovo. Diplomatia rusa insa este suficient de isteata pentru a nu trata problema Osetiei de Sud dupa modelul aplicat Serbiei de catre diplomatia americana. Rusia stie ceea ce stim cu totii, si anume, ca modelul Kosovo a creat un precedent periculos. Rusiei ii sta in putinta sa utilizeze acest precedent.
Lectia 6. Nici o mare putere nu renunta definitiv. Conflictul din Osetia de Sud, asa cum observa analistul Mark Almond (The Guardian), seamana mai mult cu razboiul din insulele Falkland, cind ele au fost invadate de junta argentiniana prost inarmata, iar evenimentul a fost considerat ca o tentativa de a deturna atentia de la falimentul politicii interne. Raspunsul Angliei a fost unul dur, iar argentinienii au capitulat.
Atunci, la finalul acestui conflict, Kissinger a concluzionat: nici o mare putere nu renunta definitiv. Acest nou conflict nu este nici „un nou razboi rece” si nici o „noua interventie ca in Cehoslovacia”. Fiecare mare putere are o limita pina unde poate ceda. Iar limita de suportabilitate a Rusiei este incercata nu de Georgia, ci de catre SUA. Rusia nu va renunta in situatia in care se afla la ultimele zone de influenta pe care le are.
Lectia 7. Agresivitatea Rusiei sau expansiunea Americii? Este o intrebare pe care si-o pun multi analisti occidentali care cauta explicatii intr-un context mult mai larg decit simplul conflict caucazian. Pina unde se poate extinde NATO? (pe care rusii il percep ca pe un organism pur american). Cine au incalcat primii intelegerile si conventiile internationale si in ce context? Sint credibile revolutiile „colorate” si au ele lideri de incredere?
Extinderea NATO si razboaiele Americii sint o „extindere a democratiei” sau o extindere a pietei, a protejarii ei si a cuceririi de noi resurse si trasee energetice? N-ar trebui sa ne indoim de strategia geopolitica a Statelor Unite pornind de la modul de utilizare a Georgiei in acest joc? Sint multe intrebari, iar presa occidentala analizeaza de zor.
Presa anglo-saxona, care se bucura de multa autoritate, condamna Rusia la unison si critica in mare parte gestul nesabuit al lui Saakasvili. Cel pe care ea l-a „confectionat”, alaturi de Casa Alba, este luat acum la bani marunti. Insa ceea ce e foarte important e faptul ca ea aduce o multime de critici dure la adresa politicii externe duse de Casa Alba.
La dezbaterea organizata de Stop the War Coalition (una din cele mai importante organizatii engleze anti-razboi) pe aceasta tema, mai toti vorbitorii au pus drept cap de afis pe lista vinovatilor politica expansionista a SUA. Ar fi fost foarte simplu sa fie vinovati doar rusii.
Lectia 8. Marele puteri nu se sacrifica de dragul aliatilor. Este o alta lectie a lui Kissinger, iar Saakasvili ar fi trebuit s-o stie bine, daca tot are scoala americana si consilieri de la Casa Alba. In anul 1918, lordul Arthur Balfour, ministrul de externe al Marii Britanii, a declarat: „Singurul lucru care ma intereseaza in Caucaz este calea ferata care transporta petrolul de la Baku la Batumi. Localnicii pot sa se taie in bucati, acest lucru nu ma intereseaza”.
Intimplator sau nu, conducta care traverseaza Georgia dinspre Azerbaijan spre Turcia este proprietatea firmei British Petroleum. Fraza lordului ramine valabila, caci cinismul impecabil al occidentalilor are o mare reputatie si consecventa. Rusii se inscriu si ei in aceasta logica.
Lectia 9. Am inteles ceea ce stiam deja. Americanii au aratat ca nu pun mare pret pe „aliati”, caci interesul propriu este mai presus de orice. Georgienii au inteles ca americanii, pentru care au facut tot ce li s-a cerut, nu pun mare pret pe asta, iar ei (ca orice stat mic) vor fi oricind moneda de schimb si lasati de izbeliste. Rusii au confirmat faptul ca si-au revenit, dar asta trezeste in cancelariile occidentale mai multa grija decit bucurie.
Diplomatia europeana dovedeste ca este divizata, iar Franta, printr-o conjunctura de factori favorabili, a devenit mediatorul conflictului si acum jubileaza. Interesant e faptul ca SUA, care a iesit sifonata din aceasta conflict, a adus multa bucurie in diverse medii europene. Bucuria ar trebui sa fie poate mai mica ca a fost sifonata de Rusia fata de care nu are prea multa simpatie.
Lectia 10. Putin ramine la putere. Modul in care s-au desfasurat ostilitatile si s-au luat deciziile ne arata inca o data ca liderul incontestabil si real al Rusiei este Vladimir Putin. Mai nou, Kremlinul foloseste in jocul sau diplomatic cu Occidentul tehnica „baiatul bun” (Medvedev) si „baiatul rau” (Putin). Cind e bataie iese Putin, cind e imbratisare iese Medvedev.
Lectia 11. PR-ul trece, podurile darimate ramin. Batalia de imagine a cistigat-o Georgia. PR-ul oferit de firmele amerciane i-a adus cistig de cauza. Gurile rele vorbesc ca fraza lui John McCain „noi toti sintem georgieni” si lobby-ul lui agresiv pro-georgian au costat Georgia 1 mil. USD, caci serviciile au fost oferite prin firma partenerului sau de afaceri, Randy Scheunemann.
Cert este ca Saakasvili a pierdut enorm din credibilitate atit pe plan intern, cit si extern, iar pierderile de vieti umane si economice nu se refac pe baza de PR. Rusia nu a trait insa niciodata din imaginea sa pozitiva, ci doar din cea negativa. Imaginea Rusiei si a rusului din mentalitatea colectiva occidentala nu poate fi schimbata de nici o masinarie de PR. Asa ca Rusia a ales doar sa se pozitioneze cit mai bine si sa-si arate muschii.
Lectia 12. Cit de sigure sint hotarele? In Rusia se discuta mult aceasta problema. Osetia de Sud este un teritoriu oferit Georgiei de catre statul Sovietic in 1921. Ucraina are in componenta Crimeea, care pina la Hrusciov a apartinut Rusiei. Poate deveni acesta un motiv de conflict si de revizuire a hotarelor Rusiei? E greu de spus.
Insa razboiul din Caucaz arata ca Rusia e pe cale de a-si modifica strategia, iar aceasta presupune nu numai modificarea strategiei unor tari precum Ucraina, ci si a Uniunii Europene si a Statelor Unite. Toti insa declara la unison ca nu vor razboi. Oare sa-i credem?
Numele Rusiei e Stalin?
(text aparut pe HotNews.ro + un vip yotube in mare moda in Rusia… un sirb nascut la Moscova:Peter Nalitch)
Recent, in Rusia a fost lansat proiectul „Numele Rusiei. Alegere istorica – 2008”, iar dupa cum arata datele problemei si dupa cum s-au incins spiritele e clar ca vom avea de a face cu un nou scandal mediatic. Proiectul este organizat de Televiziunea „Rossia”, de Institutul de istorie rusa si alte citeva institutii avind ca scop organizarea de „alegeri populare” care sa stabileasca ierarhia eroilor istoriei ruse. Este un joc asemanator cu cel organizat la noi de Televiziunea Romana care a avut numele de „Mari Romani”.
Startul proiectului a fost dat la inceputul lunii mai, iar in acest moment conduce detasat nimeni altul decit cea mai controversata figura a istoriei ruse si al carui nume trezeste fiori in toata Europa. El este Iosif Vissarionovici Stalin. In acest moment, Stalin este cocotat pe prima pozitie, cu 179 913 de voturi, fiind urmat de Vladimir Visotky (muzicant, poet si actor) cu 138 060 de voturi si la ceva distanta de „parintele comunismului”, Vladimir Ilici Lenin cu 108 458 de voturi.
In ordinea descrescatoare urmeaza ultimul tar al Rusiei pe locul 4, Nicolai al II-lea (85 815 voturi), pe locul 5 apare scriitorul preferat al rusilor care, paradoxal nu este Puskin, ci Serghei Esenin (65 694 voturi). Dupa care vin Ivan cel Groaznic (58 129 voturi), Iuri Gagarin (58 056 voturi), locul 8 Serghei Karaleov, parintele cosmonauticii sovietice (54 231 voturi). Alexandr Puskin e abia pe locul 9 (53 239 voturi), iar primul sfint in top, Sreghei Rodonejsky, este doar pe locul 10 (52 624 voturi). Dintre oamenii politici importanti mai remarcam: Boris Eltin (locul 11), Petru I (locul 14), Ekaterina cea Mare (locul 18), Nikita Hrusciov (locul 45).
Scriitorii, care in Rusia au jucat rolul societatii civile si au fost cele mai vizibile „vip-uri” atit in perioada tarista ,cit si in perioada comunista, sint asezati in felul urmator (dupa Esenin si Puskin): Cehov se afla pe un loc 15 neasteptat de sus, dupa care vine Dostoevski pe pozitia 26, urmat de Gogol pe pozitia 28, care la rinduil sau este urmat de alti doi „monstri sacri”, Bulgakov (locul 30) si Lev Tolstoi (locul 31), ultimul fiind de fapt cel mai citit, iubit si respectat prozator rus.
Interesant e de observat ca in top sint foarte putine personalitati din spatiul religios, dat fiind ca Rusia are un panteon destul de bogat in acest domeniu, iar Biserica Ortodoxa Rusa este in ultimii ani in plina expansiune. De asemenea, topul cuprinde foarte putini sportivi, domeniu in care Rusia (mai ales URSS) a dat multe personalitati importante. Nici disidentii nu se bucura de prea multa consideratie, avindu-l in primii 50 de personalitati doar pe Andrei Saharov – pe un respectabil loc 22.
Concluzii? Important e faptul ca acest joc ridica multe intrebari, creeaza o platforma de discutie in care se implica intelectuali si oameni de stiinta din diverse domenii. Proiectul inca nu s-a incheiat, ci doar incepe. In septembrie vom afla care sint preferintele nu neaparat „a poporului rus”, cit a celor care vor participa la aceste „alegeri”.
Privind cu atentie aceste date (si altele care au mai aparut in ultima perioada), bazindu-ma in acelasi timp si pe ceea ce se intimpla pe scena cultural-politica a Rusiei, pot concluziona urmatoarele lucruri. Rusia incearca sa-si asume si sa integreze perioada comunista in propria istorie si se merge mai degraba pe o linie a concilierii nationale.
URSS este alaturi de Rusia tarista parte a istoriei ruse, iar Stalin e un personaj istoric alaturi de Ivan cel Groaznic sau Petru I. Stalin a cistigat deja batalia cu istoria Rusiei si exista o tendinta mai degraba de reabilitare a lui decit una de condamnare. Moscova, de exemplu, este un oras in care regasesti cel putin in aceeasi masura si elemente ale epocii tariste, si elemente ale epocii comuniste.
Steaua sovietica sta nestingherita alaturi de vulturul cu doua capete, iar Mausoleul lui Lenin e linga Kremlinul tarilor. In acelasi timp, sondajele si realitatea rusa ne spun ca nimic din trecut nu se mai poate repeta, nimic nu mai poate reveni la ceea ce a fost si chiar si cei care isi doresc acest lucru sint pe cale de disparitie, iar nepotii lui Stalin si Lenin sint acum prosperi oameni de afacere. Rusia, asemenea tarilor iesite din comunism, incearca sa-si gaseasca propriul drum, insa asa cum ea are mult mai multi ani de comunism si mult mai multe probleme, si solutiile sint mult mai complicate.
Владимир Архангельский – Zavtra / nr. 27 / 2 iulie 2008
АПОСТРОФ
Моше ЛЕВИН. Советский век. — М.: Европа, 2008, 680 c.
Василий ЕРНУ. Рождённый в СССР. — М.: Ad Marginem, 2007, 240 с.
Как справедливо заметил Глеб Павловский: “Советский период — нечто большее, чем империя. Советский Союз — не просто империя, и не только часть русской истории. Советский век — это мировое наследие, как Эллада и Рим. Практически говоря, что такое собственно классическая Греция? От победы при Марафоне до разгрома Афин и распада Афинского союза прошло ровно столько же лет, сколько прошло от Октября до Беловежских соглашений. Потом Греция пришла в ничтожество и с полвека пребывала в нем. Если б не Александр Македонский, она так бы и осталась “постафинским пространством”. Я думаю, и наша советская античность раскроется еще не скоро, но это колоссальное наследие”.
Долгое время здесь правили бал ангажированные поделки отечественного и зарубежного производства. Сегодня вал макулатурной антисоветчины схлынул. Заслуженной популярностью пользуются работы С.Г.Кара-Мурзы, активно читаются внятные исторические исследования. Но советская история и советский социум многомерны. Посему появление новых нетривиальных текстов по теме можно только приветствовать. Особенно, если это взгляд со стороны. Пусть оба автора и наши бывшие соотечественники — участник войны Левин уехал в Израиль после Победы; родившийся в Молдавии румын Ерну после 1991 года оказался на Западе.
Несмотря на осязаемое отличие двух текстов, оба по выходу своему вызвали определённый скандал. Маститого Левина на Западе не поняли за название, да и многие его выводы, основанные на приведённых фактах, противоречат привычным даже у нас клише. Над Ерну поёрничали представители “свободной прессы” — мол, ностальгирует парень.
В оптике Левина — тип и структура власти в СССР, внутренняя политика, экономика, попытка нащупать причины последующего краха. Фиксируя наличие постоянного диалога власти и общества, Левин фактически ставит под сомнение тоталитарность советского режима.
Книга “Рождённый в СССР” была представлена в конце прошлого года на круглом столе “Homo postsoveticus: актуализация советского опыта” в рамках “Московской международной книжной выставки нон/фикшн”. Название отсылает к песне “ДДТ” начала 90-х: “ты вчера был хозяин империи, а теперь сирота”. Книга Ерну — это собрание эссе о повседневной жизни советских граждан в 80-е. Одновременно воспоминание и социологическое исследование.
Очень условно, Левин — “академическое исследование”, Ерну — “постмодернистский” текст. Но из-за этого “Советский век” не теряет в неожиданности выводов, оригинальности оптики, подхода, не душит читателя пылью страниц, а Ерну — совсем не жонглирует смыслами, образами, это работа с опытом.
“То, что я пытаюсь сделать, — это своего рода археология повседневной жизни в Советском Союзе. Это — субъективная, личная археология, которая лишь очерчивает контуры, состояние духа, способ мышления и высказывания. Эта археология не предлагает морального или ценностного суждения, а лишь дает приближение, которое может помочь нам лучше понять, чем был Советский Союз и что означает его отсутствие”.
И вполне серьёзные историософские выводы: “Антисоветизм как компонента включался в развитие советской модели, а советский закон жизни состоял в соединении ритуала советской повседневности и критического отношения к советскому идеологическому канону”. Оппоненты советского, диссиденты тоже являются частью этой эры, как Демокрит, по мнению некоторых историков мысли, “выламывается” из магистральной линии античности, но, несомненно, остаётся в её истории. Так и Солженицын, Галич, Сахаров — бесспорно, явления советского космоса.
Советский опыт — это жизнь против теоретических построений. С советским сложно работать и разнообразным “новым левым” — есть реальная практика, но далёкая от умозрительных изысков; и правым, националистам — много близкого, по факту очевидные прорывы своей страны, но не подходят символы, идеологические конструкции. “Простой” и, формально, бесспорный ответ православных фундаменталистов на советский вопрос: “невозможно примирение между Христом и велиаром”, также наталкивается на гораздо более сложные, объёмные ситуации. И дело даже не в сергианстве и Великой Отечественной Войне. Ведь и в романовской империи можно с лёгкостью найти примеры откровенного “велиарства” власти по отношению к Церкви. Посему анализ советского должен проходить по линии, далёкой от прямолинейного наклеивания ярлыков. Кстати, пресловутых “совков” среди ярых антисоветчиков, я встречал куда чаще, чем среди апологетов советского строя.
Археология советского ценна даже на личном опыте. Сегодня некоторые знакомые, далёкие от советизма чуть ли не с дрожью в голосе вспоминают какие-то артефакты, ситуации советских лет. Символика СССР прочно заняла своё место в модном антураже. В советском таится огромное, многообещающее море различных смыслов, энергий, точек роста, которые предстоит заново осмыслить, очистить от налипшей грязи, наполнить актуальным содержанием. Возможно, именно здесь обнаружится потенциал для Развития, о котором сейчас так много говорится. Приходит время настоящего осмысления советского.
2 July, 2008
Comments Off on Владимир Архангельский – Zavtra / nr. 27 / 2 iulie 2008
Bucuresti, orasul meu oriental
(Text aparut pe Metropotam.ro + ultimul clip a lui Veaceslav Butusov, fost Nautilus Pompilius, iar acum cinta cu Ю-Piter)
Bucurestiul este al 7-lea oras in care locuiesc. A locui intr-un oras inseamna, pentru mine, a sta in el cel putin un an neintrerupt. Fata de orice oras, poate cu exceptia celui in care m-am nascut si am copilarit, am un raport, o stare pe care eu o numesc “a fi in deplasare”. Intr-o anumita perioada a vietii, intr-un anumit context, esti aruncat intr-o anumita geografie, intr-un anumit oras. Esti intr-un tren, care opreste intr-o gara si din el coboara Ernu cu valiza, caci in general e bine sa porti cu tine tot ce ai, si incepi aventura unui nou oras.
Primul drum de la gara spre centru, cind te muti in noul oras, iti ramine viu intiparit in memorie. Nici drumul de plecare, din centru spre gara, nu e usor, dar e un drum ceva mai trist. Sincer sa fiu, imi e foarte greu sa inteleg oamenii care au trait intr-un singur oras si “casa” lor este un singur oras. Dar asta e o alta poveste. Deci Bucuresti, al 7-lea oras al meu.
Daca Iasul, oras in care am stat 6 ani, este de o blindete si caldura iesite din comun, iar Clujul, in care am stat 9 ani, este distant si conservator, atunci Bucurestiul este un amestec in care ai de toate. Stiu ca orice gen de etichetare in acest stil este o banala simplificare, care nu face decit sa minta in esenta, caci lucrurile sint mult mai nuantate si mai complexe. Dar sintem mereu tentati sa simplificam. In cazul Bucurestiului, ceea ce mi se pare foarte interesant e ca trasaturile/etichetele lui negative sint de fapt marile lui atuuri.
Toate “sechelele” orasului au un farmec aparte. De exemplu, cind vii dinspre Ardeal, la adresa Bucurestiului curg o multime de etichete, injurii, clisee, adevaruri dure, aberatii, nici nu mai conteaza ce-s. Curg de-a valma si nici nu mai are rost sa le insir, caci toata lumea le stie. Acest gen de etichetari se intimpla datorita unei situatii, dupa mine, simple, insa greu de impacat si explicitat.
Bucurestiul este unul dintre cele mai orientale orase din Europa. Aici sint straturi culturale, adunate de-a lungul timpului, cu un puternic iz oriental. Privite dinspre zona de influenta austro-ungara, elementele orientale capata o conotatie negativa. In realitate, lucrurile sint mai complicate. E interesant ca si venind dinspre Rusia Bucurestiul pare oriental, insa orientalismul lui nu mai are in acest caz o conotatie neaparat negativa.
Rusii au o vorba: Orientul este o chestiune subtila. Bucurestiul este pentru mine interesant tocmai prin acest eclectism si aer oriental. Un oras cu iz oriental, plasat intr-o arie geografica intrata in zona de influenta europeana, peste care s-au asezat straturi de turci, greci, evrei, rusi, unguri si, nu in ultimul rind, tigani. Si printre toti acestia, presarati si multi romani. Amestecul si faliile acestea culturale, rupturile identitare se vad la tot pasul, si in arhitectura, si in tot ce misca in oras. Parca si oamenii, fara sa mai aiba memoria acestei istorii, poarta amprenta directa a istoriei orasului.
Aici se comunica usor, te asezi usor la masa si la taclale cu oamenii, se negociaza usor, se injura usor, te ajuta usor, te fura usor, te iubesc sau te urasc usor, se implica usor. Aici totul e lunecos, nimic nu are forme colturoase si rigide, aici e un Orient care incearca sa ia o forma structurala europeana. Mie asta-mi place. Fiindca am mereu surprize, mereu descoper lucruri si trebuie sa-mi renegociez ideile, situatiile si dezamagirile.
Bucurestiul este orasul care te pune in garda si imi impune sa-mi pastrez mintea limpede. Si ador ironia subtila si foarte usoara, fara exces de gravitate si seriozitate, asa cum am invatat-o de la rusi. Imi place jocul de replici, pe care numai aici il intilnesc si pe care eu, din pacate, nu-l stapinesc asa de bine. Gust cu greu bascalia, dar asta e poate si problema mea. Nu sint un bucurestean, casa mea nu e aici, dar atita timp cit inca sint aici, imi place la nebunie sa explorez orasul, oamenii de aici si poate intr-o zi el va deveni si “casa” mea.
De ce Petru cel Mare nu a avut echipa de fotbal?
Text aparut pe HotNews.ro
Cu multi ani in urma, Petru cel Mare si-a propus un proiect foarte ambitios si anume acela de a moderniza Rusia, de a o face asemenea unei tari europene precum Franta sau Germania si pe care sa o transforme intr-o superputere. Decalajul dintre tara pe care o conducea si tarile pe care le admira era atit de mare, incit ceea ce-si propunea el parea ambitia unui om nebun. Insa Petru era rus, iar rusii nu au dus lipsa de cel putin doua lucruri: bani/resurse (caci resursele maicii Rusia sint nemarginite) si ambitii imense. Pentru a-si realiza acest vis tarevici-ul a apelat la o tehnica simpla: a angajat, in stil rusesc „de toti banii”, cei mai buni specialisti din Europa, i-a adus in Rusia si i-a pus in functii importante, ca sa-i conduca si sa-i invete pe rusi diverse „meserii” importante. Si asa toata Rusia, de la Kremlin pina in gubernia Tambov, de la scoala si armata, pina la ultimul birocrat contabil sau inginer a fost impinzita de specialisti nemti, francezi, italieni, olandezi sau suedezi.
Cu aceasta armata de straini Petru cel Mare a inceput sa faca minuni. Le-a taiat barba mujicilor rusi, le-a schimbat caftanele, i-a pus sa vorbeasca in franceza si germana, sa invete meserii si sa-si trimita copiii la scoli inalte. Cu ei a facut scoli, cu ei a facut armata si birocratia statului, cu ei a pus stapinire pe o mlastina din nord, construind unul dintre cele mai spectaculoase orase, noua capitala a Rusiei. Tot cu ei a construit un imperiu care chiar daca mereu a fost vazut de lumea occidentala ca un „outsider”, cei puternici au fost nevoiti de fiecare data sa-l accepte la „masa celor bogati”.
Aceasta armata de „mercenari” a fost rasplatita de Kremlin cu multi bani, onoruri si ranguri inalte. Multi dintre ei au devenit in timp cetateni onorabili ai Rusiei, chiar daca erau straini si aveau nume care pentru popor sunau straniu. Povestea spune ca autoritatile ruse, pentru a-i proteja de gura rea a poporului, a schimbat pina si gramatica rusa: numele germanice (in special ale nemtilor si olandezilor) care incepeau cu H – litera cu care incepe cel mai important cuvint vulgar rus si care permitea rusilor sa le vulgarizeze numele cu lejeritate – sa fie transcrise in rusa cu litera G. Astfel ca un Hegel sau Holderlin devenea Gheghel si Golderlin.
Petru a mai avut o ambitie mare. El a vrut sa aiba o flota imperiala puternica, cu care sa strabata lumea in cele patru zari si de care sa se teama toti dusmanii. Pentru asta a apelat la maestrii olandezi. Olandezii i-au invatat pe rusi sa faca primele corabii. E adevarat ca pe atunci Petru nu avea o echipa de fotbal, din simplul motiv ca nici olandezii inca nu jucau fotbal. Insa istoria se repeta. Lectia si modelul dat de Petru cel Mare este preluat si folosit si astazi. Olandezii, care cindva ii invatau pe rusi sa construiasca primele corabii, astazi ii invata sa joace fotbal. Ironia face ca prima lectie importanta de fotbal, invatata de la un maestru olandez, au aplicat-o unei importante echipe olandeze.
Marea lectie a lui Petru e simpla si e o formula de succes: nu te apuci sa reinventezi roata cind a facut-o altcineva cu mult inaintea ta, ci doar trebuie sa ai modestia, bunavointa si dorinta de a invata de la cei mai buni ca tine. Dupa ce o inveti bine, o adaptezi contextului si resurselor tale, iar acest lucru poate face minuni. Este una dintre putinele lectii frumoase si utile din istoria rusilor. In general, invatam din istorii tragice, intunecate sau din mari greseli. E bine sa invatam si din reusite, chiar daca sint reusitele altora, pe care nu-i prea iubim.
Indiana Jones rescrie istoria comunismului
(text aparut pe HotNews.ro + un trailer a filmului Soviet Generals of 70’s de Serghey Sonin, ca sa vedeti cum arata varianta sovetica a comunismului glamoure…)
Pe vremuri, faimosul Indiana Jones lupta, ca si Partidul Comunist de altfel, impotriva fascismului. Iar acum, „nitam-nisam”, acesta intoarce armele impotriva comunistilor. Partidul Comunist din Rusia s-a suparat si a cerut interzicerea ultimului film din seria Indiana Jones.
Cind Statele Unite nu mai au dusmani cu care sa se lupte, inseamna ca tara se afla in criza. „Pieile rosii” si „negrii”, cei care au jucat atita amar de vreme acest rol, nu mai pot fi „bad guys” pentru ca nu mai e politically corect. „Jappoes”, vesnicii eroi negativi, care au rezistat pina si bombelor „nevinovate” de la Hiroshima si Nagasaki, nu mai sint demult la moda, iar „arabii rai” sint mult mai „reali” in stirile TV decit in viata de zi cu zi.
In anii `90, cind comunismul din Europa de Est isi dadea obstescul sfirsit si pina si URSS, „imperiul raului”, disparea, la Hollywood – laboratorul ideal al noii ideologii –, s-a imbolnavit subit ditamai James… James Bond. Si s-a constatat: lipsa unui dusman pe masura dauneaza grav sanatatii. Iar cind agentul 007 se imbolnaveste, specialistii ideologiei „salvarii si fericirii” stiu bine ca situatia e grava. Atunci, se face un comitet de urgenta si se decide: sa vina cei mai buni specialisti sa rezolve situatia. In acest caz, Hollywood apeleaza la „cei mai buni” care fac ceea ce trebuie sa faca: reinventeaza dusmanul.
Cine sint cei mai buni? Pe cei mai buni in acest domeniu ii stie toata lumea. Ei sint Steven Spielberg si George Lucas. Ca orice magicieni, e suficient ca ei sa faca focus-pocus ca totul se rezolva. De data aceasta apare Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull. Iar Indiana Jones (Harrison Ford) nu e orisicine. Il stim de atitia ani si l-am vazut luptind cu toti raii lumii si rezolvind situatii si probleme incredibile. Indiana Jones se intoarce, iar de data aceasta trebuie sa lupte cu „fantoma lui Stalin”, intruchipata de sofisticata Irina Spalko (Cate Blanchett).
Acum doctorul Jones are un dusman pe masura, locotenent-doctor Spalko, medaliata cu 3 ordine Lenin, Erou al muncii socialiste, fiica devotata a Partidului comunist, care ingrozeste orice capitalist care si-a platit taxa la timp si mai ales pe cel care nu are asigurare, „preferata lui Stalin”, in ai carei „ochi reci” licaresc 3 litere. Cele 3 litere se rostesc cu teama, dar si cu respect si este poate cel mai tare brand sovietic: KGB.
Cele doua genii de la Hollywood stiu foarte bine lectia lui Hitchcock: cu cit eroul negativ este mai bine ales si mai bine interpretat, cu atit este mai mare efectul si succesul filmului. Eroina Irina Spalko reuneste toate ingredientele unui erou care sa te impresioneze: puternica, inteligenta, rece si distanta, inzestrata cu capacitati paranormale, devotata cauzei si, foarte important pentru rusi, joaca corect, nu triseaza.
Ma minunez ca Partidul comunist rus a reactionat cum a reactionat, condamnind filmul si cerind retragerea lui de pe piata rusa pe motiv ca ar „intina idealurile comuniste”. Total fals. KGB-ista Irina Spalko este unul din putinii comunisti care nu „intineaza cauza”, caci nu tradeaza, nu intra in cirdasie cu „dusmanul capitalist”, ci se „sacrifica pe altarul cauzei”.
Ea lucreaza dupa un vechi principiu inventat inca de pe vremea NKVD-ului, predecesoara KGB-ului: „stiu totul, iar ceea ce nu stiu, aflu”. Nu ca acest principiu ar fi strain unor institutii precum CIA, doar ca suna altfel cind sint spuse de dusman. Semnificativ insa e faptul ca Irina avea un vis, care nu era visul ei, ci visul lui Stalin. Ea vroia sa stie totul, nu de dragul cunoasterii, ci „pentru a avea putere asupra mintii omului”.
In veche traditie stalinista, ea stie ca forta cunoasterii este o arma, iar cea mai puternica arma este „arma mentala” care te ajuta sa detii puterea totala, visul atitor oameni politici si ideologi, vechi sau noi. Iar cind e vorba de vis, un filosof francez precum Deleuze ne avertizeaza: „Daca sinteti prinsi in visul altuia, sinteti niste oameni pierduti”. Asta se si intimpla pina la urma cu agenta KGB, insa nu ne dam seama daca Irina pleaca intr-o alta dimensiune paranormala, ori este „pierduta”.
Acum mai este o mare problema legata de lupta lui Indiana Jones cu „spectrele lui Stalin”. Mai toata presa rusa isi pune intrebare: Rusia (mostenitoarea URSS-ului) iese bine sau prost din aceasta confruntare? Intrebarea e cu atit mai actuala cu cit Rusia tocmai a dat, in decurs de o luna-doua, o multime de lovituri de imagine: Zenit cistiga cupa UEFA, finala UEFA Champions League s-a jucat la Moscova (iar una din finaliste e proprietatea unui rus), cu summit-ul NATO, Putin a iesit bine, coregrafia schimbarii de la Kremlin a fost spectaculoasa, Nationala de Hochei a cistigat Campionatul Mondial, iar Dima Bilan a cistigat Eurovision-ul. Si, iata, apare Spielberg si loveste cu Indiana Jones.
Eu tind sa cred insa ca KGB-ista Irina Spalko se inscrie mai degraba in aceasta serie victorioasa, caci iese foarte bine din incaierarea cu Indiana Jones. Dupa ce am vazut de nenumarate ori pe ecrane tot soiul de glamoure national-socialist, iata ca acum avem un produs perfect de tip nou „communism glamoure”.
Toata lumea a vazut ca „preferata lui Stalin” arata foarte bine si poate nu numai face fata faimosului erou american, ci poate chiar sa-l domine. Iar cind ii vezi alaturi (mai ales ca Indiana se si insoara si-si reintrageste familia, ceea ce devine cam plictisitor) parca te impresioneaza mai mult KGB-ista glamoure decit Indiana Jones.
« go back — keep looking »