“In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor” – Realitatea romaneasca, 27 iunie 2007
interviu cu Vasile Ernu realizat de Ivana Vlad
A uimit o Romanie letargica prin umorul nebun, savoarea literara, sinceritatea debordanta si atitudinea critica, dialectica a cartii sale “Nascut in URSS” (Ed. Polirom). Distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Vasile Ernu ia cu inversunare pozitie contra oricarui sistem, tocmai pentru a simti viata.
– Eroii, simbolurile, locurile (de ex. “Tualetul” sau comunalka), obiectele amintite de tine cu umor, ironie si nostalgie incearca sa recreeze o lume sau doar o recupereaza prin tandrete?
– Da, cartea are multa ironie, umor, tandrete si nostalgie. Niciunul dintre aceste sentimente nu-mi sunt straine si fata de niciunul nu ma jenez. Vorbesc despre viata mea, despre viata din interiorul unui sistem, iar aceste sentimente fac parte din viata. Unii au criticat elementul nostalgic din textele mele. Imi pare rau, dar discursul de azi care incearca sa diabolizeze nostalgia cred ca e un discurs fals. Nostalgia face parte din noi si e un sentiment important. Atentie: nostalgia nu are de-a face cu sistemele politice, ci cu timpul si trairea noastra in timp. Unul dintre sensurile centrale ale cartii este legat de modul meu de a privi prezentul. Cartea mea este despre trecut, dar despre un trecut care priveste inspre prezent. Este un soi de privire a prezentului dinspre trecut. De aceea eu ironizez si pun in discutie in aceeasi masura si trecutul, dar si prezentul. Pun fata in fata cele doua sisteme, incercand sa trag un semnal de alarma si sa spun ca, indiferent in ce sistem traim noi, facem in esenta aceleasi compromisuri.
– Fiind de formatie filosof, te consideri ca facand parte din una dintre categoriile amintite in carte, Scepticul?
– Vin din zona stiintelor umane cu toate ca sunt indragostit de literatura. Cred cu convingere in nevoia de reflectie si pledez pentru o pozitie critica. Da, ma regasesc in pozitia Scepticului, cel care interogheaza mereu, pune la indoiala totul si mai ales propriile convingeri. El este cel care nu se inregimenteaza, nu devine un mic pion intr-un mecanism mai mare. El stie ca sistemele (mai ales cele politice) sunt create pentru a te pune la locul pe care-l cred ele necesar. De aceea Scepticul este elementul incomod, un soi de virus al sistemului. Aceste personaje au fost mereu marginale, indiferent daca vorbim despre comunism sau capitalism. Iar limbajul de lemn nu este specific doar sistemului comunist. Putem lua orice domeniu bine marketizat din ziua de azi si vom vedea ca limba de lemn este prezenta si la case mai mari.
– Daca ambele sisteme, atat comunismul, cat si capitalismul inregimenteaza individul, acesta din urma cu mijloace mult mai perfide cum spui tu, ce spatiu ne mai ramane atunci pentru libertatea personala?
– Teza mea este foarte simpla. Ne nastem in cadrul unor sisteme politice, economice, culturale. Unii au sanse de a se naste in sisteme mai putin dure, in vremuri mai putin tragice. Insa, indiferent in ce sistem te nasti, trebuie sa nu uiti ca viata este lucrul cel mai important. Nu trebuie sa uitam ca viata ii este data omului pentru a fi traita, si ar fi mare pacat ca sistemul sa ne traiasca viata. Riscul mare in sistemele de azi, unde se mimeaza atat de bine fericirea si unde bunastarea se confunda cu fericirea, e faptul ca viata iti este furata foarte usor. Viata poate deveni o minciuna asemenea reclamei. Asa ca nu trebuie sa credem ca cele 30 de feluri de salam si cele 30 de posturi TV au rezolvat lucrurile. Aceste lucruri, ca si cei “30 de arginti” pe care-i primim pot uneori complica si nicidecum rezolva lucrurile. Acesta este paradoxul. Pericolele mari pot veni de unde ne asteptam mai putin.
– Daca “cel mai mare proiect politic utopic al modernitatii”, URSS-ul, a dat faliment, crezi ca si capitalismul are sansa asta? Sau problema nu se pune in termeni de contradictie a celor doua sisteme, ci de complementaritate?
– In esenta cele doua sisteme nu au fost fundamental contradictorii. URSS si SUA erau un soi de vas comunicant. E adevarat ca URSS a fost net mai brutal si cu incalcari flagrante si la vedere. Cred ca SUA (ca s-o luam ca etalon al sistemului capitalist) nu s-a bucurat foarte mult cand a disparut URSS, caci si-a pierdut punctul de referinta. Iar cand dusmanul fata de care de definesti dispare, ai probleme cu propria identitate. Acest lucru se vede tot mai mult in incercarea Statelor Unite de a reinventa permanent dusmani. Revin: fata de sistem, oricare ar fi el, trebuie sa fim critici si in nici un caz nu “trebuie” sa-l aplaudam. Aplauzele intaresc si dezvolta partea urata si totalitara a sistemului. Ceausescu este un exemplu perfect. Dintr-un amarat de cizmar a devenit ditamai dictatorul si “fiu iubit” fiindca poporul s-a transformat in aplaudac. Cand am incetat sa aplaudam, el a disparut. Asta e lectia simpla, dar care se invata foarte greu
27 June, 2007
Comments Off on “In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor” – Realitatea romaneasca, 27 iunie 2007
Cat de Bastroe este politica noastra externa?
Cat de Bastroe este politica noastra externa?
(Text aparut in Romania Libera, Joi, 21 Iunie 2007. Iar pentru a nu va tine in politichii triste va pun o faimoasa trupa cu iz odessit Amsterdam Klezmer Band. Piesa 2 este specifica mahalalelor din Odessa)
Recent scriam un text pe care-l publicam aici si il numeam sugestiv “Exista, oare, Ucraina?”. si sustineam ca Ucraina exista asemenea oricarui alt stat produs dupa destramarea URSS-ului. El este chiar un vecin impunator, dar care are foarte multe probleme. Acest tanar stat se confrunta in mod radical cu propria identitate, o identitate rupta in doua. Aici totul este juma-juma. Jumatate din cetateni vorbesc limba rusa, jumatate, limba ucraineana, jumatate voteaza politica “orange” care este tot mai confuza, jumatate voteaza o politica “albastra” care devine tot mai pragmatica. Iar Maidanul din centrul Kievului este impartit de fiecare data de doua grupari, una pro-Iuscenko, alta pro-Ianukovici. Insa, in ciuda acestui fapt, Ucraina reuseste de o maniera consecventa, pragmatica si mai putin spectaculoasa, sa ne creeze probleme. Probleme pe care, surpriza, diplomatia noastra nu numai ca nu le-a prevazut, ci a fost cea care a aflat aproape ultima. Pe langa Insula serpilor, marea problema cu care ne confruntam de ceva vreme este faimosul Canal Bastroe.
Contextul este urmatorul. In 1997, in mare graba, la presiuni externe si pe fondul dorintei Romaniei de a intra in NATO, era semnat la Neptun tratatul romano-ucrainean de catre presedintii Emil Constantinescu si Leonid Kucima, dar o multime de probleme comune ramaneau nesolutionate. Punerea in aplicare a proiectului de constructie a canalului a inceput in mai 2004 si viza constructia unui canal de 162 de km, de la bratul Bastroe din Delta secundara a bratului Chilia si pana la portul Reni. Primul tronson era inaugurat deja in august 2004. Intr-un tarziu a reactionat si diplomatia noastra, amenintand cu procese, incercand sa arate incalcarile flagrante ale vecinilor nostri. In ciuda prieteniei “orange” ale celor doi presedinti actuali, in ciuda amenintarilor unor institutii occidentale importante, Ucraina si-a vazut de canal. Rezultatul “mecanismelor si procedurilor derulate” de catre diplomatia noastra a fost infim.
Pana in acest moment, adancimea canalului este de 5 metri, insa Guvernul de la Kiev si-au propus ca aceasta sa fie de 8,5 metri, fata de 7 metri, cat au canalele Dunare-Marea Neagra si Sulina. Recent MAE al Romaniei a anuntat ca “informatia conform careia canalul ucrainean Dunare-Marea Neagra ar fi fost in mod oficial redeschis navigatiei in data de 8 mai 2007 nu este confirmata inca oficial. Potrivit Ministerului Transporturilor de la Kiev, navigatia a fost reluata, in regim experimental, pe data de 27 aprilie 2007”. Mai nou aflam din presa ruseasca ca Rusia este interesata direct in proiectul Bastroe, iar cele doua parti par dispuse sa colaboreze, lucru care va schimba mult datele problemei. Nici acest lucru nu l-am prevazut.
Ce-ar fi de conchis cu privire la politica noastra spre Est. Unu: este incredibil sa vezi cum politica externa romaneasca isi continua inertia fata de tarile din Est inca in stilul politicii externe ceausiste. De mult ar fi trebuit sa constientizam faptul ca Rusia nu mai este URSS, ca Ucraina este un stat nou cu propriile interese, diferite de cele ale Rusiei si, indiferent de ce culoare va fi la putere, caracterul interesului sau nu se schimba fundamental. Iar fata de Republica Moldova, oricat de multa istorie si limba comuna am avea, trebuie sa ne raportam ca fata de un stat independent, chiar daca problemele lui sunt complicate si dificile. Doi: politica fata de aceste tari nu se mai poate duce de o maniera abstracta si din postura unei “mobilizari generale” fata de “dusmanul”, “problema” prestabilita inca din secolele trecute. Trei: cred ca si cu aceste tari trebuie sa lucram punctual, intr-o continua negociere a intereselor si cu proiecte bine definite, chiar daca aceasta necesita mai mult efort si creativitate. Patru: prezenta (sau mai bine spus lipsa) noastra pe piata tarilor vecine in proiectele politice si economice din zona etc. arata si inaltimea diplomatiei noastre. Cinci, dar nu in ultimul rand: reactia intarziata si maniera slaba in care am reactionat la cazul “Canalul Bastroe”, precum si solutiile gasite arata lipsa expertilor (sau mobilizarea lor, daca ei exista) pe politica externa din zona Estului. Felul in care se incearca luari de pozitii in diverse chestiuni si care se reduc doar la nivel de discurs populist ne arata lipsa unei strategii pe aceasta zona. Dupa parerea mea, cele mai mari probleme din perioada postaderare la UE si NATO cu care se va confrunta politica externa romaneasca vor veni din aceasta regiune. Cum le vom rezolva depinde foarte mult de noi.
Odă pietonilor şi bicicliştilor
(Dupa ce am citit Elogiu lui Siegfried a domnului Liiceanu recunosc ca nu m/am abtinut si am scris un text care a aparut in Observator Cultural nr 118.
Aici se gaseste textul dlui Liiceanu
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11224&art=29747&cHash=1fd0dbadde )
Odă pietonilor şi bicicliştilor
Lui Siegfried din partea unui pieton
De pe bicicleta mea Minsk, de o vârstă cu cravata mea de pionier, merg pe străzile Bucureştiului şi mă uit cu oarecare ironie şi compasiune înspre Maybach-urile, BMW-eurile şi Volvo-urile indiferent cui aparţin ele. Nu am nimic cu maşinile, nici cu automobiliştii, fie că scriu cărţi, fie că vând valută la colţ de stradă. Dar daţi-mi voie, totuşi, să fiu solidar cu pietonii şi bicicliştii. Stimaţi automobilişti vă rog să nu uitaţi că „mersul pe jos face piciorul frumos”. Iar acum o să vă repovestesc (remake) cea mai duioasă odă dedicată PIETONULUI, marca ILF & PETROV.
Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au sta¬bilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.
Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.
Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inven¬tat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar tro¬tuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.
În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât ori¬unde.
În întinsa noastră patrie, maşina — destinată, în concepţia pietonilor care au inventat o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor — a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de mem¬bri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci poliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.
În general, prestigiul pietonilor s a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.
Iată-l făcând „autostopul” de la Bucureşti la Vama Veche, pe şoseaua dobrogeană, într o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorga¬nizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul de weekend, plecat de tânăr în vacanţă şi care, ajuns sub porţile Bucureştiului, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n o să apuce să-l reţină.
Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n ar fi băgat de seamă că e într adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care — colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) — este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: “Visul şoferului”.
În aşa hal a decăzut pietonul!
Numai în micile oraşe de provincie (pe cale de dispariţie) pietonul (şi biciclistul) mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.
Fraţilor, e timpul să reabilităm demnitatea Pietonului şi Biciclistului! Şi nu uitaţi: maşina nu este un lux ci un mijloc de locomoţie care poate dăuna grav sănătăţii.
Tehnica Shashki / Dame
Tehnica Shashki / Dame
In cartea mea am vorbit de citeva tehnici de consum a alcoolului. Iata o tehnica de care am uitat: tehnica Dame (Shashki cum zic rusii).
E vorba de jocul de Dame care in loc de piese se folosesc pahare mici umplute cu vodka (cele albe) si cu vinars (cele negre). 12 piese pe de o parte si 12 pe cealalta parte. Se juca pe principiul jocului clasic. Cel care cistiga o piesa consuma continutul. Cistiga cine consuma, fireste, toate piesele/pahar ale adversarului.
Iata o mostra din filmul Fitil.
Rog sa nu incercati acasa si nici la munca!
Viata ca o prada – Ziarul de duminica, 1 iunie 2007
de Daniel Cristea Enache
Cu un deceniu in urma, aparitia unei carti precum Nascut in URSS de Vasile Ernu (Editura Polirom, 2006, Premiul Romaniei literare si Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut) ar fi fost de neimaginat. Anii ’90 au insemnat, in primul rand, o uriasa decomprimare postsocialista, cu un predominant discurs anti-.
Chiar si acum, se vorbeste si se scrie despre comunismul autohton cu multa patima si partinire, acuzatorii inflexibili si aparatorii nostalgici disputandu-si prada (propriul trecut) fara un minim efort de obiectivare.
Problema esentiala pe care o pune cartea lui Ernu aceasta este: ne-am trait viata in comunism ca niste jalnice larve, ca niste prizonieri cu toate atributele si reflexele captivitatii? Sau am putut fi totusi senini – nu numai lasi, ci si curajosi, nu doar deprimati, ci si fericiti in cadrul vechiului Sistem? Iar daca rememoram episoade frumoase, fragmente existentiale pline de lumina, al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i-a rezistat, smulgandu-i franturi de bucurie personala?
Nascut la Odesa, in 1971, Vasile Ernu refuza identitatea regionala, basarabeana, ca si apartenenta la o Romanie ideala, regasindu-se in schimb fara probleme de constiinta in “necuprinsa tara mea natala”, Uniunea Sovietica.
Printre cei 262.400.000 de cetateni ai “bastionului pacii”, CCCP. Are evidente nostalgii imperiale, deplange alunecarea Rusiei de azi in modelul liberalismului extrem si ii ridiculizeaza, de cate ori are ocazia, pe politicienii, istoricii si creatorii de istorie din Occident si Statele Unite, care au castigat Razboiul Rece, ideologic-economic, si topaie acum, fericiti, pe cadavrul Uniunii Sovietice.
Opiniile autorului despre disidentii estici sunt absolut consternante. Iar activistii moscoviti si cei vest-europeni sunt etichetati la fel: “politruci”. In fine, intre televiziunea de stat din URSS si mass-media occidentale, comertul socialist si cel capitalist, exista o subterana trasatura de unire. Diferenta e de accent, de nuanta: unii vand ideologie, altii vand marfuri. Propaganda si intr-o parte, si in cealalta. Mai ramanea de adaugat ca milioanelor de victime ale lagarului socialist (morti, torturati, deportati, deznationalizati, deposedati de avere, trimisi la munca de jos…) le corespund milioane de “robi fericiti” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stanga, pur si dur, incheiat la toti nasturii, sa reflecte lumea intr-o insigna rosie.
Nu va grabiti totusi sa-l puneti la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex si totodata mai subtil decat o asemenea stupida apologie a comunismului, pe care comentatori neatenti ai cartii i-au reprosat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie si o morala de homo sovieticus, descriind si interpretand prin aceasta grila viata in URSS. Asa-numitul homucus, cetateanul care sta la cozi si bea litri de votca, sufera cumplit cand Gorbaciov introduce prohibitia bauturilor alcoolice, merge la “tualetul public” si se descarca alaturi de alti tovarasi, sta in apartamente comune si isi cunoaste la perfectie vecinii, e mandru de progresele stiintei sovietice si de superioritatea scolii sportive, jura pe Lenin, se teme inca de Stalin si spune bancuri cu Hrusciov, asteptand ziua in care mareata lui Uniune va zdrobi si ultima reduta, impunandu-si modelul dincolo de Atlantic.
Pe trunchiul tare, batos al mentalitatii sovietice sunt “altoite” experiente personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic si melancolic. E un rasu’- plansu’ pe care il cunoastem destul de bine, o jale schimbatoare, ce defineste exact amalgamul de sentimente cu care ne retraim trecutul.
1 June, 2007
Comments Off on Viata ca o prada – Ziarul de duminica, 1 iunie 2007
Oglinda retrovizoare – Orizont, Nr. 5 / 25 mai 2007
Cristina Chevereşan
VASILE ERNU
Născut în URSS
Iaşi: Polirom, 2006
În urmă cu aproximativ o lună decideam ca pentru următorul număr al revistei să scriu despre volumul lui Vasile Ernu, proaspăt lansat cu film şi muzică la Timişoara. Între timp, autorul născut în URSS în 1971 a fost premiat pentru debutul din 2006 atât de Uniunea Scriitorilor din România cât şi de România literară. În aproximativ un an de la publicare, cartea ajunsă deja la a doua ediţie („un fel de arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice”) pare să fi făcut turul redacţiilor, cronicilor de specialitate şi librăriilor, unde şi-a întâlnit cu repeziciune cumpărătorii. Mai mult, site-ul adiacent („o extensie vizuală şi audio a cărţii”) permite accesul unei largi categorii de consumatori la ceea ce se anunţă pe varii căi a fi o istorie aparte a unei experienţe comun(ist)e.
Ce asigură impactul volumului de ‚începător’ strecurat cu succes printre consacraţii autori ai Ego-grafiilor? Înainte de toate, probabil, miza pe sinceritate a unui memorialist venit dintr-o lume simultan străină şi apropiată publicului român. Stabilit în România, Vasile Ernu traduce spaţiul natal, mitic al de-acum-dezintegratei URSS în arealul adoptiv al unui fost satelit al acesteia. Dubla apartenenţă a scriitorului îl transformă în purtător de cuvânt credibil al trecutului sovietic, redescoperit şi expus gradat. Într-o perioadă în care revizitările fostelor sisteme stârnesc încă reacţii emoţionale extreme, calea aleasă este una dragă literaturii recente: explorarea amintirilor. Modalitatea diferă însă de cea a auto-ficţiunilor la modă, rezultatul nefiind un discurs cu erou-persoană-întâi. Protagonistă este însăşi Uniunea Sovietică, nu doar aşa cum arăta la un moment dat prin ochii unui cetăţean singular, ci ca organism plin de viaţa celor ce l-au visat, adulat, suportat şi, în cele din urmă, desfiinţat.
„Niciodată n-am reuşit să înţeleg în URSS unde se termina povestea şi unde începea realitatea, unde se termina realitatea şi începea povestea. Noi trăiam alături de eroii noştri, alături de duşmanii noştri […] Cultura sovietică a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una din cele mai bizare istorii. Asemenea unui roman, aici, în URSS, toţi eram contemporani şi toţi eram făptaşii unei singure scriituri. URSS era un soi de komunalka în care toţi eroii din viaţa reală sau din cărţi şi filme locuiau împreună alături de noi, simpli cetăţeni sovietici”. Cartea lui Ernu este în sine un asemenea hibrid: registrul personal se întâlneşte cu reproducerea şi analiza celui oficial, candidele rememorări ale adolescenţei sunt contrabalansate de meditaţii ulterioare, mature.
Surpriza textului o poate oferi atitudinea povestitorului: departe de a plasa trupul îmbălsămat al defunctei Uniuni într-un mausoleu luxos, el îl disecă atent, cu grijă şi afecţiune reală pentru momentele ce l-au format. Dacă, din perspectivă actuală, analiza se aseamănă unei autopsii, delicatul ei obiect rămâne prezent – în amintire şi dezbatere. Volumul se concentrează mai puţin asupra lumii sovietice ca produs al unei ideologii politice divinizate şi demonizate, şi mai degrabă asupra aspectelor de cultură şi civilizaţie devenite locuri comune ale experienţei descrise. O bună parte a fenomenelor prezentate devin monedă de schimb între autorul implicat şi cititor, cel din urmă fiind pus în poziţia de a se identifica într-o serie de posturi specifice epocii.
Vasile Ernu trece în revistă realităţile cotidiene ale URSS-ului, de la cele mai prozaice (tualetul, komunalka, băuturile preferate ale creativului cetăţean sovetic) până la cele ‚artistice’ (literatura şi eroii săi, dansul, muzica, filmul, televiziunea: fiecare cu figurile reprezentative, simbolistica şi evoluţia sa). Volumul are aspectul unei colecţii de exponate uşor stranii, desuete, învăluite de o nostalgie în tonuri amărui. Scriitorul urmăreşte cronologia şi dinamica fenomenelor, alterarea puterii simbolice a marilor valori de la baza magnetismului (şi mai) marii utopii. Pornind de la exemplul personal concret, el panoramează, încadrează particularul într-un general perceput cu acurateţea detaliilor de moment şi fineţea interpretărilor post-factum.
Cartea vorbeşte despre micro-istoria compusă din obiceiuri, vise, evadări din imediat fără a evita coordonate arhicunoscute înăuntrul şi în afara imensului teritoriu. Lenin, Stalin, Hruşciov, Gorbaciov sunt surprinşi în maniera ce domină scrierea: complexă, incluzând profilul ‚oficial’, elemente de specific individual (detalii, intimităţi, anecdote) şi receptarea de masă. Vasile Ernu îşi îndeplineşte rolul de ghid prin URSS nu doar cu ochii deschişi, ci şi cu sufletul. Perspectiva este cea a insider-ului ajuns în exterior: el poate obiectiva, observa detaşat fisurile unei compoziţii de care, totuşi, nu se dezice. Perfect conştient de marile defecte ale unui sistem falimentar, rămâne devotat farmecului unui acasă atins mai puţin de politica de stat cât de cultul prieteniei, unicităţii, eroismului.
O calitate esenţială a scriiturii o constituie umorul. Concretizat în primă instanţă în forma de rezistenţă a normalităţii în faţa aberantului, bancul, el se insinuează în modalitatea de construcţie a întregului volum, a succesiunii de fraze şi paragrafe. La urma urmelor, spune Ernu, „ironia şi gluma în mod special le-am învăţat extraşcolar, însă, cu siguranţă, în şcoala sovietică”. Remarcile persiflante la adresa naivităţilor sau ipocriziilor anumitor etape şi structuri sunt uneori depăşite ca efect de comicul delirant al autenticului livrat fără comentariu. Scriitorul are intuiţia tăcerilor semnificative: ce ar mai fi de adăugat la legile sexuale ale proletariatului revoluţionar, reproduse după broşura Revoluţia şi tineretul (1924)?! Exemplu aleatoriu: „selectarea persoanei de sex opus se face pe linia clasei revoluţionare şi a oportunităţii proletare”…
Privită în ansamblu, cartea lui Vasile Ernu poate funcţiona şi ca mijloc de informare, şi ca versiune personală a istoriei colective. Spre deosebire de abordările pur emoţionale, se remarcă formaţia filosofică şi poziţionarea critică a autorului. El nu se rezumă la flashback-uri grăitoare din experienţa imediată, ci punctează devenirea şi implicaţiile unor fenomene de tipul reclamei, propagandei, disidenţei. Exacerbarea orgoliilor naţionale, fabricarea de mituri egal înălţătoare şi mistificatoare, dublul discurs al libertăţii şi interdicţiei sunt teme conturate progresiv. Se vorbeşte despre cultura şi limbajul cozii, spre exemplu, făcându-se referire nu doar la o realitate penibilă incontestabilă, ci la un fenomen social: „N-au creat ei cu toată libertatea lor şi cu toată societatea lor civilă atâta bogăţie cât am creat noi prin această instituţie socială […] Aici se făceau noi cunoştinţe, se dezvoltau idei şi opinii, se creau ori se dizolvau solidarităţi de grup. Aici am văzut puterea proletariatului şi mânia sa”.
Născut în URSS face mult mai mult decât să depene povestea sovietică a unui ex-locuitor al unei foste Uniuni statale. Inspectând trecutul recognoscibil şi îndelung disputat, cartea joacă, pe lângă rolul de document şi discurs literar de calitate, şi pe cel de avertisment. În momente de încrâncenare, o lectură sentimentală poate destinde, acţionând însă în acelaşi timp cu eficienţa unei oglinzi retrovizoare: iată ce am lăsat în urmă! Astfel, Vasile Ernu provoacă la reflecţie, la interpretare comparativă şi la decantare atentă a nuanţelor: „libertatea postcomunistă a anilor ’90 a creat mai degrabă un mare gol şi ne-a arătat că nu poţi produce cultură având doar libertatea”. Născut în URSS este un manifest deschis pentru raportarea inteligentă la trecut, un panou de atenţionare cu litere mari, ilustraţii clare şi o semnătură responsabilă.
25 May, 2007
Comments Off on Oglinda retrovizoare – Orizont, Nr. 5 / 25 mai 2007
Tinerii scriitori între Nicoleta Luciu şi Nicolae Manolescu
Tinerii scriitori între Nicoleta Luciu şi Nicolae Manolescu
(text aparut in Observator Cultural)
Recunosc, sint pentru prima data la un astfel de eveniment. Nu cred ca am mai vazut atitia scriitori gramada. Scriitori, dar mai ales poeti. Cum nu m-am prea invirtit in medii literare, eram foarte curios sa-i cunosc pe unii pe care-i stiam doar din citite. De fapt, aceasta si este menirea unor astfel de intilniri. Se dau niste fonduri (nu multi bani, ca scriitorii sint baieti fara pretentii si pot sta si cite patru in camera… а propos, mai sint hoteluri cu astfel de camere si la Cluj), se aduna lumea si au o parte oficiala, de altfel, neinteresanta, care justifica evenimentul, si una neoficiala, cea cu adevarat importanta.
Orice intilnire de acest ordin porneste de la citeva intrebari tari care vin din partea criticii. Sint intrebari care se pun cu degetul la timpla, cu fruntea putin incretita si cu o privire indreptata in gol. Ce este un scriitor? Ce mai inseamna sa fii astazi un scriitor? Ce vrea scriitorul? S-au incercat diverse raspunsuri. Nimeni nu a fost de acord cu nimeni, insa toata lumea prezenta a acceptat unanim o concluzie: viata ii este data omului o singura data pentru a-si scrie Opera si mai ales, vorba lui Venicika Erofeev, sa nu uite reteta de bautura.
Acum o sa va spun ce am inteles eu din toata aceasta mahmureala de discutii. Cum in acest moment sint pasionat de literatura si scriu un volum de Lectii de literatura pentru ochisori micuti (5-8 ani), nu stiu sa le explic alora mici ce e un scriitor, insa pot sa le explic simplu ce vor scriitorii. Ei bine, scriitorii vor doua lucruri banal de simple. Mai intii, ei vor sa intre in manuale. Nu exista exceptie. Cine crede in arta de dragul artei in secolul al XXI-lea se insala amarnic. Acesti baieti suparati, mai mult sau mai putin orgoliosi sau vanitosi, vor cu tot dinadinsul sa intre in arhive. Pentru asta sint dispusi sa faca orice. Ei vor sa fie cit mai repede cu putinta muzeificati. Din fericire, majoritatea intra in manuale abia dupa moarte, dar, slava domnului, sint destui care intra in ele si in perioada vietii. De aceea, prima masina de produs staruri literare (asta se simtea extraordinar de bine in comunism) era Crisma Muzeului Literaturii si saptaminalul Romania literara. O binecuvintare a lui Preda, o cronica buna scrisa de un critic important si… erai scriitor! Aceasta e prima lectie.
in afara de dorinta apriga de a intra in manualul de literatura, scriitorul mai vrea un lucru. El vrea sa fie citit, adica sa fie vindut. insa, atentie, nu vrea sa fie comercial! Ei, aici e mare bai. Traditional, scriitorul roman dispretuieste masele, cultura de masa si tot ce e comercial. Scriitorul roman este elitist prin excelenta. in acelasi timp este foarte invidios pe Nicoleta Luciu pentru ca apare in toate revistele glossy si la televiziune. Scriitorul roman se simte nedreptatit, iar obraznica de Luciu ii face concurenta neloiala. Daca s-ar putea sa scrie ca Herman Hesse si sa fie faimos ca Bruce Willis ar fi excelent. Dar asta nu se prea poate. Asa ca faima dupa care tinjeste se cistiga prin alte mijloace, putin mai sofisticate. insa astia mici au inceput sa inteleaga cum stau treburile cu procurarea de imagine, notorietate, faima, fie ea si derizorie. Pentru asta, ei trebuie sa renunte la mecanismul vechi de productie culturala sau, mai bine zis, sa stimulezi mecanismul vechi cu alte mecanisme mai noi. Acum nu trebuie sa te lupti sa apara o cronica a lui Manolescu in Romania literara, ci sa fii recomandat de Gheorghe, Mihaela Radulescu sau Nicoleta Luciu.
Bataia mare se duce acum pe cotidiene, reviste glossy, TV-uri etc. Se pare ca Nicoleta Luciu vinde mai tare decit Manolescu. insa va spun sincer ca Manolescu n-are nici o vina. Ideal ar fi ca Manolescu sa te laude la ziar, iar Luciu la TV. Scriitorii tineri au inteles povestea cu vindutul si asta se simte atit in atitudinea lor, cit si in ceea ce scriu si cum scriu. Si, in sfirsit, in Romania incepe sa se dezvolte literatura de consum. Este poate cel mai important moment de pe piata culturala locala, iar vinovatul cel mare este Editura Polirom. Repet – si o spun cu multa convingere – acesta este poate cel mai important moment cultural din ultima suta de ani, intrucit convingerea mea porneste de la o teza simpla: o cultura care nu are o literatura de consum nu exista. Dar asta e o discutie mai ampla si o lasam pe alta data.
La intoarcerea de la Cluj, Dan Sociu imi spune doua poante pline de haz in stilul sau inconfundabil. „Stii care e cel mai mediatizat scriitor roman?“ – ma intreaba el. „Habar n-am, cred ca Mircea Cartarescu“ – zic eu. „Cel mai mediatizat scriitor sint eu, Dan Sociu“. Si-mi explica. Zilnic intre ora 8.30 si 9.00 (cu exceptia simbetei si a duminicii) Dan Sociu merge spre biroul din Calea Victoriei al Cartii Romanesti si trece prin fata televiziunii B1TV. Cum transmisia din studio are in fundal Calea Victoriei, Dan Sociu poate fi vazut zilnic intre aceste ore cind merge la serviciu. Va dati seama: ce scriitor roman mai are o expunere zilnica la un post de televiziune? Asa ca-l puteti vedea zilnic. Mai nou, face si cu mina nu stiu cui. Atentie: joia viitoare se va opri un minut si-si va prezenta cartea. Nu-l veti auzi ce spune, dar il veti vedea. Aceasta conteaza mai mult.
A doua faza e legata de ceva scandal scriitoricesc, o intrebare care a stirnit discutii in mediul scriitoricesc al tinerilor. Cine-i cel mai „gugalit“ scriitor. Sau, mai bine spus, cine are cele mai multe afisari pe Google. S-au facut topuri. Ehe, de mult tinerilor nu prea le mai pasa daca apar in Romania literara (eu zic ca inca le mai pasa). A fi sau a nu fi inseamna a fi sau a nu fi pe Google. Topul lui DCM sau Manolescu e batut de Topul Google. Atentie. Scriitorii care au diacritice sint dezavantajati. Asta e concluzia lui Ianus, care a avut de suferit de pe urma s-ului din coada. Ce sa-i faca, nu toti au norocul sa se cheme escu.
Simbata dimineata, cind coborim din tren in Gara de Nord, ce face Sociu? Imaginati-va ca nu merge sa-si cumpere o apa minerala cum credeti, ci isi cumpara presa. Adica doar un ziar. Romania literara? Gresit. isi cumpara Evenimentul zilei. Din EvZ, de pe o poza imensa, ma privesc Sociu, Crudu si Terian. Sociu mi-a luat-o si de data asta inainte. Promit sa nu mai ratez data viitoare.
Comunismul, cel mai consistent produs istoric – ZIUA, 18 mai 2007
interviu cu Vasile Ernu realizat de Iulia Popovici
Vasile Ernu a castigat doua premii de debut scriind despre omul sovietic. A vrut sa se faca lustragiu si a ajuns scriitor. S-a nascut in Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca, a trecut pe la Iasi si Cluj si a ramas la Bucuresti. Lucreaza la Polirom, editura care i-a publicat cartea “Nascut in URSS”. Surprinzator pentru multi, cu acest volum Vasile Ernu a castigat, la distanta de cateva zile, si Premiul de debut al revistei “Romania literara”, si pe cel al Uniunii Scriitorilor din Romania.
1. Spuneai, la un moment dat, că ţi-au trebuit şase luni departe de “lumea dezlănţuită” ca să scrii “Născut în URSS”. De la ce a pornit însă această carte? E pentru tine un soi de exorcizare amestecat cu un gest de sfidare (a unei lumi culturale româneşti pentru care cei 50 de ani de comunism au fost un accident iremediabil negativ)?
DA, mi-am permis acest lux, adică acela de a nu face nimic, decît să stau şi să lucrez la cartea mea. Cartea a pornit de la o incercare de a povesti trecutul comunist arătînd elemente-cheie ale vieţii cotidiene. Vroiam să fie un soi de dicţionar al vieţii cotidiene sovietice. Ceea ce mă enervează aici, aproape mă înfurie, e incapacitatea românilor de a-şi valorifica pozitiv trecutul, fie şi un trecut dezastruos. După cum am mai spus, eu încerc să arăt că sistemul în sine nu înseamnă nimic, că orice sistem e o formă de represiune, iar ceea ce contează cu adevărat e însăşi viaţa noastră. Eu povestesc această viaţă în micile ei bucurii şi tristeţi. Culmea e că şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism am dansat, băut, jucat, cîntat etc. Niciodată nu trebuie să lăsăm sistemul să ne trăiască viaţa.
Mie îmi place să fac afirmaţii contradictorii, uneori chiar şocante, căci scopul meu este acela de a pune oamenii pe gînduri. Şi acum o să-ţi spun o chestie tare. Fie vorba între noi: cel mai consistent produs istoric (cultural, economic, politic) al Romaniei moderne este comunismul. Nu analizez valoric acest produs, eu doar îl constat. (Fireşte, e opinia mea şi rămîn dator cu nişte argumente). Ei bine, dacă asta e cel mai consistent produs atunci el trebuie analizat, înţeles şi asumat. Noi ce facem? Il negăm, îl privim ca pe un sistem de ocupaţie, nu ni-l asumăm, îl aruncăm la gunoi. Asta mi se pare o mare idioţenie. E incredibil cum noi nu sîntem în stare să revalorificăm cultural acest lucru. Producţia noastra culturală e jalnică. Acest moloz de gunoi, numit comunism, este în acelaşi timp o mină de aur dacă ştim să-l revalorificăm. Uitaţi-vă ce sa întimplat anul trecut în film. 3 regizori au produs 3 filme şi au avut un suces foarte mare în Occident, unde vrem de fapt să fim validaţi. Ce au povestit ei? Ne-au povestit crîmpeie din comunism. Au revalorificat acel trecut de o manieră exemplară. Occidentul aşteaptă de la noi diferenţă. Produsul cultural se bazează acum mult mai mul pe diferenţă decît pe repetiţie.
2. Cartea ta a fost succesiv atribuită mai multor genuri (eseu, memorialistică, proză). Tu cum o priveşti?
La începutul anului m-am văzut în toate topurile posibile şi imposibile şi figuram la toate categoriile. M-am şi minunat să mă vad la proză, eseu, jurnal etc. O singură categorie nu mă nominaliza: poezia. De unde am dedus că 1. nu sînt poet (ceea ce m-a liniştit) şi 2. că originile mele româneşti sînt îndoielnice odată ce nu scriu poezie. Aşa îmi place mie să glumesc. Eu numesc ceea ce fac ca fiind un gen eretic, adică un gen care combină mai multe stiluri. Asta te avantajeează, dar şi te dezavantajează. Dar eu îmi asum acest lucru şi îmi văd de drum. Şi oricum, eu mi-am făcut treaba, am scris o carte, acum e rîndul criticilor să-şi dea cu parerea şi să-şi bată capul.
3. Ce înseamnă pentru tine cele două premii pe care le-ai primit recent?
Recunosc ca nu m-am aşteptat să le primesc. M-am bucurat fireşte, cu toate că pentru mine premiile adevarate au fost legate mai degraba de faptul ca tirajul s-a epuizat in 7-8 luni, numărul imens de cronici care s-a scris şi faptul ca am reuşit să scot o a doua ediţie în mai puţin de un an. Ce sa spun despre premii. Ele te încurajează, dar şi te obligă. Premiul vine ca un fel de validare valorică cu toate că e o validare subiectivă. Oricum nu premiile te fac scriitor. Eu le-am primit cu multă autoironie. Dar cum im place sa citez din Ostap Bender, o să o fac şi acum, iar fraza de la finele cărţii, cînd este jefuit de grănicerii romani spune cam aşa: «Va rog fara ovatii! N-am reusit sa devin un Conte de Monte Cristo asa ca va trebui sa ma recalific si sa ma fac administrator de bloc», iar în cazul meu scriitor. Eu oricum am visat să fiu lustragiu. Poate că o să m-apuc şi de asta.
4. Ai acum, în “Suplimentul de cultură”, un schimb de epistole literare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, în jurul lui Nabokov. De unde a pornit acest “exerciţiu” şi unde crezi (sau speri) că va duce?
Totul a pornit de la îndemn banal de la finele zilei: “Oare are rost să bem o bere?” Şi ambii am fost de acord ca are rost. Pe urma, a fost o discuţie copilărească: cine-i cel mai tare scriitor. În domeniul literaturii, Bogdan este un adevărat profesionist, citeşte tot şi încă ceva pe deasupra, iar eu sînt doar un amator. El a scris prima epistolă pe care a pubicat-o în Suplimentul de cultura. Practic, el a aruncat mănuşa şi eu am raspuns. După care, ne-am dat seama că poate deveni o rubrică permanenta. Vrem să continuam, caci ne-a “aprins”, ca să zic aşa. Acum trebuie să şi citesc o mulţime de cărţi pentru a mă documenta. Începe sa-mi placă. Cred că ar trebui să avem un ritm mai rapid, adică sa fie săptamînal. Care va fi rezultatul, e greu de spus, dar sînt şanse să se strîngă material de o carte. O să fii anunţată în timp util, daca aceasta se va întîmpla.
5. Ai afirmat de mai multe ori că eşti un om de stânga. Ce înseamnă, totuşi, stânga pentru tine? se pare că marxismul mai poate trăi printre noi sau e vorba de un alt fel de a înţelege această ideologie?
Opţiunile noastre ideologice (un cuvînt demult damnat) ţin de o anumită cultură, o anumită educaţie, de anumite lecturi şi oameni care te-au influenţat. Recunosc că nu rezonez deloc cu dreapta, fie ea politică, culturala sau economică. Îmi este străină, o respect şi încerc să o înţeleg. Însă treaba mea este să o chestionez, să o bun la îndoială, mai ales că acum ea este ideologia victorioasă şi dominantă. În România, din pacate, stînga a lipsit şi lipseşte cu desăvîrşire (fireşte cu cîteva excepţii). Nu există o tradiţie a gîndirii de stînga. În Romania, pînă şi comunismul a fost de dreapta. Ceauşismul a fost mai degrabă un recul interbelic. Stînga nu este comunism, nu este psd-ism, nu îmseamnă egalitarism sau mai ştiu eu ce «isme» care i se atribuie. Discursul de stînga îşi centrează mesajul pe ideea eliberării, pe diversele forme de eliberare: sociala, politica, economica, culturală. Statul modern democratic este în mare parte un produs al acestui discurs al stîngii. Liberalismul clasic care se baza pe principiul libertatea = proprietate, adică doar cel care detinea o proprietate,avea anumite drepturi, (în defavoarea celor mulţi care nu aveau nici o proprietate), a fost nevoit să-şi schimbe anumite principii, să facă concesii datorită intervenţiei în forţă a discursului de stîngă. Îmi pare rău, dar o mulţime de drepturi de care ne bucuram azi, nu ne-au fost facute cadou, ci le-am obţinut prin efort; cei puţini, care deţineau puterea şi avuţia, a trebuit să facă concesii celor mulţi care au avut ghinionul să se nască “inegali”. Dreptul la şanse egale, la echitate socială ne-a fost concesionat, nu dat, iar marele merit îl are discursul de stînga.
6. Dacă stânga înseamnă critica socială, de unde poate veni o “critică a criticii”, de pe poziţiile dreptei?
Stînga este şi critică socială. Eu cred că o critică a stîngii ar trebui să vină chiar din interiorul ei. E nevoie de o regîndire a ei, o reactualizare. Însă acest lucru deja se întîmplă.
7. Cât de “afiliat ideologic” ţi se pare că poate fi un scriitor fără a-şi limita cititorii?
E decizia fiecăruia să se afilieze cum vrea şi unde vrea pe eşicherul ideologic. Pentru mine, important e ca această “afiliere”, ataşare, să nu devină anchilozată şi sectară. Adică, important e să fii capabil de dialog cu oricine, să fii capabil să-ţi chestionezi şi să-ţi pui la îndoială propriile convingeri. Eu încerc mereu să ma autoironizez, sa-mi pun la îndoială propriile convingeri şi să încerc să-i înţeleg pe cei care au opinii diferite. Convingerea mea e că marile pericole vin şi vor veni de unde ne aşteptăm mai puţin, iar în mare parte, noi sîntem producătorii acestor pericole. Duşmanii cu adevărat periculoşi nu sînt externi, ci interni. Una dintre marile patologii ale Romaniei e faptul că mereu şi-a externalizat duşmanii. Acest lucru spune foarte multe. Dar ca sa revenim la intrebare, cred că cititorii vor o gîndire vie şi un text viu.
18 May, 2007
Comments Off on Comunismul, cel mai consistent produs istoric – ZIUA, 18 mai 2007
URSS-ul si extraterestrii – Money Express, 15 mai 2007
de Oana Pulpa
Literatura romana a inceput sa se vanda in ultimii ani, desi romancierii straini raman campioni. Dar, cine stie, daca va vine chef de vreun text romanesc, avem doua propuneri: cei mai premiati scriitori ai anului, Vasile Ernu si Petru Cimpoesu.
Cartea lui Vasile Ernu, „Nascut in URSS“ (Polirom), incearca sa ne „imprieteneasca“ cu cetateanul sovietic si cu viata lui de zi cu zi. Cea a lui Petru Cimpoesu, „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ (Humanitas), ne propune o Romanie fabuloasa, in care convietuiesc de minune oamenii simpli, agentii secreti si extraterestrii.
1) COPILUL URSS-ULUI „Nu ma asteptam sa iau aceste premii“, spune Vasile Ernu, referindu-se la cele doua premii si o nominalizare din aceasta primavara. „Am crezut ca anumite idei incomode pe care le vehiculez in cartea mea nu corespund corectitudinii politice locale. Dar m-am inselat“, mai comenteaza el.
O radiografie a vietii cotidiene din URSS – asta incearca sa realizeze autorul care, prin intermediul memoriei afective, regaseste bancul sovietic – „cel mai bun banc din lume“ –, „pionierii-eroi“, obiceiurile, idealurile, entuziasmul.
S-a nascut si a trait pana in 1990 in tara care „nu te poate lasa indiferent“. Devenit produs al acestei tari si culturi sau homo sovieticus, cum ii place sa se autodefineasca, Vasile Ernu realizeaza un colaj perfect de amintiri pe care, spune el, le povesteste dintr-o dubla experienta: cea a cetateanului care a locuit in spatiul sovietic si cea livresca.
O face cu nostalgie, dar nu cu aceea hranita de o „utopie indreptata spre trecut“, ci cu una ce il caracterizeaza pe un homo sovieticus care lucreaza cu utopii indreptate spre viitor. Si, imbinand nostalgia cu ironia, reuseste cocktailul perfect pentru o contemplare detasata. Un cocktail pe care l-a amestecat bine de la distanta pentru ca nici un tren, avion sau alt mijloc de transport nu il mai poate duce „acolo“: pentru simplul motiv ca Uniunea Sovietica nu mai exista.
INTERDICTIA CREEAZA CEA MAI MARE DEPENDENTA.
Acest mecanism „sacru“, cum numeste autorul interdictia, era in mod paradoxal acceptat de catre cetateanul sovietic, motiv pentru care orice obiect interzis devenea pentru el un obiect intim, „obiect-erou“ sau „obiect-personalitate“. Doar luand in calcul acest aspect putem intelege de ce Vasile Ernu spune, in capitolul „Prezervativul sovietic“, ca nu o sa-i ierte niciodata pe capitalisti pentru faptul ca au distrus acest mecanism „sacru“. Ca despre sex nu se prea vorbea in URSS, ca din unele filme erau eliminate secventele considerate pornografie sau ca termenul de „prezervativ“ era rostit cu voce scazuta, toate astea nu-l impiedicau pe homo sovieticus sa-si traiasca viata sexuala. Dimpotriva, interdictia, constrangerea erau suficiente pentru a produce un erotism poate mai puternic decat cel pe care l-ar fi consumat in mod direct.
Asta sa fie oare si motivul pentru care personaje precum Buratino erau transformate de imaginarul colectiv in sex machina sau simpla dezgolire a unui brat de femeie – in film – declansa „un adevarat dezmat sexual“ in mintile cetatenilor? Se pare ca da, din moment ce autorul deplange intr-un fel perioada de final a URSSului, cand aparitia starurilor sovietice care afisau – in sfarsit – un act sexual „complet si variat“ avea sa atrofieze imaginatia sexuala si nicidecum sa o imbogateasca. Dincolo de aceasta „tabuizare“ a subiectelor „neortodoxe“, aflam ca de fapt sexul ocupa un loc destul de important in viata cetatenilor sovietici, ceea ce contrazice ideea ca Vladimir Ilici, a carui sotie nu era sotie, ci „tovarasa de drum si de viata“, ar fi fost pentru homo sovieticus un model demn de urmat.
OUALE FATALE SI INIMA DE CAINE.
Cartea lui Vasile Ernu reuseste sa binedispuna, desi contine multe pasaje care iti provoaca un gust amar. Asa e capitolul „stiinta sovietica intre ouale fatale si inima de caine“, in care este radiografiata familia de proiecte stiintifice utopice care a produs adevarate transplanturi de gandire si dorinta. Cu alte cuvinte, ouale fatale si inima de caine (aluzii la modificarile genetice practicate de personajele lui Mihail Bulgakov) erau o realitate pentru stiinta sovietica. Sovieticii au jucat asadar cartea perfecta: cu riscul de a produce oua fatale si inimi de caine au transformat natura si cultura intr-o forta subordonata politic si ideologic. Dar despre toate astea, autorul considera ca cel mai bine e sa nu stii nimic sau, daca stii, sa citesti totul invers, asemenea lui Sarik (cainele transformat in om din romanul „Inima de caine“ al lui Bulgakov).
Cu toate acestea, Uniunea Sovietica pare fascinanta in cartea lui Ernu, fara ca aceasta fascinatie sa iti lase „urme si rani adanci“, asa cum le-a lasat celor care au trait in ea. URSS-ul iti pare a fi mai mult decat o tara, „un proiect utopic al modernitatii“ in care eroii, personalitatile, personajele, cuvintele si lucrurile au o semnificatie aparte.
2) INSULA CONSPIRATIILOR Ce reuseste Petru Cimpoesu – nascut in Vaslui, de profesie inginer petrolist – cu romanul „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ este, in primul rand, sa provoace halucinatii si sa manipuleze prin fictiune. Si asta de la primele pagini ale cartii, pentru care a primit Premiul pentru Proza al revistei „Observator Cultural“ si pe cel al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Experimentul Armaggedon, Experimentul Atlandida, Ministerul Teritoriilor de peste Mari, Insula Roland din Pacificul de Sud – care ar fi devenit in anii ’60 ai secolului trecut proprietate a statului roman – sunt pentru Cimpoesu instrumente manipulatorii prin care isi construieste textul parodic. De fapt, intreaga actiune se desfasoara pe Insula Roland (una imaginara) pe care autorul o transforma intr-o Romanie la scara mica. Proprietate a miliardarului
Roland Hughes, insula va intra rapid in posesia romanului Roland Carlan (sa nu va mire coincidenta numelor), care reuseste sa obtina, printr-un siretlic, documentele de proprietate. Un an mai tarziu, in ’69, va fi rasplatit de catre Ceausescu cu medalia „Secera si Ciocanul“ pentru „merite deosebite in activitatea de aparare a cuceririlor revolutionare“. In Roland exista baze militare din care dispar soldati fara nici o explicatie, rolanzii fura uleiul de la transformatorul electric, de aici sunt exportati anual cateva mii de copii spre adoptii internationale, extraterestrii sunt comestibili, iar microfoanele se ascund in supozitoare.
Americanii si romanii conlucreaza linistiti la crearea metaomului, Fundatia Femeilor Trimise practica tratamente euritmice, agenti CIA, KGB sau cei ai Securitatii romanesti urmaresc acelasi scop: cucerirea lumii prin stapanirea informatiei.
Pentru a nu-si pierde cititorul in nebuloasa scriiturii, autorul ii creeaza totusi un reper stabil la care il raporteaza pe parcursul intregului roman: triunghiul familial Vic, Christina, Kiki. Sotul, ofiter in armata americana, Christina, „o provinciala pana-n maduva unghiilor“, si copilul Kiki sunt personajele care se afla peste tot si niciunde. Lucrurile se petrec oricum si fara ei, dar faptul ca devin accidental martori ai unor actiuni bizare, ca pe ici, pe colo ni se dau detalii cu privire la viata lor de familie fac ca romanul sa nu mai para atat de ambiguu.
15 May, 2007
Comments Off on URSS-ul si extraterestrii – Money Express, 15 mai 2007
NASCUT IN URSS + CD
Din aceasta saptamina editia II poate fi gasita in Librarii si contine si un CD facut in colaborare cu AUKTYON&HVOST.
Proiectul acestui CD s-a realizat cu sprijiul celor din trupa Auktyon. Auktyon este una dintre legendarele trupe din perioada sovietică care activeaza cu mare succes şi în zilele noastre. Piesele alese pentru acest proiect sînt scrise chiar în perioada destramarii URSS-ului. Auktyon este una dintre cele mai complexe trupe din punct de vedere muzical şi a reuşit să se menţină în zona muzicii alternative chiar şi în perioada ei de glorie. Ori de cite ori ascult aceste melodii am un straniu sentiment de tristeţe şi libertate. Invitatul special al proiectului este HVOST, un mit al muzicii undergound din URSS. Textele selectate din carte sint citite de Bogdan Ghiu, iar textele versurilor sint traduse de Mihail Vakulovski. Vasile Ernu
Albumul meu preferat este Pasarea de la Auktyon (cel care e pe acest CD). Muzica asta mă unge pe suflet. Tristeţea mea e luminoasă. Cînd ascult muzica asta tristeţea mea e luminoasă şi am cea mai bună dispoziţie. Sviatoslav Starus (Zdob si Zdub)
Auktyon este o trupă care te ajută să mergi mai departe, nu doar care-ţi place „ca muzică”, cum există şi alte trupe rock ex-sovietice – Aquarium, Nautilus Pompilius, Kino, Mashina Vremeni, Kruiz, Chaif ş.a., o trupă care formează acel curent numit „russkii rock”, care se deosebeşte de rock-ul „tradiţional” datorită textului, care e foarte-foarte important pentru aceşti rock-eri şi pentru ascultătorii lor. Mihail Vakulovski (scriitor)
Auktyon e o altă planetă, aşa cum muzica rusească e o altă galaxie. Auktyon a început să cînte ceea ce cînta înainte de (sau cam în acelaşi timp cu) Massive Attack şi Portishead. Şi mult mai bine – ne vine să spunem azi, cînd descoperim trupa Auktyon graţie lui Vasile Ernu şi Mihail Vakulovski. Oricum mult mai patetic, mai trăit, mai pe sufletul nostru estic… Ascultînd cîntecele selectate de Vasile şi urmărind versurile traduse de Mihai, m-am gîndit inevitabil la glorii din anii ’80-’90 ale art-rock-ului românesc, precum Mircea Florian sau Sorin Chifiriuc. Şi m-am gîndit la marele Dan Aldea. Nu m-am putut împiedica să mă gîndesc că noi, cei care îi ascultam şi îi admiram atunci, nu am reuşit să „mergem cu ei” pînă la capăt, să le susţinem demersul şi să le încurajăm căutările artistice. Alde Auktyon au fost, din punctul ăsta de vedere, mai norocoşi. Iar publicul rusesc chiar îi merită. Florin Dumitrescu (textierul trupei Sarmale Reci)
Iata trupa Auktion intr-un concert de apartament alaturi de Hvost.
Iata textul piesei
Orlandina
La miezul nopţii am ieşit la plimbare,
Mergeam în întuneric pe trotuare.
Deodată văd la colţ o fată
Cu faţa în lacrimi.
“Unde, – zic, – te-am mai văzut?
Spune-mi cine te-a supărat?
Te-am uitat?
Eşti Orlandina, soarta mea,
Recunoaşte că te-am recunoscut”
“Da, eu sînt.
Da, numele meu e Orlandina,
Da, Orlandina, Orlandina,
Să ştii, Orlandina, Orlandina
E numele meu.
Ai spus că undeva m-ai văzut?
Ştii că m-ai supărat?
M-ai uitat?
Dar pentru tine voi uita de lacrimi,
Te voi urma de mă vei chema,
Voi fi a ta”.
“Eh, ce te-aş cuprinde,
Ţi-aş săruta mîneca hainei.
Hai, vino în braţele mele…”
Şi-n acea clipă
Cu lînă fruntea fetei s-a acoperit,
Ochiul s-a înroşit, vocea i s-a piţigăiat…
Şi ochii ca unui lup i-au strălucit.
Fioroasa m-a înşfăcat
Scoţînd un sunet ciudat
Un ţipăt turbat.
“Vezi tu, nu sînt Orlandina,
Da, nu mai sînt Orlandina,
Nu sînt deloc Orlandina,
Sînt Lucifer!
Vezi, acum eşti în mîinile mele,
Auzi mirosul sur şi-ngrozitor
Şi al focului fior?”
Astfel a zbierat şi şi-a înfipt dinţii
În ceafa mea veche şi plăpîndă
Însuşi satana,
Însuşi satana.
CD – Nascut in URSS & Auktyon&Hvost
1. Născut în URSS. În loc de introducere
2. Doroga/Drumul
3. Prima mea pereche de djinsi
4. Eşcio ne pozdno/Inca nu-i tîrziu
5. Komunalka
6. Glaza/Ochii
7. Steclopunct sau ce se poate face cu o rublă?
8. Moya lyubovi/Dragostea mea
9. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
10. Ptita/Pasarea
11. Oda tualetului sovietic
12. S dnem rojhdeniya/La multi ani
13. De la kuhne la oceredi
14. Sedimoi/Al şaptelea
15. Ce-i de facut?
16. Orlandina
Auktyon:
Leonid Fedorov – vocal, chitară, percuţie / Oleg Garkyşa – showman, vocal, text / Viktor Bondarciuk – chitară bas / Dimitri Ozersky – clape, percuţie, trompetă / Nikolai Rubanov – saxofon, clarinet / Boris Şaveinikov – percuţie / Mihail Kolovski – trompetă, trombon / Mihail Rappaport – regizor de sunet
Invitat special la piesa Orlandina, vocalistul – Hvost
Textul este citit de Bogdan Ghiu
Traducerea versurilor in romaneste este facuta de Mihail Vakulovski si pot fi citite pe: www.nascutinurss.ro