Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Arhiva 2007

POLEMICA (Oprea vs. Ernu) B: Nu trageţi tovarăşi, nu trageţi! – Idei in dialog, februarie 2007

de Vasile Ernu

Am citit dialogurile lui Marius Oprea cu Vladimir Bukovski din cartea Chipul morţii. Despre natura comunismului. Ambii sînt oameni care s-au confruntat cu aparatul represiv comunist şi au avut de suferit, şi le înţeleg încrîncenarea. Am un mare respect pentru curajul lui Bukovski, însă nu mă regăsesc în modul lui de a pune în discuţie comunismul. Rămîn mult mai apropiat de Alexandr Zinoviev şi Andrei Saharov. Ironia sorţii face că am citit această carte în drum spre Moscova. Marius Oprea mi-a citit şi el cartea Născut în URSS, şi mesajul lui era simplu: e o carte frumoasă, dar cîteva capitole sînt supărătoare rău. Are perfectă dreptate. Într-o ţară în care comunismul este considerat ilegitim şi tratat ca un regim de ocupaţie, într-o ţară care a avut cei mai mulţi membri de partid pe cap de locuitor, care peste noapte s-au declarat anticomunişti, într-o ţară în care nimeni nu îşi asumă responsabilitatea trecutului, să încerci să gîndeşti nuanţat nu e „de bine”. Eu nu vreau să mă înscriu în corul anticomuniştilor postcomunişti şi chiar vreau să înţeleg ce s-a petrecut în comunism, să văd diversele faţete ale lucrurilor şi să îl asum ca o parte din istoria mea. În rîndurile ce urmează sînt cîteva reflecţii în jurul problematicii celor două cărţi.

A condamna sau a regîndi?

Modul în care am încercat să povestesc eu comunismul a fost interpretat de unii ca iresponsabil şi periculos. De ce? Pentru că eu, conform opiniilor dumnealor, nu condamn comunismul şi crimele comunismului, nu vorbesc de suferinţă etc. Eu cred că supoziţia: comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut este greşită. În acelaşi timp, mai cred că nu suferinţa este cheia înţelegerii comunismului. Comunism = Suferinţă = Represiune politică = GULAG este o schemă simplistă. Cheia de înţelegere a comunismului este cu totul alta.
Suferinţa e prezentă în toate sistemele politice, pînă şi în cele bine marketizate, căci suferinţa ţine de sens, şi nu de factualitate; asta mai întîi. Doi, nicăieri în cartea mea nu e ascunsă ideea că sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, dar afirm şi faptul că sistemul capitalist e şi el o formă de represiune, chiar dacă e o formă de represiune economică. Ştiu că astfel de afirmaţii nu dau bine în România, dar eu îmi asum fiecare cuvînt. Şi trei, eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus şi nu mi-am propus să rezolv toate problemele comunismului. E o arhivă subiectivă. În acelaşi timp, cred că demersul meu este mult mai eficient în a arăta esenţa comunismului generaţiei actuale, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decît strigătele brute de genul „Jos comunismul!”

Despre suferinţă în URSS

De ce nu povestesc Gulagul? Am meditat mult la acest lucru. Am încercat mai multe variante de text prin care să povestesc suferinţa. Eu nu am ascuns faptul că a existat o acumulare de suferinţă enormă. Am avut, totuşi, o dificultate în a povesti această suferinţă din cîteva motive. Mai întîi, nu am o relaţie directă cu acest gen dur de represiune. În al doilea rînd, sistemul a controlat destul de bine modul de circulaţie a informaţiei, pe acest subiect în mod special, deci aveai un acces mai dificil şi indirect la ce se întîmpla. Şi, nu în ultimul rînd, suferinţa venită în urma represiunii ideologice, oricît de mare ar fi fost ea, este una periferică, şi nu centrală în cultura sovietică şi în comunism. Astăzi noi credem că ea e centrală din cauza contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost şi nu avea cum să fie centrală. Asta, fireşte, nu justifică şi nu scuză cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, în URSS, la acest capitol, trebuie ţinut cont de suferinţele aduse de ororile celor două războaie, cel civil şi cel de-al doilea război mondial. Al doilea război mondial a devenit simbolul şi centrul de greutate al suferinţei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism şi entuziasm al maselor care au echilibrat mereu suferinţa cotidiană. De aceea, m-am oprit la Korciaghin şi Buharin: unul, simbol al entuziasmului şi celălalt, al suferinţei. Şi, fireşte, am povestit despre modul nostru de a vedea marele război. Pot să accept că nu am găsit cea mai bună soluţie, însă, repet, eu nu cred (şi aceasta iarăşi sună scandalos aici, în România) că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa venită în urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o formă puternică de suferinţă, şi nu prea am scăpat niciodată de ea. Astăzi ea este mult mai bine fardată, aşa că am început să confundăm suferinţa cu fericirea, ceea ce e grav. În ce priveşte România şi mitul nefericirii totalitare, acesta a fost deconstruit de Daniel Barbu în Republica absentă, unde a dovedit că numărul celor care au pierdut este net mai mic decît al celor care au avut de cîştigat. E o analiză cinică, rece, dureroasă, dar ne poate ajuta să înţelegem mai lucid ce s-a întîmplat atunci, iar Daniel Barbu nu poate fi învinuit de simpatii de stînga.

Întrebări despre condamnarea şi ilegitimitatea comunismului

Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politică. E dreptul puterii actuale să facă acest lucru. E dreptul preşedintelui să condamne un regim trecut, însă nu văd rostul creării unei comisii ştiinţifice pentru a justifica un act politic. Ştim foarte bine de crimele comunismului, iar preşedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiză ştiinţifică. Am reţineri faţă de ştiinţificitatea unui raport comandat politic, cu toate că sînt convins că în această comisie sînt mulţi oameni competenţi şi bine intenţionaţi. Preşedintele Băsescu, cel mai rafinat preşedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur şi simplu să speculeze o posibilitate politică la maximum. Şi cum anticomunismul e o bună „vacă de muls”, atît pentru politicieni cît şi pentru intelectuali, preşedintele a exploatat cum ştie el mai bine această oportunitate.
În ceea ce priveşte legitimitatea comunismului din România, daţi-mi voie cel puţin să mă îndoiesc de „ilegitimitatea” lui. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea lui (în aceeaşi carte) fără a nega influenţa externă, dar rămîne, fireşte, o problemă deschisă pentru cercetători. Domnul preşedinte şi-a cerut scuze în numele statului, deci recunoaşte continuitatea statului, iar acest lucru presupune şi recunoaşterea indirectă a legitimităţii statului comunist. Mă întreb şi eu: dacă statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din această perioadă? Înţeleg că am lipsit din istorie pînă prin secolul XIX, dar să fim „ilegitimi” jumătate de secol XX chiar e de rîsul lumii.
Riscul condamnării de această manieră ţine de faptul că nu se lucrează cu nuanţe, cu distincţii, cu diferenţe şi cu asumarea concretă a responsabilităţilor din trecut. E riscul înlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, căci supoziţia acestui demers este un clişeu simplu: „acesta este răul absolut”. Eu gîndesc nuanţat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distincţii? Cine trebuie condamnat şi cine nu? Care sînt criteriile după care apreciem gradul de vinovăţie? Ce a însemnat comunismul? (À propos, pe aici nu interesează acest lucru!) Cum a devenit funcţional? Tăcerea din comunism a intelectualilor oare e atît de nevinovată? Am văzut că Partidul e vinovat şi condamnat, iar membrii lui nu prea. Cum rezolvăm această problemă? Cine sînt anticomuniştii de azi? Sînt întrebări la care trebuie să răspundem şi nu putem trece cu tăvălugul şi să uniformizăm totul. Şi să nu uităm că în statul de drept modern e vinovat cel pe care legea îl defineşte vinovat. Adică, parafrazîndu-l pe inegalabilul Ostap Bender, faţă de statul modern trebuie să avem o singură slăbiciune: să-i respectăm Codul penal.
Însă eu sînt deranjat şi interesat cu adevărat de prezent, şi crezul meu politic este simplu. Eu susţin că nu sistemul în sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viaţa în raport cu sistemul în care trăim. Eu spun că sistemul este un produs la care contribuim fiecare în parte şi că (atenţie!) noi facem aceleaşi compromisuri. Stăpînii s-au schimbat, iar sclavii au rămas aceiaşi! Sîntem la fel de laşi, la fel de oportunişti, la fel de indiferenţi. Şi cel mai bine o ştiu intelectualii, căci marea parte a lor îşi conştientizează şi raţionalizează acţiunile, discursul, căci ei sînt în mare parte adevăraţii vinovaţi, adică noi toţi cei care producem ceea ce se cheamă cultură. Cîţi au curajul să recunoască acest lucru?
Chiar dacă discursul anticomunist deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului/postcomunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment.

-
6 February, 2007
Comments Off on POLEMICA (Oprea vs. Ernu) B: Nu trageţi tovarăşi, nu trageţi! – Idei in dialog, februarie 2007

POLEMICA (Oprea vs. Ernu) A: Literatură, vodcă & muştar – Idei in dialog, februarie 2007

de Marius Oprea

Era la începutul anului trecut, prin noiembrie. Un frig pătrunzător (sau poate că nu era doar frig) îmi intra cu încetul în oase, în acel cîmp mohorît de la marginea Sighetului, unde se află Cimitirul Săracilor. E un loc în care oasele martirilor închisorii politice de aici se amestecă într-o comuniune stranie cu cele ale copiilor nimănui, aduşi în acest oraş al extremului nord din România spre a muri, din raţiunile de imagine ale fostului regim, care nu putea tolera prezenţa aurolacilor pe bulevardele Victoriei Socialismului. Lucram acolo pe un şantier arheologic care tocmai scotea la iveală scheletele patetice ale unor micuţi înmormîntaţi fără cruce, alături de cele ale unor posibili foşti deţinuţi politici exterminaţi în închisoarea de la Sighet. Şi-l citeam pe Ernu. Trebuie să mărturisesc că rareori am trăit atît de intens sentimente contradictorii ca atunci. Nu numai împrejurările cu totul speciale, dar şi lecturile mele de azi, cu precădere memorii ale supravieţuitorilor gulagului sau lucrări ştiinţifice care argumentează caracterul criminal al comunismului, nu sînt tocmai terenul propice pentru paginile unei asemenea cărţi. Căci Născut în URSS e parcă scrisă anume să-i scoată din sărite pe anticomunişti. „Este o ţară care nu te poate lăsa indiferent”, formulează axiomatic Vasile Ernu încă din introducere, iar cuvintele se transferă, pagină cu pagină, asupra cărţii în sine, care, fără îndoială, nu te poate lăsa indiferent. „Sper că ceea ce urmează nu e nici dragoste, nici ură”, continuă Ernu. „Căci indiferenţă cu siguranţă nu va fi”. Aşa s-a şi întîmplat. M-am enervat foarte tare. Apoi mi-a plăcut că m-am enervat. Apoi mi-a plăcut pur şi simplu. Căci, după cum spunea o colegă în primii ani de liceu, într-una din acele discuţii filozofice de la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, în siajul lecturilor din La Medeleni, „trebuie să citim cărţi care te fac mai bun”. Cartea lui Vasile Ernu intră în această categorie.
Ernu a venit în România în 1990, părăsind „marele proiect al modernităţii”, cum numeşte URSS-ul, care pe atunci îşi trăia un sfîrşit fără glorie. A adus cu sine un munte de amintiri. Unele comune cu ale noastre – la fel ca el, mi-am adus aminte de entuziasmele şi marile bucurii ale copilăriei, legate în mine odată cu cravata de pionier. Căci şi eu l-am citit şi răscitit pe Arkadi Gaidar! Dar sînt şi deosebiri de substanţă. Entuziasmul lui Vasile Ernu nu a dispărut nici azi. Încă din primul capitol al cărţii se recunoaşte a fi „pionier forever”, iar pentru el colectarea sticlelor şi borcanelor sau marşurile pioniereşti sînt încă adevărate fapte de arme, deşi lumea sa, ca şi a mea, a noastră, s-a schimbat treptat, bunurilor simbolice, de genul cravatei roşii, luîndu-i locul prima pereche de blugi. Amintirile lui Ernu reconstituie într-o succesiune cronologică caleidoscopul vieţii cotidiene în fosta Uniune Sovietică, reuşind o cronică magistrală, după ştiinţa mea încă fără egal, a erodării ideologiei leniniste la nivelul omului obişnuit: prăbuşită sub impactul reformelor lui Gorbaciov, dispărută pentru a lăsa loc unui soi de pragmatism nostalgic. În copilăria lui (ca şi mine!), Vasile şi-a dorit foarte mult o geacă de blugi – s-a şi visat îmbrăcat cu una: „eram o altă fiinţă”, mărturiseşte. Acum, „cînd merg în magazine şi văd grămezile de blugi de acolo mă ia cu ameţeală. Cîtă desconsiderare faţă de aceste lucruri care cîndva au fost sacre pentru noi!” Aici i-am dat dreptate.
Dacă trecerea de la socialism la pragmatism a schimbat ceva în sufletele oamenilor, acest ceva este surprins cu o mare fineţe de Ernu, fără a fi explicitat. Am pierdut sau nu mai simţim puterea obiectelor. Mirajul pe care tot ce era de dincolo îl exercita asupra noastră. La fel ca el, şi cu o la fel de puternică nostalgie, îmi aduc acum aminte că, student fiind, îmi păstram cu religiozitate pe etajera camerei de cămin cîteva pixuri BIC în cutia de tablă a unei beri occidentale. Vasile Ernu nu merge mai departe, nu caută să explice motivele acestei alienări a vieţii de zi cu zi în socialism, izolarea, sărăcia la care regimul o impunea. La finalul cărţii, mi-am putut mărturisi că sigur nu acesta ar fi fost rolul ei, că ar fi alterat ingenuitatea amintirii – ceea ce nu m-a împiedicat să mă enervez, mai ales că Ernu caută explicit să salveze cîte ceva din arca lui Ilici şi chiar pe Ilici însuşi, mai întîi atunci cînd încearcă să convingă că leninismul are şi o parte romantică, cînd recunoaşte, cu un curaj pe care trebuie să i-l apreciez, că a renunţa la Lenin a însemnat pentru el, asemenea milioanelor de cetăţeni sovietici, a renunţa la o parte din sine. Proces care, citind capitole precum Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici, am înţeles că nu i-a reuşit, pentru simplul motiv că nici nu s-a gîndit vreodată să-l asume. Faptul este cu totul evident în post-scriptumul cărţii, unde susţine că „între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj”, că „represiunea economică a luat locul represiunii politice”. Dacă Ernu îşi asumă public inadaptarea cinică la lumea de azi, uită însă aspecte esenţiale: mai întîi, că represiunea economică de care vorbeşte a făcut milioane de victime în lagărul socialist de la instaurarea şi pînă la prăbuşirea regimului. Apoi, oricît de nedreaptă ar fi astăzi inegalitatea, ea nu trage gloanţe în ceafă la miezul nopţii.
Asta e ceea ce m-a enervat, dar pasaje minunate ale cărţii m-au făcut să-mi treacă. De pildă, despre komunalka, locuinţa sovietică, microcosmosul vieţii de zi cu zi, unde se împart cu alţii spaţii comune, precum toaleta, duşul sau bucătăria, sau capitolele savuroase despre sex în URSS şi ce bea cetăţeanul sovietic, care, aşa cum ne răspundem singuri şi cu maliţiozitate, dinainte de a citi, bea tot. „Şi încă ceva pe deasupra”, ne asigură Ernu („în URSS a amesteca berea cu vodcă e ca şi cum ai pune sare-n mîncare”). Şi ne prezintă apoi cu lux de amănunte toate cocteilurile ameţitoare care se pot imagina şi pe care cetăţeanul sovietic le-a experimentat, întărind amintirile pe care le ştim de la bunicii noştri despre soldaţii glorioasei Armate Roşii, care, odată cu „eliberarea”, au dat iama în parfumeriile României şi au băut tot odicolonul. La fel de savuroase sînt paginile în care vorbeşte despre revoluţia socialistă în materie de sex, de pudibonderia mai degrabă mic-burgheză cu care actul sexual era tratat atît oficial cît şi neoficial, situaţie în care scene din filme precum Şatra, cînd o actriţă îşi dezveleşte un sîn, sînt cenzurate minorilor de către părinţi sau cînd, la rularea peliculei Micuţa Vera, milioane de spectatori, membri de partid sau nu, asistă revoltaţi la prezentarea unui act sexual, revolta datorîndu-se faptului că eroina e plasată deasupra partenerului. „Asta da revoluţie sexuală”, punctează Ernu. Cînd scrie despre komunalka, socotită o sinteză a civilizaţiei sovietice, reuşeşte o performanţă rară, aceea de a ne lăsa într-o încîntătoare confuzie: reuşeşte să fie în egală măsură patetic şi plin de umor. „Aş spune că această komunalkă este Grădina Edenului, locul unde se află pomul cunoaşterii binelui şi a răului, pentru unii iad, pentru alţii rai. Iar cum noi nu prizăm opiul poporului, vă voi spune cu sinceritate că pentru noi komunalka este locul dragostei şi al urii, al prieteniei şi al despărţirii, al invidiei şi al tandreţii, al bucuriei şi al tristeţii, sau, mai simplu, e însăşi viaţa noastră”. Vorbind despre spaţiul de-a dreptul sacru al bucătăriei, un soi de agora între spaţiile folosite în comun din locuinţa sovietică, Vasile Ernu m-a făcut să revăd, la rîndul meu, nenumăratele ore petrecute cu prietenii în bucătăria apartamentului de la bloc, în discuţii nesfîrşite despre viaţă, existenţă & literatură.
Socialismul a creat, indiferent de ţara în care a fost inoculat, efecte şi reflexe comune. Unul dintre acestea a fost impactul devastator asupra societăţii civile, principalul său inamic, care a găsit însă puterea de a supravieţui, dispersată, refugiată în komunalka sau la bloc. Asta Ernu nu spune. Dar tocmai de aceea e bun: infailibila lui memorie, umorul, implicarea pasională, care îl face un actor al celor istorisite, şi nu doar un cronicar, toate combinate în mod straniu, de multe ori cu o detaşare, o distanţare cinică, se regăsesc în panopticul unei zile din viaţa cetăţeanului sovietic pe care îl reconstituie. E o lectură care te îmbie la tot pasul spre o analiză aprofundată a lumii abia dispărute. Ar trebui să devină obligatorie pentru kremlinologii din toată lumea, pe care de altfel autorul nu se sfieşte să-i şi ia peste picior. Mi-a trezit nostalgia, dar, paradoxal, mi-a amplificat şi vederile anticomuniste. Vasile Ernu cel născut în URSS m-a făcut să îmi aduc aminte ce spuneam pe vremuri, prin anii ’80, şi să cred şi azi cu tărie că aveam dreptate: cultura şi civilizaţia sovietică au locul lor aparte în istoria umanităţii prin cel puţin trei produse excepţionale: literatura, vodca şi muştarul.

-
6 February, 2007
Comments Off on POLEMICA (Oprea vs. Ernu) A: Literatură, vodcă & muştar – Idei in dialog, februarie 2007

Moscova-Bucuresti

Moscova – Bucureşti
Jurnalul vremurilor de inflaţie (II)
(text aparut in numarul 2 al revistei Noua Literatura… si am descopirit un Auktion rarisim … il vad pentru prima oara pe cel supranumit HVOST un mit al muzicii rusesti, alaturi de cei de la Auktion. Dupa cum vedeti e un concert de apartament… asemenea faimoaselor concerte de apartanment ale anilor 1970 care aveau loc in orasele Leningrad si Moskova… melodia Orlandia).

Sirena sună ultima oară şi trenul se urni greoi din loc. Cîteva voci rostiră la unison faimoasa vorbă a lui Gagarin cînd a plecat în cosmos: Poehali. Mi-am luat ceaiul obişnuit care nu lipseşte din nici un compartiment al trenurilor sovietice, obicei păstrat şi în ziua de azi şi am început să răsfoiesc în continuare dosarul cu scrisori. Descopăr cu surprindere o scrisoare, din corespondenţa cu Marele Instigator, scrisă acum mulţi ani în urmă şi în care vorbesc despre „noua mea Patrie”.
„Dragă… , mă întrebi despre acomodarea cu noua lume, noua mea Patrie. O să-ţi spun că am încercat să refac firul plecării mele din URSS şi îmi dau seama, privind în urmă, că acea bucurie nebună, triumfalistă şi plină de speranţe a anilor 90 a fost de fapt şi o mare tragedie. Nu vrei să ştii că astfel de gînduri sînt interzise aici de noua ideologie dominantă, dar nu cred că aceste rînduri vor fi publicate cîndva. Acum o spun cu convingere că, o dată cu dispariţia lumii vechi, pe care am urît-o atît de mult, s-a pierdut ceva fundamental. E foarte greu să spun ce anume. Ştim foarte bine că orice moarte, fie de sistem sau lumi, aduce cu sine şi ceva tragic. Paradoxul face că la această înmormîntare nu am avut bocitoare, ci lăutari.
După moartea primei mele Patrii, cînd am revenit la Moscova, fosta mea capitală, mi-am dat seama că acest oraş e acum altceva şi că nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Este un sentiment foarte straniu. În cîţiva ani acele locuri unde te jucai, mergeai la şcoală, îţi plimbai iubita prin parc au devenit nişte locuri străine. Venind spre Odessa şi Chişinău, orşe de care mă leagă multe amintiri, acest sentiment se acutizează. Sînt oraşe ce aparţin unor ţări care nu au fost şi nu vor fi niciodată Patria ta. Aceste oraşe care au fost cîndva locuri intime, devin corpuri străine. De fiecare dată cînd vizitez aceste oraşe mă apropii de ele cu mare teamă şi plec din ele cu multă tristeţe. Patria noastră a dispărut fiindcă aşa am vrut noi. Trebuie să ne asumam acest lucru.
Acum legat de noua mea Patrie. Mi-am dat seama de un lucru foarte interesant. A avea o Patrie nu e suficient să-i ştii limba, obiceiurile sau cultura, ci trebuie să ţi-o însuşeşti. Am o stranie senzaţie că Patria se învaţă ca o limbă. Dacă o înveţi de mic, ea devine parte din tine, o trăieşti instinctual, iar dacă o înveţi la maturitate ea este ca un corp străin şi artificial. Aşa că acum îmi însuşesc noua mea Patrie şi nu cred că va deveni niciodată atît de intimă cum a fost prima mea Patrie. Sînt lucruri care nu stau în puterile noastre. Oricît aş vrea să uit vechea lume, oricît aş vrea să-mi însuşesc noua mea Patrie este clar că rămîne ceva artificial şi fals în mine. Această ruptură creează un sentiment foarte intim al tragicului. E un sentiment pe care-l simţi şi e greu sa-l aduci la suprafaţă. Zi de zi, descopăr lucruri pe care chiar dacă le înţeleg la prima vedere, am nevoie de timp pentru a le pricepe cu adevărat. Să-ţi dau două exemple. Prima mea calătorie de la Iaşi la Timişoara. Practic, traversezi o buna parte a României. Aici nu ştiu de ceai şi confort în trenuri. Se urcă un domn în compartiment. Începem să discutăm. Îl întreb unde merge. Îmi răspunde cu un aer îngrijorat: „Merg tuuumai la Vatra Dornei!”. A spus-o aşa cum spunem noi cînd mergeam la Vladivostok, adică la capătul pămîntului. Neştiind bine geografia României am crezut că e foarte departe. Era la 3 ore de mers cu trenul. Mai să pufnesc în rîs şi nu înţelegeam dacă glumeşte sau vorbeşte serios. El vorbea foarte serios. Copilul lui făcea armata acolo. Şi atunci mi-am dat seama că geografia şi timpul sînt percepute de noi total diferit. Avem percepţii şi sentimente diferite asupra multor lucruri.
Un alt exemplu. Îmi cumpăr o revistă Academia Caţavencu. Ştii bine că limba română e limba mea maternă (alături de cea rusă). Citesc şi nu înţeleg nimic. Lumea în jurul meu citeşte şi rîde, eu citesc, mă întristez şi mă înfurii. De ce? Fiindcă aici există un concept numit băşcălie pentru care eu nu am organ. Nu am un echivalent rusesc al termenului. E apropiat de ironie, dar e o ironie zeflemitoare şi care ia în derîdere lucrurile semnificative. E un fel de înjurătură de mamă neasumată şi spusă sub forma unei glume. E un concept foarte straniu, greu de înţeles şi cred că ţine de spaţiul urban. Fac exerciţii disperate să-mi dezvolt acest organ, dar deocamdată nu reuşesc. Ceea ce e şi mai grav, din punctul meu de vedere, e că această băşcălie a devenit un soi de discurs critic. Ştiu că e greu de imaginat dar încearcă: această luare în derîdere tinde să înlocuiască discursul critic. Sînt convins că acest subiect te va incita. Te ţin la curent şi va trebui să-i dedic o analiză separată…
E foarte stranie noua mea Patrie… o învăţ zi de zi.”

-
3 February, 2007
8 comentarii

Literatura romana in 2006 – Ziarul de Duminica, 2 februarie 2007

de Andrei Terian

2006 a fost un an literar onorabil, printre cei mai buni din mileniul trei (e drept, mileniul n-are decat sase anisori), in care caimacul l-au luat autorii din generatiile mai varstnice. Dar mai bine sa vedem ce si cum.

Edituri. Din toate punctele de vedere, anul abia incheiat a confirmat dominatia editurilor Polirom si Cartea Romaneasca asupra pietei. Nu am facut o statistica, dar sunt convins ca mai bine de doua treimi din productia semnificativa de literatura autohtona iese in prezent din tiparnitele celor doua edituri. Nu are rost sa enumar aici bine cunoscutele colectii din domeniu, dar merita salutat macar demersul Cartii Romanesti de a lansa doua “linii” noi de critica (Critica & istorie literara si Noua critica & istorie literara), compensand astfel cel putin in parte conditia ingrata a genului la noi.

Cele doua edituri sunt urmate, la o distanta apreciabila, de Humanitas (cu o colectie de proza ce ar putea deveni o investitie de perspectiva) si Corint (care se pastreaza deocamdata in sfera reeditarilor). In rest, vechea poveste cu “zidul parasit si neispravit” pare a se repeta in numeroase cazuri.

Anul prozei. Hotarat lucru, 2006 a fost anul prozei. Ceea ce nu poate fi decat de bine, daca ne gandim ca proza trece astazi drept genul cel mai exportabil. Asta chiar daca, tehnic vorbind, nu e vorba de vreo schimbare de paradigma, ci doar de rafinarea celor doua filoane exploatate in ultimii ani: spatiul holografic al lumii de azi, populat cu felurite mitologii sau ideologii, si scufundarile voluptuoase in magma biografica. Din prima categorie fac parte romanele lui Petru Cimpoesu (Christina Domestica si Vanatorii de suflete – cea mai buna carte de proza a anului, o halucinanta naratiune conspirationista dublata de reflectia asupra maladiilor spiritului contemporan), Florina Ilis (Cinci nori colorati pe cerul de rasarit) si Ion Manolescu (in ciuda promovarii agresive, Derapaj e o scriere mediocra, care probeaza un neasteptat deficit de tehnica si imaginatie). Printre autofictionari se numara Razvan Radulescu (Teodosie cel Mic – o autobiografie mascata, livrata intr-un ambalaj fantasy, care constituie singurul concurent serios pentru Christina Domestica), tandemul Filip & Matei Florian (Baiuteii) si Ana Maria Sandu (Fata din casa vagon).

Impartirea de mai sus admite o singura exceptie notabila: Radu Aldulescu (cu Mirii nemuririi), care, desi foloseste pentru a enspea oara aceeasi formula, reuseste sa ramana la fel de fascinant. In schimb, m-au dezamagit ultimele romane ale lui Constantin Toiu (Istorisirile Signorei Sisi), Horia Garbea (Crime la Elsinore) si Nicolae Strambeanu (Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodata). Cat priveste pleiada de prima verba, sunt de citat aici unele debuturi (Ara Septilici, Dublul. Un roman; Andrei Mocuta, Povestiri din adanci tinereti; Maria Manolescu, Halterofilul din Vitan), dar si numeroase rebuturi (intre care conduce detasat Antoaneta Zaharia, Garsoniera in centru).

Oldies but goldies. In poezie, cel mai frapant fenomen l-a constituit comeback-ul (uneori spectaculos) al unor autori din generatiile mai varstnice, in paralel cu reculul surprinzator al douamiistilor. Practic, toate cartile de poezie importante ale anului apartin unor autori deja consacrati. Dintre acestia, se detaseaza Simona Popescu (cu Lucrari in verde, o epopee insolita care pledeaza pentru resursele nelimitate ale poeziei, o carte cu nimic mai prejos decat Levantul lui Cartarescu), urmata indeaproape de Marta Petreu (cu Scara lui Iacob, un volum care se sustine mai ales prin alunecarile subtile din planul religios in cel erotic).

La “polul plus” sunt de amintit si Angela Marinescu (Limbajul disparitiei si Intamplari derizorii de sfarsit), Octavian Soviany (Dilecta), Robert Serban (Cinema la mine-acasa), Serban Axinte (Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut) si Mihai Ignat (Klein spuse). Ma asteptam la mai mult de la Cosmin Perta (Santinela de lut) si V. Leac (Dictionar de vise), care cedeaza inca prea usor influentelor sau efectelor facile. La categoria debuturi, tot ce sper e ca recentele promisiuni (Rita Chirian – Sevraj; Livia Rosca – Ruj pe icoane; Violeta Ion – Marta; Gabi Eftimie – Ochi rosii polaroid) sa devina cat mai repede confirmari.

Intoarcerea cronicarilor. Aceasta este nota definitorie a criticii noastre din 2006. Dupa multa vreme, iata ca merita sa consemnam 4-5 volume interesante de cronici: desigur, nu toate de acelasi calibru, dar toate semnate de critici tineri, care continua si chiar reabiliteaza prestigiul unui gen ce risca in ultima vreme sa fie inghitit de jurnalismul cultural (dovada volumul secund din Literatura romana in ceausism al lui Dan C. Mihailescu). E drept ca, in contrapartida, se resimte carenta studiilor monografice si a sintezelor universitare – doar doua exceptii la acest capitol: Un om din Est de Daniel Cristea-Enache si Rolul si rolurile lui A. E. Baconsky in cultura romana de Crina Bud.

Si totusi, titlurile “grele” ale anului abia consumat se datoreaza unor autori de mult consacrati. Conduc aici detasat exegezele dedicate lui Eugen Ionescu si semnate de Eugen Simion (Tanarul Eugen Ionescu) si Matei Calinescu (Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale). Lor li se adauga Mircea Eliade, dinspre Portugalia de Sorin Alexandrescu – o carte cu mari calitati, dar si cu un defect capital (intentia de a oculta derapajul legionar din activitatea lui Eliade). Sunt de mentionat, apoi, intreprinderile teoretice ale Ioanei Bot (Sensuri ale perfectiunii) si Cosanei Nicolae (Canon, canonic). In fine, nu trebuie neglijate nici Dictionarul Biografic al Literaturii Romane (realizat de Aurel Sasu) ori volumul V (P-R) din Dictionarul General al Literaturii Romane.

Revenind la cronicari, 2006 inregistreaza trei debuturi neconvingatoare: Agresiuni, digresiuni de C. Rogozanu (unde tehnica galagioasa de autopromovare contrasteaza frapant cu saracia resurselor intelectuale), Mansarda cu portocale de Luminita Marcu (de fapt, o carte de gen indecis, aflata undeva intre magazin ilustrat, romant comercial si jurnal prepuberal) si Apocalipse vesele si triste de Cristina Cheveresan (care, desi contine cateva insight-uri veridice, probeaza o lipsa acuta de spirit critic). Astfel incat cu adevarat relevante raman doar “recidivele” lui Bogdan Cretu (Lecturi actuale) si Antonio Patras (Fragmentarium). Nu in ultimul rand, o mentiune aparte merita acordata cronicarilor literari care s-au afirmat anul trecut: Alex Goldis (un critic excelent, care navigheaza la fel de bine in teoria literara si in analiza de text), Bianca Burta-Cernat (ii doresc doar sa-si pastreze intransigenta si sa nu debuteze cu vreun roman de gare intitulat Subsolul cu papaya) si Cosmin Ciotlos (foarte bun comentator de poezie, cu un entuziasm care il prinde bine chiar si atunci cand emite cecuri in alb).

Interdisciplinaritate si critica ideologica. La categoria eseu, cartea anului este fara doar si poate Interpretare si rationalitate de Paul Cornea. Am inclus-o aici nu pentru ca i-ar lipsi spiritul critic, ci pentru ca aplicatiile sale privesc un camp al cunoasterii mult mai larg decat literatura: volumul lui Paul Cornea e un amplu tratat de hermeneutica, o sinteza cum putine mai sunt in cultura noastra. Cam pe aceeasi linie interdisciplinara se situeaza si Corin Braga, cu eseurile de literatura comparata din volumul De la arhetip la anarhetip.

Daca nu sunt interdisciplinare, cartile importante de eseu din 2006 fac musai critica ideologica. Astfel se intampla cu asteptata, dar dezamagitoarea analiza din Noii precupeti de Adrian Gavrilescu, care deraiaza cu brio din teorie in cancanuri joase. Ceea ce nu reuseste Gavrilescu au reusit, in schimb, Gheorghe Craciun in Teatru de operatiuni (o relatare palpitanta de pe frontul de lupta optzecist), Carmen Musat in Canonul si tarotul (o analiza convingatoare pe sectorul institutiilor culturale) si mai ales Alexandru Musina in Scrisorile unui fazan (un savuros cocteil de bascalie si reflectie serioasa). In fine, sunt de notat si cartile lui Gabriel Liiceanu (Despre minciuna), Andrei Plesu (Despre bucurie in Est si Vest), Nicolae Manolescu (Cum citim) sau Alex Leo Serban (Dietetica lui Robinson).

Ego & Co. Daca Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade nu mai are nevoie de vreun comentariu, ramane sa amintesc aici celelalte scrieri memorialistice de top aparute anul trecut si anume: Trupul stie mai mult de Gheorghe Craciun, Jurnalul regretatului Sorin Stoica, volumul VI – si ultimul – din saga diaristica a Monicai Lovinescu (Jurnal 1998-2000). Tot in aceasta categorie trebuie incadrate Pornind de la Valery al lui Livius Ciocarlie (cu formula bine cunoscuta: eseu plus jurnal) si cateva interesante volume de convorbiri (Mircea Iorgulescu, Convorbiri la sfarsit de secol; Sorin Antohi – Moshe Idel, Ceea ce ne uneste; Lavinia Betea – Ioana Berindei, Am facut Jilava in pantofi de vara). Surprinzator si nu prea, cel mai bun debutant din 2006 este ego-graful Vasile Ernu, a carui carte (Nascut in URSS) reprezinta o incursiune captivanta si nostalgica in universul comunist.

Remake. Anul trecut a adus reeditari de calibru din toate genurile literare. Le voi trece in revista fara alte comentarii: proza (Ion D. Sirbu, Soarecele B. si alte povestiri si Adio, Europa!; D. Tepeneag – trilogia Hotel Europa, Pont des Arts, Maramures; Radu Aldulescu, Amantul Colivaresei si Proorocii Ierusalimului), poezie (Leonid Dimov, Opere, vol. I), critica-eseu (neasteptat de numeroase: Mircea Martin, Singura critica; Ion Pop, Jocul poeziei; Mihai Zamfir, Cealalta fata a prozei; Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu si poetica postmodernismului; Dan C. Mihailescu, Perspective eminesciene; Radu G. Teposu, Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua), memorii-jurnal (Valeriu Cristea, Dupa-amiaza de sambata; Eugen Simion, Timpul trairii, timpul marturisirii) si publicistica (Ileana Malancioiu, Crima si moralitate).

Acestia sunt agentii 006. Cat priveste cartile de anul acesta, astept cu nerabdare sa citesc volumele anuntate de Gabriela Adamesteanu, Mircea Cartarescu, Florin Iaru si Marius Ianus. Dar asta e deja alta poveste.

-
2 February, 2007
Comments Off on Literatura romana in 2006 – Ziarul de Duminica, 2 februarie 2007

Literatura romana in 2006 – Ziarul financiar, 2 Februarie 2007

de Daniel Cristea-Enache

Principala problema cu care se confrunta atat membrii diferitelor jurii literare, cat si criticii care alcatuiesc, la finalul unui an editorial, liste cu cartile cele mai bune (cele mai semnificative, cele mai importante) este proasta difuzare a multor volume. E nevoie ca “arbitrul” sa se transforme intr-un detectiv si sa-i caute pe la vestiare, pe culoare, la peluza stadionului ori pe strazile care duc inspre acestea pe acei “jucatori” care ar fi trebuit sa se afle de la bun inceput in teren.

Vedete si petarde

Editurile cu mai multa vizibilitate si cu difuzare pe masura (Polirom-Cartea Romaneasca, Humanitas, Grupul Editorial Corint, RAO, Paralela 45) au un net avantaj asupra celor cu vizibilitate sublima, dar lipsind cu desavarsire: Vinea, Univers Enciclopedic, Junimea si grosul editurilor din provincie.

Campul editorial autohton s-a impartit, comasat, compactat in cateva grupuri puternice, precum trusturile din sfera economica ori din cea media, lasand “in afara jocurilor” restul micilor edituri, care nu prea mai au sanse sa recupereze decalajul. Confirmarea acestei realitati am avut-o, in 2006, la Targurile Nationale (Bookfest si Gaudeamus), unde standurile marilor edituri zdrobeau, efectiv, puzderia de standulete ale editurilor mai mici, care nu se puteau consola nici macar cu statutul de sateliti.

Criticul literar, constientizand aceasta stare de lucruri, e obligat profesional sa dea credit si gir tuturor cartilor bune, indiferent de impactul lor pe piata. Nici discriminari negative, penalizand un titlu fiindca a aparut la o editura obscura, dar nici discriminari pozitive, elogiindu-l pentru “a da peste nas” orgoliilor celor mari. Ceea ce m-a interesat in primul rand a fost obiectivitatea selectiei facute pentru cititorii Ziarului de Duminica. Au contat exclusiv calitatea estetica, critica ori relevanta documentara a cartilor, iar nu valurile pe care serviciile de promovare si marketing au stiut sa le faca in jurul unor titluri. Cred ca aceasta e, de altfel, si fisa de post a criticului literar: sa poata discerne intre o opera valoaroasa si un volum comun, intre original si copie, intre eveniment editorial autentic si petarda buna sa stranga banii naivilor.

Cele mai importante “batalii”, prin numarul combatantilor si nivelul lor valoric, s-au purtat anul trecut in domeniul prozei si in cel al memorialisticii/confesiunii. La Proza, am numarat cel putin cinci romane remarcabile ale unor prozatori adevarati, in plina putere de creatie (dat fiind ca cel mai varstnic dintre ei este “optzecistul” Petru Cimpoesu). Radu Aldulescu, cu Mirii nemuririi (Cartea Romaneasca), Petru Cimpoesu, cu Christina Domestica si Vanatorii de suflete (Humanitas), Razvan Radulescu, cu Teodosie cel Mic (Polirom), Horia Garbea, cu Crime la Elsinore (Cartea Romaneasca) si Filip plus Matei Florian, cu Baiuteii (Polirom) isi joaca fiecare cartea, de un comic nebun (Cimpoesu, Garbea) sau de un naturalism tridimensional (Aldulescu), fantasy (Radulescu) sau nostalgica (fratii Florian). Daca e sa aleg un singur nume, optiunea mea este pentru Radu Aldulescu, care si-a reeditat, tot in 2006, doua romane la fel de puternice: Amantul Colivaresei (Cartea Romaneasca) si Proorocii Ierusalimului (Corint). E un romancier pur-sange, care nu are la activ (la pasiv) nici un esec.

Ambitios a fost si proiectul lui Ion Manolescu, cu kilometricul Derapaj (Polirom), dar dupa 200 din cele 650 de pagini ale cartii, ai senzatia ca mesteci nisip radioactiv. Notabil este si romanul Supunerea (Cartea Romaneasca) al lui Eugen Uricaru.

La memorii, jurnale, biografii, interviuri, avem de asemenea multi si buni competitori, pe o varietate de formule ingaduita de insusi caracterul lax, permisiv al domeniului, cu granite “moi”. Mircea Eliade, Jurnal portughez si alte scrieri, I-II (Humanitas), Mircea Iorgulescu, Convorbiri la sfarsit de secol (Editura Fundatiei Culturale Romane), Lavinia Betea, Am facut Jilava in pantofi de vara. Convorbiri cu Ioana Berindei (Compania), Andrei Serban, O biografie (Polirom), Nicolae Breban, Sensul vietii. Memorii, III (Polirom), regretatul Sorin Stoica, autor caruia i-a aparut postum un Jurnal (Polirom), Sorin Antohi-Moshe Idel, Ceea ce ne uneste. Istorii, biografii, idei (Polirom) si Nicolae Coande, Celalalt capat. Interviuri (Curtea Veche), din nou Sorin Stoica, alaturi de Zoltan Rostas, in volumul Tur-retur. Convorbiri despre munca in strainatate, I (Curtea Veche) si, in fine, Cazul “Artur” si exilul romanesc. Ion Caraion in documente din Arhiva CNSAS (Pro Historia) reprezinta, toate la un loc si fiecare in parte, lecturi mai mult decat profitabile cultural, intelectual si moral. Alegerea este mai grea aici, fiindca titlurile sunt cam de acelasi nivel, dar respectand din nou regula jocului, voi aseza pe prima pozitie volumul de convorbiri dintre Lavinia Betea si Ioana Berindei.

La poezie, in schimb, topul e usor de facut, din simplul motiv ca a fost un an extrem de sarac in aparitii de calitate. Lidera absoluta este Angela Marinescu, cu doua volume dintre care primul e castigator: Intamplari derizorii de sfarsit si Limbajul disparitiei (ambele, la Vinea). O urmeaza Octavian Soviany, cu Dilecta (Cartea Romaneasca) si Mihail Galatanu, cu Inima de diamant (Vinea).

La critica si istorie literara, primul este intotdeauna sclipitorul Matei Calinescu, cu Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale (Junimea), talonat de regretata Georgeta Horodinca, cu Duminica seara (Biblioteca Apostrof) si “scriitorincul” Dan C. Mihailescu, cu Literatura romana in postceausism, II. Proza (Polirom). La eseu, Paul Cornea castiga detasat cu exceptionala sinteza Interpretare si rationalitate (Polirom), intr-un clasament cu multe nume grele: Livius Ciocarlie, Pornind de la Valery (Humanitas), Alexandru Musina, Scrisorile unui fazan (Cartier) si Andrei Plesu, Despre bucurie in Est si in Vest si alte eseuri (Humanitas).

Doua aparitii de impact la Publicistica: Dorin Tudoran, Absurdistan (Polirom) si Alex Leo Serban, Dietetica lui Robinson (Curtea Veche).

La debut, potul mare il ia Vasile Ernu, cu excelentul sau volum memorialistic (si nu numai) Nascut in URSS (Polirom). Interesant este ca Ernu s-a detasat dintr-un pluton de autoare, semn ca in literatura, in anii urmatori, vom avea si alte energii feminine: Gabi Eftimie, Ochi rosii polaroid (Vinea), Livia Rosca, Ruj pe icoane (Cartea Romaneasca), Rita Chirian, Sevraj (Vinea), toate trei cu poezie, Cosana Nicolae, cu eseul academic Canon, canonic (Univers Enciclopedic), Luminita Marcu, cu jurnalul Mansarda cu portocale (Polirom) si Cora Flavian, cu romanul Marta sau etiologia inconturnabilului esec (Polirom).

La capitolul reeditari si antologii, sunt multe nume importante, ceea ce intra, in fond, in logica reeditarii si antologarii. Pe primul loc e Dumitru Tepeneag, cu trilogia I. Hotel Europa, II. Pont des Arts, III. Maramures (Corint) si jurnalul Un roman la Paris (Cartea Romaneasca). Urmeaza Ion D. Sirbu, cu Adio, Europa!, I-II (Corint) si Soarecele B si alte povestiri (Humanitas) si Nicolae Manolescu, cu antologia Andersen cel crud si alte teme (Corint). Aparitii importante: Leonid Dimov, Opere, I (Paralela 45), Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism (Editura Fundatiei PRO), Z. Ornea, Viata lui C. Stere (Compania) si Radu G. Teposu, Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua (Cartea Romaneasca). Scriitori singulari ca formula, imediat recunoscuti intr-o fila de text, sunt Radu Cosasu, cu Gargaunii. Supravietuirile, V (Editura Fundatiei PRO), Ileana Malancioiu, cu Crima si moralitate (Polirom), Mircea Cartarescu, cu Levantul sau, splendid reeditat in format poche (Humanitas), Adriana Bittel, in Cum incarunteste o blonda. Povestiri din secolul trecut (Compania) si ex-turbulentul Marius Ianus, care acum s-a imburghezit si isi antologheaza poemele: Danseaza Ianus (Vinea).

La capitolul dictionare, enciclopedii, albume, sunt patru aparitii de prim ordin, foarte diferite intre ele si, de aceea, greu de ierarhizat: Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I, I-III. Selectia si prezentarea fotografiilor: Emanuel Badescu. Privire istorica: Ion Bulei (Editura Fundatiei PRO), Aurel Sasu, Dictionarul Biografic al Scriitorilor Romani, I-II (Paralela 45), Academia Romana, Dictionarul General al Literaturii Romane, V, coordonator: Eugen Simion (Univers Enciclopedic) si, last but not least, un cartoi de cateva kilograme, Cuvinte. Almanah literar 2006, coordonator: Irina Petras (Casa Cartii de Stiinta), o foarte pretioasa baza de date cu tot ce misca in Clujul literar si-n imprejurimi. Castigatorul sectiunii este totusi albumul Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I, istorie in imagini citita cu folos si rasfoita cu incantare.

Cele mai proaste carti ale anului? Pe primul loc nu poate figura decat Marius Tupan, romancierul parabolic-agramat, cu trilogia Batalioane invizibile. I. Craterul, II. Rhizoma, III. Asteroidul (Fundatia Luceafarul), urmat indeaproape de H. Zalis, cu O istorie condensata a literaturii romane (Bibliotheca), scrisa intr-un stil jenant. Pe locul trei, helas!, Dinu Flamand, un fost poet de talent, cu volumul Frigul intermediar (Paralela 45).

Cateva ultime cuvinte despre Evenimentele literare ale anului 2006. Avem de unde alege: Colocviul Tinerilor Scriitori initiat de Uniunea Scriitorilor, Bookfest, un targ de carte cu adevarat occidental organizat de A.E.R., programul de finantare a editorilor straini pentru traducerea autorilor romani demarat de Institutul Cultural Roman, lansarea revistei Dilemateca. Un eveniment regretabil este disparitia revistei Cuvantul in seria condusa de Mircea Martin.

Revin la ce spuneam anterior. Avem ce si de unde selecta. Important este ca aceasta baza de selectie sa fie una cat mai larga, nu in sensul diluarii criteriilor valorice, dar in cel al largirii campului de observatie, dincolo de aria vedetelor editoriale.

Totusi, tragand linie si adunand, vedem ca editura romaneasca numarul 1, pe 2006, este una dintre aceste vedete: binomul Polirom-Cartea Romaneasca.

-
2 February, 2007
Comments Off on Literatura romana in 2006 – Ziarul financiar, 2 Februarie 2007

Top 2006 / literatura

Top 2006 – literatura
In revista Cultura vad un top facut de diversi critici…. mama … Ernu figureaza peste tot… si la 4-5 categorii…. cred ca lipseste doar la categoria Retete culinare, sectiunea bauturi…

http://www.revistacultura.ro/TOP2006_Literatura_RevistaCultura.pdf

Petru toti cei care l-au citit si l-au votat, precum si celor care nu l-au citit…. o melodie de la Nochinie Snaipery… Tu mi-ai dauruit un trandafir… e cu liubovi…

-
26 January, 2007
2 comentarii

Kanibala Ellocika

Kanibala Ellocika

(Fragment din filmul 12 scaune care este exact scena la care ma refer… in rusa din pacate. Recomand capitolul integral, Kanibala Ellocika, din romanul 12 scaune de Ilf si Petrov… aviz celor care gusta aceasta literatura.. in curind Jurnalul american al celor doi apare la Polirom. Visez sa scriu eu postfata)..

Intr-un context enervant mi-am adus aminte de acest moment si de acest personaj: Ellocika. Scriu din memorie… cindva stiam pasaje din Ilf si Petrov…

“După calculele cercetătorilor, vocabularul din Shakespeare cuprinde 12.000 de cuvinte. Vocabularul negrilor din tribul de canibali Munbo-Jambo este alcătuit din 300 de cuvinte. Ellocika Sciukina se descurca foarte uşor cu 30. Iată cuvintele, frazele şi interjecţiile alese de ea cu deosebită exigenţă din marea, bogata şi viguroasa limbă rusă (selectate din memorie):
Eşti un necioplit!
Ho-ho! (care exprimă în funcţie de imprejurări: ironie, entuziasm, ură, bucurie, dispreţ sau satisfacţie).
Faimos!
Plicticos (Se potriveşte la orice. De pildă: “A venit plicticosul Petea”, “O întîmplare plicticoasă”, “Un cotoi plicticos”).
Vacs!
Catastrofă (catastrofal. De pildă, despre o întîlnire cu o cunoştinţă: “Catastrofică întîlnire”).
June (pentru toţi bărbaţii cunoscuţi, indiferent de vîrstă şi poziţie socială).
Nu mă învăţa tu să trăiesc!
F-F! (rostit ef-ef însemnînd şi fain, şi o frumuseţe, şi formidabil, după cum era spus: cu un f, cu ff, cu fff la urmă). Să luăm o birjă (se spune soţului).
Să luăm un taxo (se spune cunoştinţelor de sex masculin).
Eşti murdar de var pe spate (glumă).
Ei, nu zau!
Oho! (exprimă ironie, uimire, enthusiasm, ură, bucurie, dispreţ şi satisfacţie).
Celelalte cuvinte, extrem de puţine, serveau ca verigă de legătură între Ellocika şi vînzătorii din magazinele universale “.

-
24 January, 2007
1 comentariu

De ce se omoară în Rusia?

De ce se omoară în Rusia?
(text aparut in Romania Libera pe 20 ianuarie 2007.. si ca deobicei un clip…acum aveti legendara trupa Tequilajazz cu piesa Pistolet)

La finele anului 2006, Rusia, asemenea altor ţări cu puternice industrii mass-media, şi-a anunţat topurile diverselor categorii de persoane şi evenimente care au marcat anul. Care credeţi că a fost categoria cu cea mai mare concurenţă pentru podium? Ei bine, categoria care a avut cei mai grei concurenţi şi care probabil numai în Rusia poate exista se cheamă Crima anului. La această categorie au concurat: Anna Politkovskaia, Alexandr Litvinenko şi Andrei Kazlov (vicepreşedintele Băncii Centrale a Rusiei). Nu va voi spune nimic despre partea spectaculoasă a lucrurilor. Despre aceasta s-a vorbit în toată mass-media românească. Nu voi încerca să vă spun cine au fost criminalii sau comanditarii acestor crime. Voi încerca doar să le interpretez în cîteva rînduri.
Ceea ce putem observa fără mare dificultate e că cele trei crime, la care se mai adaugă şi tentativa de omor a lui Igor Gaidar (fost prim ministru), sînt politice. În acest sens, cred eu, o crimă politică necesită o cheie de interpretare politică. Discutam zilele trecute cu Vitalii Leibin, un cunoscut jurnalist rus, care susţine că ar trebui să pornim în primul rînd de la ce anume ştim că s-a întîmplat şi ceea ce urmează să se întîmple în politica rusă.
Ei bine ce anume ştim? Mai întîi, ştim că această serie de crime politice spectaculoase are loc în anul în care s-a dat startul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din Rusia. A porni de la premisa că aceşti oameni au fost omorîţi pentru că ei reprezentau un pericol real pentru putere mi se pare naiv. Asemenea terorismului contemporan, şi în cazul crimelor politice actuale, primul factor important este impactul mediatic şi interpretarea care i se face. Modul în care tandemul Politkovskaia-Litvinenko a fost preluat şi interpretat de mas-media ne arată clar ideea unei campanii politice. Tot aşa cum răspunsul Kremlinului la aceasta pare a fi o altă campanie.
În al doilea rînd, instituţia prezidenţială rusă nu s-a aflat niciodată într-o situaţie atît de complexă şi delicată. Adică, niciodată un preşedinte rus nu a deţinut controlul asupra unui atît de mare număr de pîrghii ale puterii. Acest lucru nu s-a mai întîmplat de pe vremea URSS-ului – dar şi atunci (de la Hruşciov începînd) au existat mai mulţi centri de putere, iar schimbarea Secretarului General era echivalentul unei catastrofe. Schimbarea preşedintelui actual pare a fi gîndită în aceeaşi grilă, cu toate că şi în 1996 a existat o mare teamă a schimbării preşedintelui şi s-au creat multe presiuni. Acum însă miza a crescut enorm căci au apărut pe de o parte grupuri foarte compacte şi influente politic, iar pe de altă parte, au aparut grupuri care controlează resurse economice de anvergură mondială. Bussines-ul rusesc nu mai este unul facut doar în Rusia, iar crimele ruseşti nu mai sînt crime doar pentru Rusia. Bătălia pentru putere a început şi acum se stabilesc obligaţiile celui care trebuie să vină, precum şi negocierile dintre factorii de putere care sînt dincolo de Putin. Iar negocierile sînt deseori presărate cu crime spectaculoase pentru a fi clar mesajul. E greu de crezut că cel care îl va înlocui pe Putin va fi un simplu apropiat de-al său, numit direct de el.
În al treilea rînd, crimele ne arată caracterul slab al puterii actuale, iar ceea ce ni se trimite e doar un mesaj, o demonstraţie, şi nu un război. E interesant faptul că mesajul crimelor Politkovskaia-Litvinenko are o mai mare rezonanţă în afară Rusiei, spre deosebire de crimele de dinaintea alegerile din Ucraina (Gheorghi Gongatze şi otravirea lui Işcenko) care au fost mesaje cu un impact imens şi un rol important în cadrul alegerilor de atunci. O mare parte dintre analiştii din Rusia tind să interpreteze aceste crime ca pe nişte încercări de destabilizare a puterii actuale. Prin astfel de forme de provocare şi prin crearea unei imagini proaste a Rusiei în străinătate pot fi avantajate atît grupuri de putere din interiorul ţării, cît şi din exteriorul ei.
În Rusia lucrurile sînt mai complicate. Sînt multe mesaje, însă lucrul de care putem fi siguri e faptul că odată cu anunţarea planului de retragere a lui Putin, deci a slăbirii puterii, s-a intrat în perioada luptei neoficiale pentru putere şi a luptelor fără reguli. Cum va lupta Rusia împotriva acestei situaţii? Cu poliţia nu se poate lupta împotriva unor astfel de acte politice radicale. De fapt, Rusia are de ales fie între acţiuni de tip puci sau teroare, fie să-şi asume o serie de politici publice serioase.

-
23 January, 2007
Niciun comentariu

Fata de Romania am o singura slabiciune: ii respect codul penal

Fata de Romania am o singura slabiciune: ii respect codul penal /

interviu cu scriitorul Vasile Ernu
(text aparut in Opinia Studenteasca / 15 ianuarie 2007… in anii 90 eram mare cititor al acestei reviste…. si o melodie recomandata de Florin Dumitrescu… uitasem de ea)

Comunismul subiectiv, comunismul trait frumos, ca o adolescenta: despre asta scrie Vasile Ernu si nici un antinostalgic „feroce” nu-l poate condamna. Au fost decenii de constructie ale unei iluzii, iar iluzia este uneori sanatoasa, te poate ajuta sa cresti. Rupt de ea, „omul nou” are tot dreptul sa priveasca trei sferturi ironic, un sfert nostalgic spre felia de trecut. „Nascut in URSS” – cartea publicata de Ernu la Editura „Polirom” – nu este o carte despre moartea unui sistem politic, ci despre unul intepenit la un sfirsit de mileniu, mirat in fata libertatii ce zvicnea in propriul pintece. Un sistem cu lacate, dar si cu personale dichisuri, ce oferea privilegiul unei saracii satisfacatoare, cu eroi care aveau nevoie sa fie vinati pentru a ramine rebeli, cu blugi din cind in cind, cu vodca tot timpul si un strop de poezie.
“Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii”

O: Romania iti mai da prilejul unor „flash-uri” din copilaria ta in URSS?

V.E.: Nu, Romania este altceva, a fost si este o tara noua pentru mine pe care incerc sa o invat zi de zi. Straniu, dar nici macar comunismul romanesc nu-mi aduce aminte de fosta mea tara cu toate ca imi dau seama bine ca sint multe similitudini.

O: Cit e nostalgie si cit ironie in cartea ta?

V.E.: Eu incerc sa povestesc o lume disparuta. Iar in acest demers pornesc de la o teza simpla: indiferent in ce sistem traiesti, indiferent de ideologie, de represiune, cel mai important este viata.
Eu incerc sa povestesc viata obisnuita, viata de zi cu zi, viata cotidiana a unui cetatean sovietic. Cum se imbraca, cum locuieste, ce face la scoala, cum bea cetateanul sovietic, cum se raporteaza la sex, ce obiecte foloseste, ce filme si ce muzica asculta, cum se distreaza, pe cine iubeste si pe cine uraste, cum se sta la coada si cum se discuta la bucatarie…. si alte multe elemente care compun viata noastra. Totul este scris cu un anumit grad de tandrete, si acolo unde e cazul, cu anumite elemente nostalgice. Insa am si foarte multa ironie. Dar ironizez nu numai trecutul, ci si prezentul.

O: Mai bea cetateanul rus cum bea altadata cel sovietic?

V.E.: Da… bea totul si inca ceva pe deasupra. Cetateanul rus nu are mai putine motive pentru a nu bea, caci grijile nu s-au imputinat, ci s-au inmultit. Si oricum, dupa cum am povestit in capitolul „Ce bea cetateanul sovietic”, un bautor autentic (fie el sovietic sau rus) bea singur, de dimineata si fara nici un motiv. Formula „am un motiv ca sa beau” el a transformat-o in „nu am nici un motiv pentru a nu bea”. Dar nu mi-e rusine nici cu „cetateanul turmentat” din zona.

O: Ce s-a pierdut prin disparitia blocului comunist din Est?

V.E.: Cu siguranta s-a pierdut ceva. Orice moarte, orice disparitie are si ceva tragic. E foarte greu de spus ce s-a pierdut. Asta este una din urmatoarele teme ale cartii la care lucrez. Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii, ma preocupa invinsii si nu scriu ode invingatorilor.

O: Cu ce ne-a stricat democratia sau ce ne-a adus bun? Ai plecat totusi din Rusia…

V.E.: Ma scuzati, eu nu am plecat din Rusia, din Republica Moldova, ci din URSS. Sint totusi doua tari si doua sisteme diferite. Rusia de azi nu este si nu poate fi ceea ce a fost URSS. Pentru mine sint foarte importante distinctiile clare si nuantate. Am fost educat, si asta mi-a intrat prin toti porii, sa fiu cetatean sovietic. Nu eu am ales ca patria mea sa fie URSS, iar apartenenta la aceasta tara mi-o asum. Acum mi-am asumat sa fiu cetatean al Romaniei.
Cu Romania nu ma aflu intr-un raport patriotico-national care se vehiculeaza atit de mult pe aici, ci mai degraba sint intr-un raport civico-pragmatic. Eu nu ma leg de locuri si geografii. Am stat la Iasi, Cluj si Bucuresti si peste tot m-am legat de anumite proiecte si de anumiti oameni. Eu ma comport fata de un anumit loc ca si cum as fi in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat. De oameni ma leg insa foarte mult, indiferent de culoare si miros. Fata de Romania, ca sa-l parafrazez pe Ostap Bender, am o singura slabiciune, ii respect codul penal.
Democratia mi-a adus multe lucruri bune. Insa cum zice rabinul de la Odessa, care m-a invatat o multime de lucruri, un bine nu vine niciodata singur. Orice bine aduce cu el si probleme si griji si suferinta. Important e cum te raportezi fata de toate acestea si cel mai important e sa nu lasi ca democratia sa-ti traiasca viata. Democratia actuala e mult mai subtila, lunecoasa si iti poate fura viata pentru 30 de arginti intr-o clipita.

O: Te-ai mai intoarce acolo?

V.E.: Unde sa ma intorc? In URSS? Aceasta tara din cite stiu eu nu mai exista, ea exista doar in arhive, in timp, in memorie. Cartea mea este un soi de intoarcere in timp, insa eu ma intorc acolo cu un scop bine definit.
Eu vreau sa povestesc viata cotidiana de atunci fiindca eu cred ca acest lucru, povestit chiar subiectiv (nici nu se poate altfel), este mai important decit multe tratate obiective si stiintifice. Un alt lucru important e faptul ca eu ma intorc in trecut pentru a vedea prezentul si viitorul dinspre trecut. Cred ca o astfel de perspectiva ne poate ajuta sa intelegem mai bine prezentul si viitorul si ne poate proteja de noile forme de compromis.

“Suferinta nu este cheia intelegerii comunismului”

O: Ai fost acuzat dupa aparitia cartii ca nu ai condamnat Gulag-ul, deportarile, crimele. De ce nu apare si aceasta fata a URSS in cartea ta?

V.E.: Nu ma pot supara pe criticii mei. E ceva firesc sa existe opinii diferite, reactii diferite, fiindca sintem diferiti, avem lecturi diferite etc. Important e sa nu inchidem discutia si sa lasam loc de dialog. Cred ca prima care a ridicat aceasta problema a cartii mele este Simona Sora, pe care de altfel o respect foarte mult. Tot ea este cea care sustine ca sint iresponsabil si ignorant avertizind potentialii cititori ca texul meu poate sminti. Eu cred ca numai operele mari pot sminti, iar pe mine nu ma paste un astfel de pericol, va garantez.
De ce totusi iresponsabil? Fiindca, conform dumneaei, eu nu condamn comunismul si crimele comunismului, nu vorbesc de suferinta etc. Eu cred ca supozitia: comunismul este raul fundamental, iar opusul lui este binele absolut e o directie gresita si nu face decit sa te tina in aceeasi paradigma. In acelasi timp, mai cred ca nu suferinta este cheia intelegerii comunismului. Comunism = Suferinta = Represiune politica = GULAG este o schema simplista. Cheia de intelegere a comunismului e cu totul alta. Voi scrie pe acest subiect in urmatoarea carte.
Suferinta e prezenta in toate sistemele, pina si in cele bine marketizate, asta mai intii. Doi: nicaieri in cartea mea nu e ascunsa ideea ca sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, insa afirm si faptul ca sistemul capitalist e si el o forma de represiune, chiar daca e o forma de represiune economica. Stiu ca astfel de afirmatii nu dau bine in Romania, dar eu imi asum fiecare cuvint. Si trei: eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus si nu mi-am propus sa rezolv toate problemele comunismului. E o arhiva subiectiva. In acelasi timp, cred ca demersul meu este mult mai eficient in aratarea esentei comunismului pentru generatia actuala, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decit strigatele brute de stil „Jos comunismul”. Ce poate fi mai subversiv decit textul „Oda toaletului sovietic” unde arat ca viata mea, patria mea a fost un WC, dar fiindca e viata mea eu o respect si o iubesc. Cred ca asumarea trecutului tine de responsabilitate si curaj, iar eu acest lucru il fac, numai ca il fac de o maniera diferita.

O: Notai in carte ca proiectul URSS nu s-a prabusit, doar s-a oprit… Ar mai fi posibila o utopie gen URSS?

V.E.: Poate am spus-o in serios, poate ca am vrut sa glumesc pe seama anticomunistilor postocuministi sau poate este un avertisment. Sint mai multe discutii in jurul acestei teme si nu e cazul sa le repovestesc aici. Riscurile insa nu vin doar din zona marilor utopii, ci pot veni si din partea antiutopiilor. Poate ca ne vor omori nu dictaturile politice, ci altceva. Poate ca riscul vine chiar din inima democratiei sau din zona acumularii de capital?
Daca nu ne-a distrus „valea umbrii mortii” comuniste, poate ne va distruge „Canaanul” capitalist unde curge lapte si miere. Eu nu am raspunsuri, dar imi termin cartea spunind si avertizind ca pericolul poate veni de unde ne asteptam cel mai putin.

“Sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii”

O: Cit de necesara a fost condamnarea oficiala a comunismului in Romania? A fost una sincera?

V.E.: Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politica. E dreptul puterii actuale sa faca acest lucru. E dreptul presedintelui sa condamne un regim trecut, insa nu vad rostul crearii unei comisii stiintifice pentru a justifica un act politic. Stim foarte bine de crimele comunismului, iar presedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiza stiintifica facuta la comanda. Am retineri fata de stiintificitatea unui raport comandat politic, cu toate ca sint convins ca in aceasta comisie sint multi oameni competenti si bine intentionati. Presedintele Basescu, cel mai rafinat presedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur si simplu sa speculeze o posibilitate politica la maximum. Si cum anticomunismul e o buna „vaca de muls”, atit pentru politicieni, cit si pentru intelectuali (aviz culturnicilor… se vor cistiga multi bani de acum incolo din asta), presedintele a exploatat cum stie el mai bine aceasta oportunitate.
In ce priveste legitimitatea comunismului din Romania, dati-mi voie cel putin sa ma indoiesc de „ilegitimitatea lui”. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea comunismului in cartea sa „Republica absenta”, dar ramine fireste o problema deschisa pentru cercetatori. Domnul presedinte si-a cerut scuze in numele statului, deci recunoaste continuitatea statului, iar acest lucru presupune si recunoasterea indirecta a legitimitatii statului comunist. Ma intreb si eu: daca statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din aceasta perioada? Inteleg ca am pascut oitele pina prin secolul XIX si nu prea am fost in istorie, dar sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii.
Riscul condamnarii de aceasta maniera tine de faptul ca nu se lucreaza cu nuantele, cu distinctiile, cu diferentierile. E riscul inlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, caci supozitia acestui demers este urmatoarea: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat, sau in cel mai bun caz etichetat de genul „acesta este raul absolut”.
Eu gindesc nuantat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distinctii? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (à propos, pe aici nu intereseaza acest lucru).
Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Am vazut ca Partidul e vinovat si condamnat, iar membrii lui nu prea sint vinovati. Cum rezolvam aceasta problema? Cine sint anticomunistii de azi? etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem si nu putem trece cu tavalugul si sa uniformizam totul.
Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent si crezul meu politic este simplu. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint in mare parte adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura.
Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez iarasi pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.

O: Cum priveste acum un „homo sovieticus”, made in URSS, capitalismul si consumismul?

V.E.: Cum imi place mie sa spun: eu privesc nu numai trecutul, ci si viitorul fara regret, dar cu precautie. URSS m-a educat si format de asa maniera incit sa pot subzista oricarui sistem. Am rezistat cu bine sistemului URSS-ist, voi rezista si celui capitalist, consumist si UE-ist.

„A fi liber, in sensul neoliberal, inseamna a fi fericit”

O: Se vorbeste adesea de democratia americana ca de un nou tip de comunism, cu restrictii in exces, sub aparenta unei libertati. Cum vezi tu lucrurile?

V.E.: De bine, de rau, democratia americana functioneaza si nu e vorba de nici un fel de comunism. Nu America e problema in sine, ci un anumit mod de functionare a capitalului care determina un anumit gen de politica. Eu cred ca marele risc vine din aceasta zona, de aceea trebuie sa chestionam cu mare atentie aceasta problema.

O: Povestesti cu voluptate de Rusia sovietica si cu umor, la fel ca mai toti autorii rusi (ma gindesc acum la Ilf si Petrov, Daniil Harms etc). De unde vin voluptatea si umorul asta? URSS nu a dat prilejul prea multor fericiri…

V.E.: Fericirea e o chestiune de sens, nu de factualitate. Poti sa fii in GULAG si sa fii fericit si poti sa fii bogat, sa conduci lumi, sa nu-ti lipseasca nimic si sa fii nefericit. Pina si conceptul de fericire a devenit politizat de noua ideologie. A fi liber (in sensul neoliberal) inseamna a fi fericit, pe cind lipsa libertatii aduce automat nefericirea.
Libertatea e o chestiune ce tine de relatie, de raport. Liber fata de cine, fata de ce? Nu exista libertate absoluta. Paradoxal, inseamna ca in lumea moderna din punct de vedere politic, singurii oameni liberi au fost dictatorii, fiindca ei nu se subordoneaza unor legi. Ei sint dincolo de lege, ei sint legea. In democratie esti liber atit cit iti permite legea si buzunarul. Dictatura economica e la fel de dura ca si cea politica.
In ce priveste umorul si ironia ele ma fac fericit si ori de cite ori le intilnesc le savurez cu mare placere. Iar pe acesti autori, alaturi de Bulgakov, ii stiu de mic si-i citesc cu mare placere, caci abunda de ironie si umor de o anumita factura. Acesti autori nu au trait in cele mai fericite si bune conditii, insa au stiut ca umorul si ironia sint arme bune pentru vremuri de restriste. A sti sa glumesti in momente tragice mi se pare ceva fascinant si ei au stiut sa faca perfect acest lucru.

“Romanii ma scot din sarite cu «povara trecutului»”

O: Cum apare cartea ta in contextul ultimilor ani, in care s-au publicat foarte multe volume despre comunism, cele mai multe „incrincenate”? Cit de diferita e perspectiva ta?

V.E.: Sint diferite categorii de texte. E bine ca apar memorii, caci ele in timp vor ramine si vor deveni mai importante decit tratatele academice. La memorie au dreptul nu numai cei care au avut de pierdut si au suferit, ci si cei care au avut de cistigat sau au fost neutri. In Romania exista o supozitie negativa cind e vorba de trecut: povara trecutului.
Pentru mine, trecutul nu este o povara, ci un mare cistig. Trecutul trebuie sa stii sa-l privesti. Eu spun ca trecutul trebuie in primul rind inteles, dupa care, el trebuie asumat si abia dupa aceea, el trebuie reconvertit, utilizat cu bunele si relele sale.
Eu nu sint cioranian, eu nu am avut „inconvenientul” de a ma naste in URSS, ci „convenientul” de a ma naste acolo. Daca stim sa folosim trecutul, pina si cele mai rele elemente ale sale pot deveni mari avantaje. Iar trecutul meu sovietic este o experienta mare care nu poate fi stearsa pur si simplu. Eu incerc sa povestesc aceasta experienta. Romanii ma scot din sarite cu „povara trecutului”, „greaua mostenire” si alte ineptii de ordinul acesta. Generatii de intelectuali discuta la nesfirsit aceste probleme. Asta spune foarte mult despre capacitatea romanilor de a-si gestiona trecutul si mai ales despre incapacitatea lor de a-si gestiona prezentul.

„Astazi tinerii scriu pentru public si nu pentru critici”
O: Ce e de remarcat in noul val de scriitori rusi? Nume, tendinte.
V.E.: Ceea ce mi se pare important in Rusia, lucru care la noi din pacate nu se intimpla, e faptul ca perioada comunista, indiferent cum a fost ea, a inceput sa produca romane ale acelei perioade. Dupa caderea comunismului au inceput sa apara romane despre comunism. Unele, precum „Sectantii” lui Mamleev sau „Moscova-Petuski” a lui Venedikt Erofeev, au fost scrise in perioada comunista, dar au aparut dupa. Altele precum „Undergrounde” al lui Makanin sau „Stalin cel bun” a lui Viktor Erofeev au fost scrise dupa. La noi din pacate acest tip de carti sint inca asteptate, iar de cartile de sertar, nu mai vorbim.
Un alt lucru important e faptul ca pina si tranzitia anilor ’90, care a fost devastatoare si dramatica, a produs scriitori si opere importante. Printre cei mai cunoscuti sint Sorokin, Pelevin, Limonov, Akunin, Griskovet… de fapt sint destul de multi.
O: Dar in literatura romana?
V.E.: In literatura romana sint citeva lucruri interesante. Scriitorii tineri, de exemplu, nu mai scriu pentru critica, adica nu au ca punct de referinta acei citiva critici si specialisti care trebuie sa le dea nota de trecere asa cum se intimpla cu ceva timp in urma.
In perioada comunista se crease un mecanism straniu: scriitorul era interesat in primul rind de critic, nu de piata. Din aceasta cauza a aparut o literatura stilizata care avea doar o miza estetica, sau se subordona unui canon. Ca rezultat, dar fireste sint mai multe cauze, am avut putina literatura de calitate. Astazi tinerii scriu nu pentru critici, ci pentru public si cred ca acest lucru va imbunatati mult calitatea textelor. Deja putem vorbi de o literatura tinara de calitate si de impact.
De asemenea, faptul ca o editura precum Polirom a avut curajul sa parieze in ultimii ani pe literatura romana si in mod special pe cea tinara mi se pare o schimbare totala de paradigma de dupa mahmurii ani ’90. Acum citiva ani, umblai cu cartea si cu banii in mina si nimeni nu vroia sa te publice. Un Razvan Radulescu era refuzat si damnat sa nu mai apara.
Paradigma conservatoare care se bazeaza doar pe „gloriosii” ani interbelici si inca pe citiva intelectuali care au devenit un soi de „Sfinta Paraschiva” a culturii romanesti, a fost dinamitata de mecanismul editorial oferit de editura Polirom. Colectia Ego Proza, dupa care si altele, a dinamizat enorm piata cartii romanesti scrise aici. Acum s-a creat deja concurenta intre edituri, iar scriitorul roman a inceput sa fie curtat de editori, ceea ce e o normalitate.

Florentina CIUVERCA

-
18 January, 2007
2 comentarii

TOP 2006 – listele criticilor – CULTURA, Ianuarie 2007

14 critici literari, grupaj realizat de Mihai Iovanel

Pentru cele 5 pagini de nominalizari si listele personale ale criticilor, cititi in format PDF de aici (Adobe Acrobat necesar)

-
16 January, 2007
Comments Off on TOP 2006 – listele criticilor – CULTURA, Ianuarie 2007
« go backkeep looking »