Exista, oare, Ucraina?
Exista, oare, Ucraina?
(Text aparut pe 14 aprilie in Romania Libera. Si va pun si o trupa din Ukraina care e in mare voga acum – okean elzy)
Vizitand recent cel mai impunator vecin direct al nostru, dupa experienta avuta acolo mi-am pus o intrebare simpla: exista, oare, Ucraina? Fireste ca exista, asa cum exista orice stat produs dupa destramarea URSS-ului. Ba chiar, pare a fi cel mai impunator stat dupa Rusia. In acelasi timp, Ucraina nu exista, caci nimic nu e unitar in acest tanar construct politic. Aici totul e juma-juma. Daca atunci cand intri in Ucraina poti sa fii intrebat in limba ucraineana “incotro mergi?”, cand iesi din Ucraina vei fi intrebat cu siguranta in limba rusa “de unde vii?”. Aici, daca jumatate din populatie vorbeste ucraineana (chiar daca stie si ruseste), atunci cealalta jumatate vorbeste ruseste (si nu prea stie ucraineana). Aici jumatate de tara voteaza culoarea orange crezand ca asta e culoarea Europei, in timp ce cealalta jumatate voteaza pe alb-albastri, fiind convinsi ca aceasta e culoarea Rusiei. Asa cum Kievul e rupt in doua de raul Nipru, la fel si tara este un intreg compus din doua parti care se resping. Se resping de o maniera mult mai dura decat pare la prima vedere: istoria constructiei identitatii ucrainene/rusesti, istorie comuna cu Rusia, lipsa experientei unei statalitati etc.
Privind cu atentie evolutia politicii recente, putem observa ca ultimele evenimente politice ne arata aceasta ruptura radicala. Acum politicienii ucraineni sunt pusi intr-o situatie pragmatica, pe care trebuie sa o solutioneze urgent. Cum vor rezolva aceasta problema? Analistii vorbesc de cateva scenarii posibile care pot avea loc. Cel mai des intrebuintat este scenariul noilor alegeri impuse de presedintele Iuscenko. Dupa dizolvarea Radei Superioare, presedintele a anuntat ca alegerile vor avea loc pe 27 mai. Insa acest lucru nu este dorit de premierul Ianukovici, iar premierul are la indemana parghii mult mai puternice pentru a impiedica alegerile. Ele insa pot avea loc doar daca premierul accepta decizia presedintelui. Un alt scenariu vehiculat este cel al compromisului. In acest sens, cei doi trebuie sa cada de acord asupra unei variante posibile: alegeri noi sau reformarea si redistribuirea algoritmului puterii. Pentru a accepta noile alegeri, Ianukovici si-a anuntat conditia principala: sa fie amanata data alegerilor pe mai tarziu. Un al treilea scenariu ar putea avea loc doar in momentul in care Ukazul presedintelui de dizolvare al Radei ar fi considerat ilegitim la Curtea Constitutionala la care a fost reclamat. In acest caz, victoria lui Ianukovici ar fi indiscutabila, ceea ce i-ar da posibilitatea sa-si construiasca o majoritate constitutionala, presedintele pierzandu-si din puterea de influenta.
Un al patrulea scenariu, si cel mai sumbru, ar fi cel al folosirii fortei. E greu de presupus, chiar si teoretic, ca in contextul actual presedintele ar introduce starea de urgenta. E adevarat ca se vehiculeaza ideea ca prin acest procedeu Iuscenko ar impune o conducere prezidentiala. Sunt insa cateva probleme majore. Mai intai, din punct de vedere constitutional, introducerea starii de urgenta trebuie sa fie validata de Rada care este controlata de premier. In al doilea rand, doar armata se supune presedintelui, pe cand Procuratura si Ministerul de Interne se subordoneaza premierului. Cu toate ca mai multe regiuni il sustin pe Iuscenko, rezolvarea crizei prin forta pare cea mai riscanta varianta si ar putea arunca Ucraina in razboi civil.
Multi dintre analisti incearca sa vada similitudini intre criza actuala din Ucraina si criza rusa din 1993. Fireste ca putem gasi multe asemanari intre cele doua, insa marea deosebire dintre ele tine de aparitia unei noi clase create in ultimii 10 ani, care detine o forta colosala si care nu exista in Rusia lui ’93. Aceasta noua clasa, de care nici o grupare politica nu este independenta, se numeste oligarhie.
Criza din Ucraina seamana din punct de vedere tehnic si cu criza actuala din Romania, avand drept cauze lipsa unor reforme constitutionale si slabiciunile unor politicieni care conduc institutiile centrale ale statului. La nivel de societate insa, criza din Ucraina are cauze mult mai profunde, care pornesc de la aceasta ruptura identitara. Aceasta contradictie puternica din interiorul Ucrainei ar trebui negociata si, treptat, dizolvata. “Revolutia orange” din pacate nu a facut decat sa acutizeze aceasta stare. Mi-e greu sa cred ca Ucraina poate deveni o tara atata timp cat aceasta ruptura este atat de puternica si poate fi speculata cu atata usurinta de forte externe, oricat de binevoitoare ar fi ele. Cum se poate rezolva acest conflict e greu de spus si, in definitiv, e o intrebare la care numai ei pot si trebuie sa-si dea raspuns
Mama, Cosasu ma recomanda!
Mama, Cosasu ma recomanda!
Ups, in Dilema veche nr.164 Domnul Radu Cosasu are amabilitatea de a ma/ne recomanda. E vorba de ping-pongul dintre mine si Bogdan-Alexandru Stanescu pe care-l publicam in Suplimentul de cultura. Trebuie spus ca intiativa a fost a amicului BAS, eu nefacind decit sa reactionez. Sa vedem ce va iesi.
Suplimentul de cultură (de la Iaşi) nr. 119 din 17/23 martie 2007. Prima epistolă a lui Vasile Ernu către Bogdan-Alexandru Stănescu. Un prozator contemporan îi scrie unui confrate, aţîţat nu de politichia la zi, nici de eternul uman, ci de Nabokov şi de celebrele lui Lecţii de literatură, din care Dostoievski nu iese prea bine, în timp ce Tolstoi, Gogol, Cehov şi Turgheniev sînt decretaţi – autonom estetic – drept premianţii clasei. „E ceva necurat în strategia lui Nabokov“, scrie Ernu, provocîndu-l pe Stănescu la un răspuns. Nu prea cunosc în publicistica de azi epistole frămîntate de asemenea probleme încîntător de inactuale; ni se promite o replică a lui Stănescu, dialogul urmînd să se desfăşoare lunar. Să fie începutul unei frumoase corespondenţe? (Radu Cosaşu)
Chestionar Punkt – Andrei Gheorghe, Vasile Ernu
Chestionar Punkt – Andrei Gheorghe, Vasile Ernu
(aparut in revista Punkt din Chisinau in ianuarie 2007)
Ce va leaga in afara de faptul ca ati fost nascuti in URSS?
AG: Simpatia, respectul reciproc, admiratia, banuiala ca individul cu care te asociezi s-ar putea sa fie mai bun facator de vorbe decit tine.
VE: Cel mai important e ca vorbim aceeasi limba – adica, in foarte multe privinte, sintem pe aceeasi lungime de unda. Ambii sintem baieti proletari si nu o prea avem cu elitismul. Putem trece de la româna la rusa si invers, cind avem chef, fara ca asta sa fie o problema. Chiar ne place uneori sa le amestecam, de dragul jocului.
URSS-ul vostru mai e un brand? Ce ati lasa din vechea utopie?
AG: Evident ca mai e un brand. E de ajuns sa te uiti la tricourile la moda astazi, pe care scrie mascat si falnic: CCCP. Din vechea utopie, as lasa neatinsa vechea utopie. Nu visul sau delirul ma deranjeaza – de ele chiar am nevoie -, ci executia, traducerea lor in fapte. Ce frumos ar fi Iisus, daca n-ar exista preoti!
VE: In lumea in care traim totul e brand. Cum imi place mie sa spun: dictatura marfii – a brandului, in cazul dat – e mai tare decit dictatura proletariatului. URSS este tara in care m-am nascut si mi-am trait copilaria si adolescenta. Eu am incercat s-o povestesc, iar „Nascut in URSS”, odata aparuta, a devenit deja un brand. Acest lucru nu-l mai poti controla. Eu cred ca niciodata nu trebuie sa renuntam la vis, la scinteia utopica si la speranta ca, intr-o zi, vom avea o lume mai buna. Insa pentru nicio idee nu trebuie sa moara oamenii.
Daca ar fi sa va prezentati unul pe altul la „Cei mai mari români” ce ati avea de spus?
AG: Ernu. Curaj – pentru ca nu s-a inghesuit in bratele intelectualilor de moment. Geniu – pentru ca scrie simplu si bine, ceea ce românilor le este deseori aproape imposibil (bine, clar, curat e lucru rar in literatura noastra). Maretie – pentru ca l-a cunoscut pe Andrei Gheorghe. Abilitati de conducator – pentru ca seamana cu un Ostap mai mic.
VE: Gheorghe este cel mai acid, direct, transant, cinic, dar si cel mai realist individ pe care l-am cunoscut. Are intotdeauna replici, indiferent de situatie. Cititi-i textele, e cel mai bun scriitor de texte foarte scurte. Foloseste foarte putine cuvinte pentru a spune lucruri semnificative, ceea ce se intilneste rar in România, unde majoritatea culturnicilor folosesc enorm de multe cuvinte fara sa spuna mai nimic.
Dar pe cine dintre politicieni i-ati ruga sa va re-prezinte la acest show?
AG: Pe Traian Ungureanu, Traian Basescu, Traian si Decebal.
VE: Of, of… Chiar nu-mi vine nimeni in minte demn sa ma prezinte…
E suficient sa strigi in gura mare ca „toti politicienii sint de rahat”?
AG: Depinde de inventivitate. Poti sa-i poreclesti in mai multe feluri, insa, oricit de tare i-ai injura, de 16 ani de zile ei conduc tara.
VE: Nu sint toti de rahat, insa, vorba lui Ostap Bender: „Ei nu sint ingeri, ei nu au aripi, insa au un singur cusur – respecta Codul Penal… Ma si mir cum de pot dormi noaptea!”.
Nu obositi s-o faceti pe durii? Intelegem ca frustratii aspira la momentul cind si-ar permite sa fie duri, dar voi… la ce aspirati?
AG: Nu-s dur, mai degraba sint agresiv. Daca as fi dur, nu mi-ar pasa de nimic si totul ar trece pe linga mine. Cit despre aspiratii, da, deseori as dori sa fie pace si lumea sa ma iubeasca. E obositor sa intri intr-o camera, stiind cu certitudine ca, la un moment dat, cineva va incerca sa se masoare cu tine.
VE: Nu ma cred un tip dur, nici prin felul meu de a fi si nici prin ceea ce scriu. Mi-ar placea sa cred ca produc un text incomod, critic si greu de etichetat. Prefer sa merg impotriva curentului sau a modelor culturale.
E posibil sa intri in show-biz fiind „baiat cuminte”?
AG: Nu sfatuiesc pe nimeni sa repete drumul parcurs de mine contra firului de par.
VE: Este foarte greu si doar de o maniera radicala. Cei care intra in show-biz sint, de fapt, niste victime ale acestei masinarii. Nu vreau sa fiu dependent de astfel de lucruri.
De la ce vi se strepezesc dintii?
AG: Dintii se strepezesc pentru ca cineva scirtiie cu creta pe tabla sau cu furculita in farfurie – cu alte cuvinte, comite un gest pe care il resimt imediat in smalt. Iar gestul poate fi inclusiv o asociere idioata de culori, o fusta scurta la un posterior urias, pantofi cu toc la glezne groase sau barbati care ma privesc in ochi si, oftind, imi spun ca tocmai au vazut cel mai frumos film din viata lor: „Ultimul samurai”…
VE: De la diverse lucruri, dar cel mai mult de la prostie. Ii musc pe toti prostii pe care-i prind in cale si, mai ales, pe cei culti. Prostia culta ma scoate din sarite si nu o pot lasa netaxata. Astia trebuie muscati si plesniti… cu idei, fireste.
De ce va deranjeaza teoria reincarnarii?
AG: Pentru ca eu cuget si, prin urmare, sint. Ar mai fi o intrebare: sint ce? Gheorghe. Si atit.
VE: Depinde in ce ma voi reincarna – sper ca tot in Vasile Ernu.
In afara de somn-mincare-sex, ce mai conteaza?
AG: Nimic.
VE: Prieteniile conteaza foarte mult. Fara ele, mor incet. In rest, conteaza tot – de la banalele cafele de dimineata, de la chioscul din coltul strazii de unde-ti cumperi ziarele si pina la intilnirile importante. Viata e compusa din detalii marunte care conteaza enorm.
Facerea de bine este utila sanatatii?
AG: Da, e bine. Nu-s prea moral, dar destul de civic. Sau etic, mai curind.
VE: Acelasi Ostap Bender spunea ca masina nu e un lux, ci un mijloc de locomotie. La fel, binele facut nu trebuie sa devina o exceptie, ci o normalitate.
Ce este fericirea?
AG: Frumoaso, tata tau a fost hot? Nu, de ce ma-ntrebi? Vroiam sa stiu de unde ti-a furat stelele alea, pe care ti le-a pus in ochi.
VE: Intilnirea cu cei dragi si, mai ales, cu cei pe care nu i-am mai vazut de mult timp. E o stare incredibila.
De ce va temeti, ce fobii aveti?
AG: Mi-e frica de insectele care zboara si pisca, si de mustele care mi se aseaza pe coltul buzei cind dorm.
VE: Ma tem ca sint ignorant uneori. Iar ignoranta poate rani si chiar omori. Ma mai tem sa inot in ape adinci si intinse – e un sentiment ciudat si greu de descris.
Luptati cu ele, le neglijati sau le cultivati cu drag?
AG: Nu pot sa le mai cultiv, ca ma prinde politia.
VE: Cu ignoranta lupt cum pot, iar in ceea ce priveste apa, incerc sa inot cit mai aproape de mal.
Cum se intimpla ca femeile sint mai tari decit barbatii?
AG: Pai, aici e România si cred ca gena femeii române e mai buna decit cea a barbatului. Uitati-va in jur: veti descoperi ca barbatii sint putini si rari.
VE: Femeile sint niste fiinte dragi sufletului meu – cei mai de nadejde prieteni, pentru mine. Abia in ele poti avea incredere cu adevarat. Femeile au calitati pe care noi nu le vom avea niciodata. Noi sintem niste neputinciosi fara ele, niste debusolati. Vorba profesorului meu preferat: barbatul este o scrisoare de la mama la sotie…
Cind si de ce v-a pus Dumnezeu mina pe cap?
AG: Mi-o pune cu regularitate, in momentele in care ma impiedic si sint pe cale sa pierd totul.
VE: Atunci cind m-am nascut si in fiecare dimineata cind ma trezesc… Daca se intimpla sa ne intilnim, ne salutam.
Daca, intr-un moment oarecare, vi s-ar intimpla sa nu va mai recunoasca nimeni – nici acasa, nici pe strada, nici la serviciu – ce ati face?
AG: I-as ruga sa-mi spuna Ernu. Vasile Ernu.
VE: Asta chiar ar fi o catastrofa, fiindca eu tin foarte mult la anumite relatii si le datorez enorm de mult unor oameni apropiati, fara de care nu-mi imaginez viata. In rest, cum zice Ostrovski: „Viata ii este data omului o singura data…”
Ceea ce ne desparte
Ceea ce ne desparte: o noua rubrica.
In Suplimentul de cultura incep (alaturi de Bogdan-Alexandru Stanescu) o noua rubrica: un schimb de espistole incitante.
Vasile, in momentul acesta ma vad nevoit sa ma opresc: nu mai am hirtie, iar datoria ma cheama. Te rog asteapta, inainte de a-mi raspunde, o a doua scrisoare, in care voi incerca sa ma pliez pe analiza lui Nabokov la Joyce. (Bogdan-Alexandru Stanescu)
Draga Bogdane, scuze, dar nu am timp sa te las sa te “pliezi pe analiza lui Nabokov la Joyce”, caci devine prea riscant pentru mine. Stii, e ca la sah, nu poti face doua miscari simultane. Asa ca o sa incerc s-o fac pe prima, cu “pionul” fireste, sperind ca vom avea un “meci” incitant. (Vasile Ernu)
continuare
www.supliment.polirom.ro/article.aspx?article=1288
Drumul spre Moscova poate trece prin Chisinau
Drumul spre Moscova poate trece prin Chisinau
(Text aparut pe 17 martie 2007 in Romania Libera. Mai pun si un Zdob si Zdub varianta ruseasca a piesei Dimineata pe racoare… in mod normal au invitat pe Garyk Sukachiov pentru refren, un faimos interpret rus… dar aici lipseste)
In ultima mea vizita la Moscova, am incercat sa aflu de la amicii mei vechi si noi ce stiu ei despre Romania. Da, chiar asa, la Moscova nu stie nimeni nimic despre Romania. Romania in spatiul rusesc este aproape inexistenta. Cei din generatia mai in varsta repeta doua cuvinte: mebeli (mobila) si tomis (incaltaminte Tomis), iar cei tineri habar nu au de nimic. Rusia este ignoranta la acest capitol si aici recunosti perspectiva imperiala de tip “noi si restul lumii” pe care o gasim astazi mai ales in SUA. Da, se mai retine o poveste haioasa din unul din bancurile cu Schtirletz (echivalentul sovietic al lui James
Bond) in care acesta a tras(-o) de(pe) zanavescu (oblon), iar Zanavescu era o spioana romanca. E un banc care se bazeaza pe un joc de cuvinte in care se presupune ca toate numele de familie romanesti se termina in escu si toata lumea stie acest lucru. Asa ca spioana romanca Zanavescu a devenit foarte faimoasa in URSS/Rusia si multi inca si-o mai amintesc. (Adevarul este ca e o mare performanta si ar merita un text aparte, caci e cel mai cunoscut roman in acest spatiu.)
Ce se mai stie in Rusia despre Romania? Mai nimic. Insa se stiu foarte multe despre Republica Moldova, care indirect trimite informatii despre Romania. Paradoxal, la nivel informational in Rusia Romania este mediata de Republica Moldova, ne place sau nu ne place noua acest lucru. si nu vorbesc aici despre “marea politica” ce lipseste cu desavarsire la noi, ci despre nivelul mediu de informare. Iar despre Moldova si moldoveni se stiu destul de multe. Moldova “face vin bun”, cu mare traditie la consumatorii rusi, cu toate ca vinul moldovenesc a trecut de curand printr-o grea perioada in relatia cu piata ruseasca. De asemenea, se stie ca daca vrei sa construiesti sau sa faci reparatii in casa trebuie sa apelezi la muncitorii moldoveni, moldovanii sunt baieti docili, fac treaba buna, poti sa ai incredere in ei si nu-s foarte scumpi. In Moscova ii intalnesti destul de des si deseori auzi dulcele lor grai. La Moscova este cunoscuta destul de bine problema Transnistriei, in care Rusia este implicata direct si, fireste, indirect prin faptul ca exista o problema teritoriala a Moldovei legata de Bolisaia Ruminia/Romania Mare.
Cel mai interesant e faptul ca limba, cultura romana/moldoveneasca sunt cunoscute prin intermediul trupelor O-zone, Zdob si Zdub si Gandul Matii. Au trecut si ei prin faza O-zone, ca tot mapamondul, de altfel. Povestea s-a stins deja, cu toate ca mai poti auzi uneori “Dragostia din tei”. Gandul Matii este un soi de nasi (ai nostri) din Moldova, au fost in toate topurile rusesti, canta destul de mult si in rusa si ii poti vedea in diverse cluburi din Moscova. Toti stiu bine ca-s din “insorita Moldova”. À propos, Moldova este intotdeuna insorita pentru Rusia. Suna destul de haios sa auzi la Moscova: a tiperi budut peti (iar acum vor canta) Gandul Matii. Va dati seama ca sintagma “gandul matii”, chiar daca e tradusa in rusa, suna aberant. Iar Zdob si Zdub sunt foarte faimosi. Nu exista festival important, club care se respecta sa nu-i aiba ca invitati pe baietii cu “bunica bate doba”. Ei sunt bine cotati si reusesc (singura trupa de la noi… care noi?) sa evolueze simultan pe trei scene: romaneasca, occidentala si ruseasca. Iar piata ruseasca este pentru ei poate cea mai importanta, caci e o piata imensa si se castiga bine, de aceea fac si variante rusesti la piesele lor. Asa ca introducerea le este deja facuta. Pe piata de carte ruseasca nu se gaseste nimic din scriitorii romani, cu exceptia lui Ionescu, Eliade si Cioran (dar ei sunt vazuti mai degraba ca francezi). Pentru Cioran chiar exista o anumita patima. Le place rusilor cum suna mai ales la un pahar de vodca. La stilul lor sado-masochist, stilul cioranian cade foarte bine. Le mai place cuvantul Transilvania. Prietenul meu, care imi traduce cartea Nascut in URSS in ruseste, un bun cunoscator al spatiului rus, dar si al celui romanesc, m-a prezentat, intr-unul din textele oferite presei rusesti, ca pe un scriitor nascut in URSS, dar care e stabilit in Transilvania. De ce in Transilvania? – am intrebat eu nedumerit. Pentru ca la Moscova suna foarte bine acest cuvant, chiar daca habar nu au ce e aia (mai e o paralela stranie intre Dracula/tepes si Ivan cel Groaznic) – mi-a explicat el. OK, am inteles eu tendinta de a ma marketiza cu orice pret, dar, totusi, le-am explicat eu, Transilvania este in Romania. Deductia a venit de la sine: “Aha, deci Dracula e roman”.
Jurnalul vremurilor de inflaţie (III)
Jurnalul vremurilor de inflaţie (III)
(text aparut in nr.3 Noua Literatura)
Mă întîlnesc cu Intrigantul. Ca de obicei are multe idei şi e dornic să le aplice. Astăzi vrea sa-mi demonstreze că Interbelicul e de fapt altceva decît pare. Pe Interbelic îl ştim toţi foarte bine. E mereu prezent în dezbateri, scrie peste tot, a condus reviste şi emisiuni televizate. Are idei clare şi predică toata ziua valorile „marii culturi interbelice”. Tot ce e bun vine din interbelic, iar tot ce e rău vine, fireşte, din comunism. Modelul cultural, politic şi social interbelic este „calea, adevărul şi viaţa”. E bine să nu pui aceste principii la îndoiala căci altfel o să fii desfiinţat cu prima ocazie, în primul text sau în prima emisiune a Interbelicului.
Tot el mai este şi un mare apărător al moravurilor şi a coloanei verticale a elitei româneşti. Mie toate acestea nu prea îmi plac. Totul e prea armonios şi frumos, iar după ce l-am descoperit pe Mihail Sebastian „marea cultura interbelica” a devenit pentru mine una nesemnificativa, ba chiar sumbră şi problematică. În ultimul timp am convingerea că românii şi mai ales intelectualii nu au probleme cu inteligenţa, ci cu caracterul. Ei bine, tocmai acest lucru a venit sa mi-l confirme Intrigantul.
“Vino să vezi” – îmi zice el. „Să îţi explic: Interbelicul nu-l are la suflet pe Regizor”. Regizorul, persoană foarte cunoscută şi apreciată nu numai în ţară, tocmai îşi editase cartea, iar cu aceasta ocazie puteam verifica ce crede Interbelicul. “Mergem să verificăm ce va zice Interbelicul”. Sînt şi eu curios. Se apropie şi-i spune că este invitat să vorbească la lansarea cărţii Regizorului şi ne-ar face plăcerea să vină acolo. “Vai, domnilor, nu se poate. Acest R. este o javra, iar cartea este pur şi simplu o făcătură… să fim serioşi, nu mă încurc eu cu unii dintr-ăştia”. În joc sînt cuvinte grele. Să fie curaj, să fie o persoană tranşantă, să fie un om al atitudinii acest Interbelic? Posibil.
“Deci ai înţeles ce crede Interbelicul despre Regizor. Te anunţ că ăsta este doar începutul”. Dacă aşa spune Intrigantul înseamnă ca e un prim episod dintr-o poveste mai lungă. Aşa că vom avea si un final neaşteptat.
Peste cîteva zile are loc lansarea cărţii Regizorului. Este prezentă toată lumea cea bună şi nu lipseşte decat Interbelicul. Din fericire pentru noi şi mai ales pentru Intrigant, Interbelicul e in zonă căci ne aflăm în plin tîrg de carte. Lume multa, autografe, fraze banale şi clişee aruncate în stînga şi în dreapta, complimente oferite fără discernămînt, multe săruturi tip “Iness Armandt” cum ar spune Venicika Erofeev, adică fără dragoste.
Intrigantul îl zăreşte pe undeva pe Interbelic şi-l anunţă discret sugerîndu-i pervers Regizorului că ar fi bine să se intereseze de ce nu a venit şi Interbelicul la lansare. Fireşte că Regizorul, persoană importantă şi dornic de public pe măsură, se îndreaptă spre Interbelic să-l întrebe cum se face că nu a venit la lansarea sa. Noi ca de obicei foarte nevinovaţi urmărim îndeaproape scena. “Domnule cum se face că nu v-am văzut la lansarea cărţii mele? Sper că aţi primit invitaţia şi cartea?!” – întreabă politicos Regizorul. Interbelicul face o grimasă uimită şi nedumerită. “Stimabile, nu se poate! Eu să lipsesc la un eveniment de o asemenea importanţă? Prima dată aud acest lucru. Nu am fost informat şi nici nu-mi dau seama cum se poate să nu fi aflat!”
Intrigantul se uită la mine hlizindu-se discret. Eu eram interzis. Ştiam foarte bine că acest personaj a fost invitat, l-a desfiinţat pe Regizor şi e treaba lui să credă ce vrea despre oricine. Dar să se justifice în faţa acestuia de o aşa maniera nu mă aşteptam. Nu mă aşteptam să aibă curaj să-şi spună opiniile franc şi nu eram atît de naiv să cred ca e capabil de curaj şi de fairplay. Dar eram convins ca va apela la trucuri simple găsind 1001 de scuze banale. Nu credeam că poate cădea atît de jos şi să arunce vina pe nişte bieţi copii de la PR, cu ei de faţă. Ei, uite, că se poate!
Pentru a cîta oara Intrigantul, în ciuda faptului că nu are un set de raţionamente şi un discurs rafinat, mi-a dovedit de o manieră dură si brută, cu exemple, ceea ce ştiam dar nu vroiam să recunosc. Nu pînă la capăt. Mereu îmi spuneam ca sînt nişte laşi, dar că nu pot să cadă atît de jos şi că vor găsi o zona de compromis mai umană. Iarăşi am greşit. Cinicul ar fi concluzionat în stilul său caracteristic: stai liniştit, se poate şi mai jos. In acea seara am recitit Suflete moarte.
Axa Moscova-Pekin-Delhi sau sansele unei lumi multipolare
Axa Moscova-Pekin-Delhi sau sansele unei lumi multipolare
(text aparut pe 3 martie in Romania Libera)
Intalnirea recenta dintre ministrul indian de Externe, Pranab Mukherjee, cel chinez, Li Zhaoxing, si omologul lor rus, Serghei Lavrov, face parte din eforturile acestor tari de a constitui un forum care isi propune o mai buna cooperare de securitate regionala. Formal, cei trei ministri de Externe ne-au anuntat ca vor discuta teme mult prea uzate pentru a mai atrage atentia: problema terorismului, situatia din Afganistan si Irak, problema dezvoltarii productiei nucleare a unor tari precum Iran si Coreea de Nord etc. Insa in comunicatul oficial al forumului au existat cateva elemente, care citite in contextul declaratiilor presedintelui rus de la conferinta de la München, ce tocmai avusese loc, sunau destul de ingrijorator pentru SUA. Chiar daca formularile erau voalate, se spunea totusi ca e necesara “formarea unei ordini mondiale multipolare care se va baza pe principiul egalitatii intre popoare, fie ele mari sau mici, pe respectarea suveranitatii si integritatii teritoriale a tarii, precum si pe respectarea dreptului international”. Intamplator sau nu, doleantele celor trei state, care impreuna creeaza un triunghi de putere semnificativ, corespund elementelor centrale ale criticii aduse de presedintele Putin Statelor Unite. O buna parte din expertii rusi si occidentali au incercat sa interpreteze intalnirea celor trei pornind de la o premisa-cheie: posibilitatea/imposibilitatea de a crea un organism tripartit care sa puna bazele unei lumi multipolare. Influenta revista The Times observa ca cele trei tari au impreuna o populatie ce reprezinta aproape 40% din populatia lumii, detin a cincea parte din economia lumii si au, poate, cea mai mare parte din focoasele nucleare. In plus, tarile respective se dezvolta intr-un ritm sustinut si intra deja in randul marilor puteri care controleaza o semnificativa parte a productiei mondiale, a resurselor energetice si treptat se impun si in domeniul serviciilor. Constatarea ne poate pune pe ganduri. De exemplu, schimbul comercial de anul trecut dintre Rusia si China este de 30 miliarde de USD, iar intre Rusia si India – de 4 miliarde de USD. Exista o disproportie intre ele, nu sunt cifre exagerat de mari, insa ritmul de crestere este destul de rapid, iar domeniile lor de baza sunt importante pentru economia mondiala: resursele energetice, tehnica militara si civila, precum si energia atomica etc. Totusi, in ciuda faptului ca relatiile dintre cele trei state au deja o traditie, cu multe interese comune, e greu de crezut ca efortul lor diplomatic va putea duce la o “restructurare” a ordinii politice mondiale actuale. Acest demers politic, dar si economic, care vizeaza direct Washingtonul, are si multe puncte slabe. E greu de crezut, de exemplu, ca India poate intra intr-un raport antagonic cu Statele Unite, caci ea ii datoreaza mult atat din dezvoltarea sa tehnologica, cat mai ales din intelegerea asupra parteneriatului nuclear. China, la randul sau, nu este interesata sa-si strice parteneriatul economic si relatia cu SUA, cu toate ca are propriile sale ambitii, proiecte si interese din ce in ce mai bine definite. Dintre cele trei state, doar Rusia a fost cea care si-a declarat fatis in ultimul timp retinerea fata de SUA, cu toate ca multe dintre problemele politicii externe americane sunt si problemele Rusiei, chiar daca ea n-ar vrea sa le recunoasca, ca, de exemplu, terorismul. Insa Rusia pare a-si cauta un culoar politic pe care SUA l-au lasat liber. Posibila creare a acestui triumvirat in actualul context pare a prinde SUA pe picior gresit, acestea fiind ocupate cu razboaiele din Afganistan si Irak si dau un atu politicii externe ruse, care este in cautare de noi solutii. Chiar daca este greu de crezut intr-un posibil construct politic al celor trei state, exista totusi posibilitatea punerii bazei unui parteneriat economic care poate imbunatati dezvoltarea celor trei state. In ciuda tuturor aparentelor, aceste trei puteri semnificative fac o alianta care pune la indoiala situatia de monopol pe care o are SUA in constructia politica actuala, cheama la multipolaritate si atrag atentia asupra necesitatii de intarire a rolului ONU in politica internationala, lucru pe care-l sustin mai multe tari atat din lumea a treia, cat si din Europa.
Kremlinul si Casa Alba lupta din nou pentru pace
Kremlinul si Casa Alba lupta din nou pentru pace
(text aparut in Romania Libera din 17 febriarie 2007. Alaturi un desen animat numit Conflictul, sugestiv pentru raporturile dintre cele doua puteri)
Kremlinului i se pot reprosa multe lucruri: ca incalca drepturile omului, ca e implicat in crime odioase, ca sub obladuirea sa se dezvolta o oligarhie excesiva, ca mentine un stat autarhic, ca duce un razboi energetic etc. Lumea occidentala are toate motivele sa puna la indoiala “bunele intentii” ale Moscovei. Insa ultimele atacuri ale SUA la adresa Rusiei sunt fara precedent in politica celor doua state de dupa caderea comunismului. Ultimul atac, care vine din partea lui Robert Gates, sefului Pentagonului, pare socant pentru rusi: “Avem nevoie de intregul spectru al mijloacelor de aparare, intrucat nu stim cum va evolua situatia in tari ca Rusia, China, Coreea de Nord, Iran”. O astfel de afirmatie, in contextul politicii “razboaielor preventive” si al incercarii SUA de a-si extinde excesiv trupele spre hotarele Rusiei, este pentru Moscova nu doar iritanta, ci chiar jignitoare. Administratia Bush reuseste intr-un timp foarte scurt sa treaca de la un “parteneriat strategic” cu Rusia la un posibil “razboi preventiv”. Din punctul de vedere al Rusiei, SUA incalca un principiu elementar al politicii externe de confruntare: nu umilesti niciodata un “partener” cazut sau un dusman invins. Se pare ca politica externa americana nu vrea sa respecte aceasta regula.
si raspunsul a venit de o maniera cinica. La München, Putin a rostit poate cel mai incisiv discurs al sau de cand e presedinte. Am avut impresia ca seful de la Kremlin a asteptat cu multa rabdare 8 ani sa spuna ceea ce, de fapt, vroia de mult si in sfarsit contextul i-a creat o astfel de oportunitate. Putin a atins in acest discurs cele mai sensibile puncte, rostite cu jumatate de gura de tarile care nu agreeaza politica Washingtonului: ca SUA sunt “factor de instabilitate”, ca “isi depasesc frontierele in toate domeniile”, ca actiunile SUA au desfiintat legislatia internationala, ca extinderea NATO “erodeaza serios increderea reciproca” etc.
Ce au vrut sa ne comunice de fapt cei doi fosti mari rivali ideologici? stim foarte bine ca cele doua state au o veche traditie in astfel de jocuri periculoase, se cunosc foarte bine si au prevazute si solutiile la posibilele reactii. Mai intai: ambele state au intrat in linie dreapta pentru alegeri. SUA au pe de o parte nevoie sa fixeze noi obiective si problematici de anvergura, iar, pe de alta parte, afirmatia lui Gates vine inaintea votului pentru alocarea celui mai mare buget pentru armata din istoria SUA. Cum Afganistan si Irak nu mai sunt de actualitate, administratia Bush isi inventeaza un dusman de calibru pentru un electorat mai putin avizat. Manusa aruncata de SUA a venit pentru Putin ca o binefacere. El a ridicat manusa si a utilizat-o cum stie el mai bine. Pentru prima data, Putin a definit o problema pe care a condamnat-o avand sustinerea unanima a tuturor segmentelor politice si sociale din Rusia. Populatia Rusiei s-a regasit in atitudinea lui Putin, considerata ca o atitudine de recapatare a demnitatii. Cu acest discurs, “cekistul” de la Kremlin a mai facut doua miscari importante din punct de vedere strategic: a anuntat de o maniera hotaratoare ca nu pleaca de la conducerea tarii chiar daca vine un inlocuitor si a desfiintat categoric orice posibila opozitie “portocalie”.
In al doilea rand, mesajul celor doua puteri este legat de redefinirea politicii lor externe pe urmatoarea perioada. SUA isi definesc prin bugetul alocat armatei, prin agresivitatea extinderii NATO si prin discursul transant de tip “hard power” ca isi vor exporta “democratia” intereselor lor asemenea sovieticilor care luptau pentru pace “pana nu va mai ramane piatra pe piatra”. In acest sens, raportul cu Rusia nu ar mai putea fi unul de “parteneriat strategic”. Rusii, la randul lor, vor sa aiba o putere de influenta sporita. Cu toate ca starea economica nu le permite sa-si incordeze prea mult muschii, contextul international si resursele de energie de care dispun le deschid multe oportunitati. Daca ne uitam la ultimele vizite ale lui Putin in India si lumea araba, parteneriatele pe care le dezvolta cu aceste tari, precum si cu China si Pakistan, ne dam seama ca Rusia redevine un jucator important pe plan international. In noua lume polara, pe care o domina fara drept de apel SUA, Rusia nu-si are locul. Insa Rusia a mai inteles o chestiune simpla: pentru a redeveni o superputere – cu toate ca Putin a negat aceasta dorinta – trebuie sa ai, pe langa forta militara si financiara, o viziune sau, mai bine zis, o noua ideologie. Oricare ar fi insa aceasta noua viziune, o confruntare nu va avea loc niciodata, caci altele sunt problemele reale ale celor doua state.
Va deveni Voronin cetăţean român?
Va deveni Voronin cetăţean român?
(Text aparut in Romania Libera, 3 februarie 2007, la rubrica de opinie pe care o tin)
Dupa o lunga absenta, ma aflam in toamna anului 2006 la Chisinau, pentru a-mi lansa cartea. În acele zile sosea in Moldova si presedintele Romaniei, Traian Basescu. L-am urmarit foarte curios ce va declara. Într-una din declaratii, dumnealui invita pur si simplu Republica Moldova sa se integreze odata cu Romania in UE. Va dati seama ce efect a avut asupra populatiei din tara de dincolo de Prut aceasta invitatie! Era foarte frumoasa intentia dumnealui, insa eu m-am intrebat simplu: de cand Romania, prin reprezentantii sai, are o astfel de putere de decizie si ce legatura are aceasta invitatie cu realitatea? Fireste ca nu avea nimic cu realitatea. Romania a fost si este o tara care nu-si poate permite astfel de decizii. UE are o politica foarte bine definita fata de modul ei de a se dezvolta si extinde. Noi, cu multele probleme, nu avem nici posibilitatea si nici autoritatea de a face astfel de proiecte de tara. Daca guvernul Romaniei ar fi cu adevarat interesat de R. Moldova, atunci ar trebui sa lucreze cu altfel de politici.
Am fost intrebat la Chisinau de lucruri foarte pragmatice: ce se va intampla cu circulatia intre cele doua state, cum e cu viza, cum e cu taxele etc. Statul roman anuntase ca pana la 1 ianuarie 2007 se vor deschide cel putin doua consulate suplimentare, unul in sudul si altul la nordul republicii. A trecut cu bine cheful de integrare si surpriza: cele doua consulate nu au aparut. Prima informatie din presa romana a fost cea legata de faptul ca guvernul de la Chisinau nu este de acord cu acest lucru. Bine, bine, dar de ce aflam abia in ianuarie 2007? Se stia bine cu ce guvern avem de-a face. Dar daca tot avem politici externe complexe, de ce nu am stiut din octombrie 2006 de eventualele probleme ca sa cautam solutii? Ne „descurcam” asa de bine cu axa Bucuresti-Londra-Washington, cu diverse politici regionale si nu reusim sa facem doua consulate banale in Moldova, unde avem interese declarate. În ultima vizita la Chisinau, Traian Basescu a recunoscut ca o buna parte din vina o are guvernul de la Bucuresti.
În autobuzul de la Chisinau la Bucuresti se discuta un subiect care m-a surprins neplacut. Basarabenii cu cetatenie romana, dar cu domiciliul in afara granitelor romanesti mergeau la Bucuresti pentru „adeverinte de cetatenie de tip nou”. Este vorba de o noua adeverinta, in vederea prelungirii pasaportului romanesc expirat sau pe cale de expirare. La ghiseul din Bucuresti au avut surpriza sa constate ca pentru obtinerea acestui „act” trebuiau sa prezinte toate documentele depuse initial pentru redobandirea cetateniei. Inutil sa spun ca nu se anuntase nicaieri acest lucru.
Nu vreti sa stiti de cate acte este nevoie! Practic, li se spunea acestor „cetateni ai Romaniei” ca expirarea pasaportului romanesc echivaleaza cu pierderea cetateniei romanesti, astfel ca, prin urmare, trebuiau sa treaca din nou prin toate procedurile de redobandire a cetateniei. Va asigur ca in Romania procedura este inumana.
Vreti sa stiti cate ceva si despre procedura pentru redobandirea cetateniei romane prin care trec fostii cetateni, basarabenii care si-au pierdut cetatenia in 1940, de exemplu? Nu sunt un tip foarte sensibil la cliseele de tip „fratii de peste Prut”, dar sunt foarte sensibil la nedreptatile facute unor oameni, mai ales cand clasa politica romaneasca o utilizeaza cu un cinism incredibil.
Ei bine, domnului ministru Mihai R. Ungureanu i-a scapat porumbelul din gura si a afirmat: “Cetatenia romana este un privilegiu, nu un drept, iar cetatenii romani trebuie sa faca dovada concreta a afilierii la tot ce inseamna Romania”. De cand cetatenia unei tari nu e un drept, ci un privilegiu? Suntem cumva intr-un stat medieval in care acordam privilegii, in care nu mai facem nicio distinctie intre drepturi si privilegii? De altfel, statul roman a si fost dat in judecata de un tanar in legatura cu problema redobandirii cetateniei. El a pornit de la o deductie simpla: daca intre 2002 si 2007 judecatorii comisiei pentru acordarea cetateniei au reusit sa acorde in medie cate 37 de cereri pe luna (conform Monitorului Oficial), atunci, daca sunt depuse 750.000 de cereri, reiese ca statul roman are nevoie de 1600 de ani, cu conditia ca nimeni sa nu mai ceara cetatenie (pentru detalii juridice va recomand www.curaj.net). Exista si un raspuns formulat de Ministerul Justitiei, care pe mine m-a socat: “Aveti dreptul sa cereti cetatenia, dar statul nu este obligat sa v-o dea”. Sa fie chiar asa? Domnule presedinte, cum e cu invitatia de anul trecut? A fost cumva la misto si “fratii nostri mai saraci” nu au inteles-o? Da, sunt de acord, orice stat are dreptul sa-si aleaga cetatenii, dar trebuie sa spuna clar dupa ce criterii si reguli face acest lucru.
“Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi ” – Flux, Chişinău, 8 februarie 2007
interviu cu Vasile Ernu realizat de Mihail Vakulovski
– Cum ţi-a venit ideea scrierii acestei cărţi – “Născut în URSS” (care a apărut la editura Polirom, 2006)? Ai trăit-o/gândit-o multă vreme? Îţi aminteşti când şi cum ai hotărât că gata, e timpul s-o scrii, să te apuci de lucru?
– În ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu faţă de fosta mea patrie. O patrie care nu mai există decât în amintire şi în arhive. Şi m-am decis că trebuie să scriu neapărat aceasta carte. Am vrut să fie un proiect colectiv, care nu a mai ieşit. Am decis să o scriu singur şi cred ca am decis bine, cel puţin pentru mine. Sunt mulţumit, cu toate că zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat să fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal şi care nu vrea să fie exhaustiv cu orice preţ. Am avut o pauză de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucureşti şi în acest rastimp am scris cartea. Am observat că depresiile, crizele şi timpul liber fac bine la gândire. Am trecut prin ele şi am ieşit cu o carte. Sper că e o carte bună, nu perfectă, ci bună. Nu mă cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau să fiu un scriitor care incită la gândire, care pune probleme şi cititorul sa se bucure citindu-l. Atît.
– Cum a fost primită cartea? Ai avut reacţii pozitive-pozitive sau negative-negative?
– E clar că am avut recenzii dominant pozitive (pot fi găsite pe www.nascutinurss.ro la secţiunea presă). E interesant, căci cartea are o mulţime de elemente incomode pentru modul de a gândi în spaţiul românesc. Dar cel mai important e faptul că reprezentanţii generaţiei tinere au recţionat extrem de pozitiv şi acest lucru mă interesează cel mai mult. Recunosc că segmentul de pâna-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut însă multe reacţii pozitive de la oameni foarte în vârstă, dar probabil cu un spirit tânăr. (Acum cred că grupul ţintă nu poţi sa-l prevezi, sa-l prestabileşti, căci vei avea mereu surprize. Am avut, de exemplu, reacţii virulente de la anumiţi critici tineri care repetă ca papagalii ce le spun şefii la şedinţe şi am primit critici favorabile de la oameni înaintaţi în vârstă, care m-au surpsins plăcut). Am avut şi reacţii neobişnuite, mai ales că volumul a fost lansat şi cu un site în paralel. Site-ul are o mulţime de poze, muzici, filmuleţe etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernăuţi. Omul a plecat în anii ’45 în SUA. Mi-a scris că a plâns când a văzut şi ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost şi reacţii la care nu m-aş fi aşteptat. Oricum, experimentul carte-site a funcţionat pozitiv. Pe lângă faptul că a fost un prim astfel de experiment în Romania, el a dat şi un plus de forţă carţii. Am avut în prima lună in jur de 4000 de vizitatori unici.
– În România s-au scris în ultimii ani câteva cărţi care explorează comunismul din această perspectivă subiectivă şi personală, fără implicaţii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume dispărută”. Care este opina ta despre aceste cărţi şi prin ce ţi se par ele înrudite cu cartea ta?
– În raport cu aceste cărţi eu mă plasez într-o vecinătate distantă. Avem multe lucruri comune, însă eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci îl abordez în perspectiva înţelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisă în paralela noi şi ei (noi comuniştii, ei capitaliştii), de aceea încerc să arăt că diferenţele nu sunt atât de mari pe cât par, că sunt diferite forme de represiune. Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi şi faţă de ce nu mai suntem liberi. Iar cel mai important e faptul că eu spun că noi trebuie să fim mereu cu mintea limpede şi trebuie să chestionăm, să incomodăm, să gîndim, să luptăm, căci sistemele nu vor decât să ne utilizeze. Deci, eu încerc să intrig, să incomodez, să zgândăr diverse straturi pentru a incita la gândire şi discuţii. Dar afirm cu modestie şi responsabilitate: nu cred că ceea ce spun este neapărat adevărat.
– Apariţia acestei cărţi (a, felicitări pentru debut, de fapt!) ţi-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?
– Într-un fel da. Experienţa scrierii acestei cărţi mi-a dat peste cap câteva prejudecăţi despre mine. Credeam că scriu mult mai greu decât am reuşit să scriu. Mi-a dat încredere şi curaj. Şi, fireşte, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zonă mai experimentală, sau mai degrabă mai amestecată ca stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi aparţine). Următoarea carte e despre România, despre intelectualitatea româna. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a clişeelor culturale româneşti. Totul va fi de o manieră ironică, scrisă lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema României, ci gândirea fundamentalistă şi manelistă a unei mari părţi a intelighenţiei române. Însă până atunci voi scoate o variantă a cărţii “Născut în URSS” într-o formă total diferită, în colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuală. Cred că va fi o surpriză plăcută. Şi, fireşte, negociez posibilitatea traducerii în alte câteva limbi a cărţii. Mă interesează în mod special piaţa rusă şi cea germană. Pentru mine cred că va fi o perioadă interesantă. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinaţiilor: „S-a spart ghiaţa, domnilor juraţi! S-a spart ghiaţa”. Aşa că „Şedinţa continuă!”.
8 February, 2007
Comments Off on “Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi ” – Flux, Chişinău, 8 februarie 2007