Cartile copilariei
Citeam pe blogul Luciei T despre cartile copilariei si mi-am dat seama ca mi-au disparut din casa volumele cu Незнайка (ru) / Habarnam (ro) / Nestiila (md)… ufuf… mai ales cea moldoveneasca scrisa in romaneste cu litere chirilice pe care am citit-o prima, dupa care varianta ruseasca, dupa care (anul trecut) varianta romaneasca… hehe si toate mi-au disparut.
Iata un fragment din Незнайка / Habarnam invatza si care se termina ca de obicei cu un mic esec. Cine cunoaste povestea si eroii nu are nevoie de traducere.
Ostalgie sovietica ambalata americaneste – Suplimentul Bucurestiul Cultural nr.30, 17 august 2007
de Bianca Burta Cernat
Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu. Nascut in URSS a ajuns, in mai putin de un an, la a doua editie, interviurile luate autorului – devenit foarte rapid un rasfatat al lumii literare si al presei (nu doar culturale) – curg garla, cartea are, pana acum, mai mult de cincizeci de comentarii, cele mai multe favorabile, record cu care nu se pot lauda prea multe dintre volumele (debutantilor ori consacratilor) lansate pe piata romaneasca, si inca nu sint semne ca aplombul comentatorilor ar fi scazut. Site-ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro – de vizitat!), ne pune la dispozitie dosarul complet al receptarii acestui best seller despre o lume moarta (da, moarta, nu doar disparuta…) si – deja de ceva timp – ingropata. Un dosar de presa de care “se sparie gandul”… In treacat fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurca perfect in postura de manager al propriei carti si al propriei imagini, dovedind ca, iata, chiar si un vajnic ex-cetatean al URSS se poate adapta de minune (si de ce nu ar face-o, din moment ce e in interesul sau?) regulilor lumii “capitaliste”, “consumiste”. Teribilul (ca sa nu zic teribilistul) Vasile Ernu, care plange convingator pe ruinele imperiului marelui Lenin – creand o foarte buna impresie artistica -, isi va fi dat seama pana la urma ca dracul capitalist nu-i chiar asa de negru si ca, invoindu-te cu el, poti vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat si inspirat promovat. Scriind acestea, nu am – va asigur! – nicio intentie malitioasa. Dimpotriva! Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizarii inteligente a succesului merita, de asemenea, aplauzele noastre. Si interesantul autor (moldovean? roman? sovietic?) nu se poate plange ca aplauzele au intarziat. Cele doua premii pentru debut venite, unul dupa altul, de la Romania literara si de la Uniunea Scriitorilor din Romania au picat exact la tanc, pentru ca, altfel, simpaticul Vasile Ernu s-ar fi facut foc si para si, dupa cum marturiseste intr-un interviu, ar fi renuntat sa mai scrie in limba romana… Glumesc, evident, asa cum si Ernu glumeste in interviul cu pricina.
Nu trebuie sa-l luam intotdeauna in serios pe Vasile Ernu! Ar fi o greseala sa citim ad litteram afirmatiile lui voit paradoxale din Nascut in URSS sau de aiurea. Pus pe sotii, el urmareste sa ne provoace, se amuza probabil la gandul ca ne scandalizeaza, la gandul ca rascoleste impertinent prin depozitul nostru de prejudecati “burgheze” si de idei anticomuniste si prooccidentaliste primite de-a gata. Vrea sa ne puna pe ganduri, stiind ca enervarea produsa cititorului de niste afirmatii contrariante sfarseste prin a crea emulatie si chiar prin a seduce. Pozeaza in avocat al diavolului, intra – mucalit – in rolul anarhistului de serviciu, dar e in fond un anarhist soft, in varianta postmoderna a vremurilor noastre. Vasile Ernu joaca teatru si, ce-i drept, joaca foarte bine. Ironia e unul din punctele sale forte. Scepticismul vioi, travestit in farsa, e principala sa arma discursiva. Acest poznas autor “nascut in URSS” priveste Istoria la modul cel mai postmodern cu putinta, ca pe o comedie, ca pe un amplu spectacol de carnaval, ca pe o amuzanta butaforie, ca pe un joc, ca pe un simulacru. Caci viata publica in Uniunea Sovietica, asa cum ne-o infatiseaza Vasile Ernu, sta cu adevarat sub semnul simulacrului; un exemplu: jocurile militar-sportive organizate in scoala sovietica (a se vedea capitolul despre Arlionok & Zarnita si alte distractii – “Se organizau adevarate evenimente de masa. Practic, se simula un atac bacteriologic sau atomic, ieseam toti organizat, ne puneam mastile de gaz si ne indreptam spre un adapost construit special pentru astfel de momente…”).
I s-a reprosat autorului ca nu vrea sa povesteasca decat despre micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist, despre ravagiile produse de ideologia made in URSS: crime, suferinte, ingradiri. Vasile Ernu le trece ostentativ sub tacere, pentru ca mesajul sau (declarat cinic) este urmatorul: nu-l intereseaza “istoria mare”, caci aceasta “istorie mare”, guvernata de forte oculte, ignora la randu-i individul, il oprima, il transforma intr-o marioneta; cetateanul anonim nu face Istoria, ci e purtat de suvoiul ei, caruia nu i se poate opune, de care nu e responsabil; singurul mod in care individul poate scapa de “teroarea istoriei” ar fi, in viziunea acestui eseist, retragerea in cotidian, trairea nepretentioasa, in orizontul faptelor marunte si al bucuriilor simple, fara glorie si fara deziluzii. Sigur, o lunga discutie pe tema etica a responsabilizarii si/sau deresponsabilizarii individului in raport cu Istoria se poate deschide din acest punct, semn ca volumul provocator al lui Ernu si-a atins tinta: invita la o fecunda controversa. Eseistul-memorialist din Nascut in URSS refuza programatic/polemic evenimentele/dramele majore, evadand in construirea (ce se vrea re-construire) retrospectiva a unei lumi utopice. “Paradisul” comunist al URSS pe care il descrie – nu fara distanta ironica, repet – Vasile Ernu e de fapt “paradis” doar pentru ca se suprapune amintirilor din copilarie si adolescenta ale memorialistului. Uniunea Sovietica inseamna, pentru copilul Ernu, harta impresionanta (descoperita la ora de geografie) a unui imperiu care se invecineaza “cu cine vrea”, distractivele tabere pionieresti, filmele cu Stirlitz (echivalentul sovietic, corect ideologic al lui James Bond), minunata proza pentru copii – Buratino, Habarnam, Ariciul din ceata – aparuta ca urmare a faptului ca scriitori importanti s-au refugiat in poveste ca sa evite literatura ideologizata -, muzica rock subversiva (rockerii fiind “parte a culturii sovietice, chiar daca, in felul lor, contribuiau la dizolvarea ei ideologica. Prin simpla lor indiferenta”), prima pereche de “djinsi”, adusa de fratele mai mare inrolat in Afganistan, guma de mestecat Jvacika, povestile despre Iuri Gagarin si primele expeditii sovietice in cosmos, fabuloasa rubla, cu care un copil isi putea cumpara orice, de pilda o suta de cutii de chibrituri (“Asa, mai puteai bea in bufetul scolii 20 de pahare de cafea katlovaia sau 20 de cani de ceai. Puteai merge de 20 de ori cu metroul sau cu autobuzul prin oras. Ai fi putut cumpara trei sticle de kefir (28 de copeici sticla) si o paine in forma de baton (16 copeici) sau noua portii de inghetata Eskimo, care va asigur ca era foarte buna” si enumerarea posibilitatilor e departe de a se fi incheiat…), sarbatoarea de 1 mai, “bancul sovietic, cel mai bun banc din lume”. Din amintirile sale, Ernu face un puzzle eseistic foarte inteligent si foarte agreabil. Cartea te prinde imediat in mreje, chiar daca uneori (sau de multe ori) simti ca esti in dezacord cu afirmatiile teribile, paradoxale, avansate derutant de mucalitul eseist. Textele despre komunalka – locuinta tipic sovietica, promiscuu-tovaraseasca, unde oamenii nu au loc sa respire unul de altul, dar traiesc multumiti, impartind aproape totul… -, despre “tualetul sovietic” (ca echivalent al… madelainei lui Proust) sau despre fantasticele (pentru noi!) variante de cocteiluri alcoolice cu vodka si cu substante de la farmacie sau de la vopsitorie sunt cu adevarat pagini de literatura. De literatura absurdista as zice, daca n-as sti foarte bine ca ele sunt flash-uri dintr-o realitate cat se poate de autentica.
In disputa ideologica liberalism vs. comunism, Vasile Ernu se dovedeste, daca se poate spune asa, un bogumilist: el e convins ca societatea de consum si societatea comunista sunt fetele aceleiasi medalii, amandoua la fel de legitime, la fel de opresive (propagandistul sovietic si PR-istul capitalist semanand ca doua picaturi de apa…), asa cum bogumilii credeau ca Dumnezeu si dracul sunt frati buni… Dar, o spun inca o data, nu cred ca trebuie sa-l luam prea mult in serios pe acest interesant eseist iubitor de paradoxuri si de sofisme. Nu trebuie sa-l credem pe cuvant cand spune: “Capitalismul asta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari placeri, placerea de a avea lucruri obtinute cu greu” sau: “Si va mai rog un lucru, sa nu ma luati cu injuraturi de tipul: «Democratia fara piata libera nu functioneaza». Ba functioneaza, va spun eu si va poate confirma oricare cetatean sovietic cu constiinta impacata”. “Pacat ca acesti capitalisti au reusit sa produca atatea marfuri incat sa depaseasca capacitatea noastra de a construi cozi.” Nu-l cred pe Vasile Ernu cand spune sus si tare ca sistemul sovietic s-a prabusit din cauza vreunei presiuni externe, ci din proprie vointa. Si cu atat mai putin atunci cand proclama: “Kremlinologii de productie americana trebuie sa accepte acest lucru: noi am oprit comunismul. Fiti atenti, folosesc verbul a fi oprit, si nu a fi terminat. Comunismul s-a oprit, nu s-a terminat. Si oricand poate aparea o mana care sa-l porneasca din nou”. Sa fim seriosi! Cum sa mai fie posibil comunismul intr-o epoca a Internetului si a telefoniei mobile?! Si cine ar mai avea interes sa-l resuscite?!
Vasile Ernu, Nascut in URSS,
Postfata de Sorin Antohi,
Colectia “Egografii”,
Editura Polirom, Iasi, 2006, 272 p.
17 August, 2007
Comments Off on Ostalgie sovietica ambalata americaneste – Suplimentul Bucurestiul Cultural nr.30, 17 august 2007
Plictis si Inspiratie
Ultimul film marca Igor Cobileanski.
Biserica Ortodoxa Rusa – intre educatie si Kremlin
(Un text aparut in Romania Libera si un clip a trupei Akvarium – Marea simfonie a caii ferate…. ce iarna)
Zilele acestea, presa romaneasca a scris enorm despre Biserica Ortodoxa Romana. Era firesc intr-un astfel de context si cu aceasta ocazie exceptionala a mortii Patriarhului. Multe texte insa au scos la iveala un element foarte important: increngatura incredibila care exista intre cei care conduc BOR si lumea politica romaneasca. Daca privim cu atentie tari precum Romania, Polonia si, mai nou, Rusia, putem observa o revenire in forta a implicarii bisericii in jocurile pe care le face statul, supranumit de ceva vreme stat laic.
Recent, in Rusia a avut loc o discutie aprinsa legata de implicarea bisericii in treburile statului. Zece academicieni, in frunte cu faimosii oameni de stiinta Jores Alferov si Vitaliy Ginzburg, ambii laureati ai Premiului Nobel pentru fizica, s-au adresat presedintelui rus cu rugamintea de a stopa “clericalizarea societatii ruse”. Imediat insa a aparut o “replica”, o contrareactie, din partea organizatiei ortodoxe Soborul popular, care l-a dat in judecata pe Vitaliy Ginzburg, principalul “vinovat” al cererii, pe motivul ca instiga “la vrajba nationala”.
Toata povestea a inceput in momentul in care s-a incercat introducerea in scoli a unei noi materii de studiu, Bazele culturii ortodoxe. Cei care au reactionat mai intai au fost membrii comisiei parlamentare pe problemele dezvoltarii regionale, care au atras atentia asupra modului in care “clericalismul patrunde si influenteaza sub diverse forme structurile statului laic”. Presedintele comisiei, V. Glazacev, a facut un raport in care condamna “implicarea activa a bisericii in treburile statului in loc sa-si vada de treburile ei”. In sustinerea lui a venit grupul de academicieni, care a condamnat si el “amestecul Bisericii in treburile statului ca fiind o incalcare a Constitutiei statului”, Constitutie ce proclama explicit principiul separarii dintre Biserica si stat. Vitaliy Ginzburg, una dintre cele mai lucide si respectabile minti ale Rusiei, a tras de nenumarate ori semnalul de alarma legat de modul in care patrunde educatia religioasa in scoala generala, dar si in universitate, si care tinde sa inlocuiasca educatia laica. De asemenea, Ginzburg, care este un ateu convins si care-si asuma aceasta postura, nu poate fi de acord cu discriminarea celorlalte religii si confesiuni, de aceea, crede el, intr-un stat laic educatia religioasa este un act privat.
Cum in Rusia exista o componenta federala si alta regionala a programului scolar, unele regiuni au reusit sa impuna Bazele culturii ortodoxe ca materie obligatorie. Cel mai important lucrul e faptul ca in acest moment Biserica Ortodoxa Rusa incearca sa impuna obligativitatea acestei materii avand o puternica sustinere politica, iar in Duma de Stat exista un adevarat “clan ortodox” din care fac parte si cativa ministri foarte influenti, unul dintre ei fiind chiar ministrul justitiei. Fireste ca atitudinea grupului de academicieni a iritat mai multe organizatii ortodoxe si nationaliste, iar Ginzburg a devenit tapul ispasitor al conflictului si e purtat prin sali de tribunal pentru interviurile acordate presei. La randul ei, Patriarhia din Moscova a consemnat ca “scrisoarea academicienilor este o campanie de propaganda care urmareste compromiterea Bisericii Ortodoxe Ruse”.
Rusia nu se afla la primul conflict intre gruparea ortodox-nationalista si o parte a intelectualitatii laice. Unul dintre cele mai rasunatoare conflicte a avut loc acum cativa ani, in legatura cu expozitia de arta contemporana de la centrul Saharov, numita sugestiv Atentie Religia! Expozitia prezenta un numar semnificativ de artisti care chestionau problema relatiei dintre religie si lumea contemporana. In noaptea de dupa vernisaj, expozitia a fost devastata intr-o maniera barbara, iar cei purtati prin tribunale nu au fost nimeni altii decat organizatorii expozitiei, nicidecum cei care au vandalizat-o. Motivul a fost acelasi: vinovatia pentru instigarea la ura. Ceea ce se observa in ultima perioada, lucrul care ingrijoreaza mult lumea intelectuala laica din Rusia, e apropierea tot mai accelerata dintre cler si puterea de la Kremlin. Pe fondul nevoii de impunere in fata electoratului, politicienii stiu ca au nevoie de biserica dominanta, iar biserica ortodoxa profita si ea, la randul ei, si incearca sa fie cat mai aproape de putere, iar aceasta apropiere schimba mult datele problemei.
Vreau ploaie
Uite vreau o ploaie ca la trupa Alisa… Ploaie…..
27 de ani de la moartea lui Visotki
Astazi se implinesc 27 de ani de la moartea celebrului cintaret, compozitor, poet şi actor si disident rus, Vladimir Visotki. Iata un film clandestin al anilor 80: Prima aniversare (scuze … Comemorare… e adevarat) a mortii lui Visotki (1981)
Eroul vremurilor noastre
A murit unul dintre cei mai tari autori de animatie, Alexandr Tatarski.
Iata citeva din lucrarile lui din anii 1980…
The Investigation is Held by the Koloboks
Wings, Feets and Tails
E timpul sa ne vindem!
E timpul sa ne vindem!
(text aparut in Cultura si o melodie multi-kulti a trupei Csokolom)
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident:
a. investitii masive in imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ in teme & formule cu ce se vinde in Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze in selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca in urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ in Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, in momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi in Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
Vazusem recent un soi de dezbatere pe tema „un Nobel pentru literaratura romana“ . O veche obsesie care nu lasa spiritul romanesc sa doarma. Sa fie Cartarescu, sa fie Manea, sa fie Codrescu, chiar daca scrie in engleza? E clar ca la cate valori am produs noi, la cata cultura am dat, e timpul ca sa fim autentificati si cu un Nobel, daca tot ne-au dat recent un Palme d’Or. Dar ceva imi spune ca nu ni-l vor da. Oare de ce? Eu cred ca din tare multe motive. Si chiar daca motivele vor fi justificate, noi oricum ne vom simti nedreptatiti.
Dar sa vorbim doar despre cateva probleme. Mai intai ar trebui spus ca, asemenea dictonului banal „o politica externa buna se bazeaza pe o politica interna sanatoasa“, si in literatura lucrurile stau asa. Piata noastra literara este o piata foarte tarzie, ca sa nu zic intarziata. Adica, am invatat sa scriem destul de tarziu, iar sa citim am invatat si mai tarziu. Asta e un paradox, dar cred ca este un fapt istoric verificabil. Elita a invatat sa scrie pe la mijlocul secolului XIX, prin saloanele franceze. Cititorii, care sunt o parte mai mare a populatiei decat elita, traiau pe la tara si au invatat sa citeasca ceva mai tarziu. De aceea, exista o mare traditie de a scrie de la elite la elite si de dispretuire a vulgului, desi, in secolul XX, este principalul lector. Din pacate, marea parte a populatiei noastre a stat la sat inclusiv in secolul XX, iar acolo, din cate stim, nu se prea citeste. Intelectualitatea noastra interbelica scria pentru sine, ignorand in mare parte masele, incercand mai degraba sa le seduca decat sa le modernizeze. Intelectualii erau mai curand niste preoti, iar scrierile lor, mai degraba niste „scripturi“ la care sa „iei aminte“, si nu „la care sa gandesti“. Traditia culturala a „sfintelor moaste“ intelectuale s-a prelungit pana astazi, desi cu mai putina intensitate.
In comunism, s-a produs o literatura care se adresa in mare parte criticii, si nu cititorului real. La randul lor, proaspetii cititori veniti de la tara, care nu prea intelegeau ce citesc, i-au rasplatit pe scriitori cu o aura de factura romantica (in mare parte indusa in scoala), pe care astazi si-au pierdut-o si pe care multi o regreta. In anii ’90, am trait betia traducerilor, literatura noastra fiind ignorata cu desavarsire. Asa ca, in mare parte, literatura noastra nu s-a prea intalnit cu cititorii sai reali, fiindca ea nici nu i-a vizat direct. Simplificand in continuare lucrurile, as zice ca literatura noastra inca nu s-a maturizat, nu e destul de diversificata, inca e bolnava de epigonism si tine cont de pareri care nu conteaza. Iar publicul (cititorii) e inca destul de putin numeros ca sa conteze cu adevarat. Lucrurile vor incepe sa functioneze in parametri normali abia cand vor aparea mecanisme care sa permita scriitorului sa devina profesionist. Adica, sa traiasca din ceea ce scrie sau din functii adiacente acestei meserii.
Acum, legat de literatura romana si piata externa. Nu se prea traduce (cu mici exceptii, cum ar fi Norman Manea) si, mai ales, nu se traduce sistematic, la edituri mari si, foarte important, in spatiul anglo-saxon care acum conteaza cel mai mult. Din punctual meu de vedere, problemele majore sunt legate de continut, de ambalaj si de capacitatea de promovare. Nu putem vinde in strainatate epigonisme, caci le facem mai prost ca ei, cei care le produc. Daca e sa-l credem pe Boris Groys, care sustine ca arta este avangarda economiei, atunci, intr-o cultura in care se produce in masa si in serie, lupta cea mare se da pe ceea ce occidentalul numeste „diferenta“. Cand vrei sa vinzi ceva, trebuie sa scoti in evidenta diferenta. Cultura moderna se bazeaza pe diferenta, nu pe asemanare si repetitie. Pana si reclamele la detergenti ne invata aceasta lectie: detergentul x nu e ca cel „obisnuit“. In acest sens, suntem nevoiti sa venim cu ceea ce avem noi si e diferit de ceea ce au ei, adica sa ne povestim pe noi insine, pe noi cei diferiti de ei. Insa dificultatea mare abia acum vine: problema e limbajul in care o facem. Nu ne plangem noi ca operele noastre marete sunt intraductibile? Ei bine, trebuie sa ne povestim de o maniera ceva mai universala, asa incat sa ne inteleaga si rusul si englezul si peruanul. Aici nu cred insa ca sunt formule magice. Acesta este doar un cadru. In rest, fiecare-si cauta propria formula. Legat insa de promovare, povestea ar avea cateva aspecte importante. Mai intai, ar trebui sa avem proiecte de finantare asa cum au o multime de tari. Ceea ce a facut anul trecut Institutul Cultural Roman (programul TPS), mi se pare un prim pas important. Editurile straine sunt incurajate financiar, li se dau bani pentru traducere, pentru a edita scriitori romani. Insa, eu cred ca cel mai important lucru e intrarea directa a scriitorilor romani in circuite internationale. Asta inseamna participarea la burse, stagii, congrese, targuri etc. Un scriitor roman se imprieteneste cu un scriitor ungur, care e amic cu un scriitor american, care este editat de o editura importanta din Londra. Sunt circuite care functioneaza foarte bine si eficient. Ele sunt un soi de relee care usureaza transmisia de informatie si fac legaturi directe intre scriitor si editor. Nu confundati acest lucru cu „nepotismul“ local. Recomandarile in spatiul occidental nu au ca rol fentarea sistemului, ci eficientizarea lui. Nu inseamna ca este un sistem perfect, ci doar mai eficient. Din pacate, scriitorii nostri sunt prea legati de glie (chiar si cand sunt plecati din tara), si mai aud ca isi secretizeaza informatiile, relatiile pe care le obtin. Alta obsesie locala. Dar atentie: fiti cu ochii pe editurile germane si mai ales pe relatiile lor cu tarile din Est. Daca urmarim ce s-a intamplat in anii de dupa caderea comunismului in acest sector, putem observa doua lucruri importante. Germania este cel mai bun cunoscator occidental al Estului, iar ceea ce a aparut in Germania a fost preluat repede de celelalte tari occidentale. Deci nu Franta, ci Germania a fost punctul de legatura, cu toate ca nu e de ignorat nici Franta. Si inca o chestiune pentru scriitorii romani excesiv de individualisti: Germania nu cumpara la bucata. Imi permit un singur sfat pentru scriitorul roman iesit la plimbare in spatiul occidental: daca vrei sa fii tradus si sa iei Nobelul, vinde-ti intai un prieten, un coleg, sau un dusman, ce o fi el, dar sa scrie cat de cat bine. Vinde-l la o editura sau la un agent literar, fireste. Germania a fost cea care a reusit mereu sa creeze diverse valuri: valul rus, valul ceh, valul maghiar etc. Cel romanesc este inca asteptat. Eu cred ca el va veni curand din simplul motiv ca scriitorii tineri au invatat repede lectia si incep sa puna in aplicare din mers ceea ce invata.
In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor
In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor
Ivana Vlad / Realitatea Romaneasca Miercuri 27.06.2007
A uimit o Romanie letargica prin umorul nebun, savoarea literara, sinceritatea debordanta si atitudinea critica, dialectica a cartii sale “Nascut in URSS” (Ed. Polirom). Distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Vasile Ernu ia cu inversunare pozitie contra oricarui sistem, tocmai pentru a simti viata.
(5nizza cu faimoasa piessa Soldat)
– Eroii, simbolurile, locurile (de ex. “Tualetul” sau comunalka), obiectele amintite de tine cu umor, ironie si nostalgie incearca sa recreeze o lume sau doar o recupereaza prin tandrete?
– Da, cartea are multa ironie, umor, tandrete si nostalgie. Niciunul dintre aceste sentimente nu-mi sunt straine si fata de niciunul nu ma jenez. Vorbesc despre viata mea, despre viata din interiorul unui sistem, iar aceste sentimente fac parte din viata. Unii au criticat elementul nostalgic din textele mele. Imi pare rau, dar discursul de azi care incearca sa diabolizeze nostalgia cred ca e un discurs fals. Nostalgia face parte din noi si e un sentiment important. Atentie: nostalgia nu are de-a face cu sistemele politice, ci cu timpul si trairea noastra in timp. Unul dintre sensurile centrale ale cartii este legat de modul meu de a privi prezentul. Cartea mea este despre trecut, dar despre un trecut care priveste inspre prezent. Este un soi de privire a prezentului dinspre trecut. De aceea eu ironizez si pun in discutie in aceeasi masura si trecutul, dar si prezentul. Pun fata in fata cele doua sisteme, incercand sa trag un semnal de alarma si sa spun ca, indiferent in ce sistem traim noi, facem in esenta aceleasi compromisuri.
– Fiind de formatie filosof, te consideri ca facand parte din una dintre categoriile amintite in carte, Scepticul?
– Vin din zona stiintelor umane cu toate ca sunt indragostit de literatura. Cred cu convingere in nevoia de reflectie si pledez pentru o pozitie critica. Da, ma regasesc in pozitia Scepticului, cel care interogheaza mereu, pune la indoiala totul si mai ales propriile convingeri. El este cel care nu se inregimenteaza, nu devine un mic pion intr-un mecanism mai mare. El stie ca sistemele (mai ales cele politice) sunt create pentru a te pune la locul pe care-l cred ele necesar. De aceea Scepticul este elementul incomod, un soi de virus al sistemului. Aceste personaje au fost mereu marginale, indiferent daca vorbim despre comunism sau capitalism. Iar limbajul de lemn nu este specific doar sistemului comunist. Putem lua orice domeniu bine marketizat din ziua de azi si vom vedea ca limba de lemn este prezenta si la case mai mari.
– Daca ambele sisteme, atat comunismul, cat si capitalismul inregimenteaza individul, acesta din urma cu mijloace mult mai perfide cum spui tu, ce spatiu ne mai ramane atunci pentru libertatea personala?
– Teza mea este foarte simpla. Ne nastem in cadrul unor sisteme politice, economice, culturale. Unii au sanse de a se naste in sisteme mai putin dure, in vremuri mai putin tragice. Insa, indiferent in ce sistem te nasti, trebuie sa nu uiti ca viata este lucrul cel mai important. Nu trebuie sa uitam ca viata ii este data omului pentru a fi traita, si ar fi mare pacat ca sistemul sa ne traiasca viata. Riscul mare in sistemele de azi, unde se mimeaza atat de bine fericirea si unde bunastarea se confunda cu fericirea, e faptul ca viata iti este furata foarte usor. Viata poate deveni o minciuna asemenea reclamei. Asa ca nu trebuie sa credem ca cele 30 de feluri de salam si cele 30 de posturi TV au rezolvat lucrurile. Aceste lucruri, ca si cei “30 de arginti” pe care-i primim pot uneori complica si nicidecum rezolva lucrurile. Acesta este paradoxul. Pericolele mari pot veni de unde ne asteptam mai putin.
– Daca “cel mai mare proiect politic utopic al modernitatii”, URSS-ul, a dat faliment, crezi ca si capitalismul are sansa asta? Sau problema nu se pune in termeni de contradictie a celor doua sisteme, ci de complementaritate?
– In esenta cele doua sisteme nu au fost fundamental contradictorii. URSS si SUA erau un soi de vas comunicant. E adevarat ca URSS a fost net mai brutal si cu incalcari flagrante si la vedere. Cred ca SUA (ca s-o luam ca etalon al sistemului capitalist) nu s-a bucurat foarte mult cand a disparut URSS, caci si-a pierdut punctul de referinta. Iar cand dusmanul fata de care de definesti dispare, ai probleme cu propria identitate. Acest lucru se vede tot mai mult in incercarea Statelor Unite de a reinventa permanent dusmani. Revin: fata de sistem, oricare ar fi el, trebuie sa fim critici si in nici un caz nu “trebuie” sa-l aplaudam. Aplauzele intaresc si dezvolta partea urata si totalitara a sistemului. Ceausescu este un exemplu perfect. Dintr-un amarat de cizmar a devenit ditamai dictatorul si “fiu iubit” fiindca poporul s-a transformat in aplaudac. Cand am incetat sa aplaudam, el a disparut. Asta e lectia simpla, dar care se invata foarte greu.
Zemfira
Zemfira
VA prezint una dint tipele tari ale muzicii ruse de azi.
Zemfira Talgatovna Ramazanova (Russian: Земфира Талгатовна Рамазанова, born 26 August 1976 in Ufa) is the leader and lead vocalist of the Russian rock group “Zemfira” (Zемфира, formerly Земфира). The group was formed in 1998 and has been immensely popular in Russia and other former Soviet republics.
An ethnic Tatar, she was born to a typical middle-class family – her mother is a doctor, and her father a history teacher. At the age of 4, Zemfira became interested in music, entering a music school the following year (where she studied piano performance and voice) and writing her first song when she was seven years old. Her older brother Ramil introduced her to rock music, which became a real passion – she listened to Black Sabbath, Nazareth and Queen, learning to play the guitar. In the 7th grade, Zemfira split her time between music and basketball, becoming the captain of the Russian Girls’ Junior Basketball Team by 1990. She began to lose interest in classical music, preferring instead to hang out with friends in the streets of Ufa and covering songs by Russian rock groups such as Kino, Nautilus Pompilius and Aquarium (who reached the peak of their popularity in the early 1990s).
At the urging of her mother, Zemfira stuck with piano studies and graduated music school with honors. In her last year of high school, basketball competed with school work, and the singer abandoned the sport in favour of music. She took the entrance exams for the Ufa College of Fine Arts (Уфимское училище искусств) on a whim, and was admitted into the second year, studying vocal performance. During college, she performed jazz and rock-n-roll standards in various local bars and restaurants with the accompaniment of her friend and saxophone player, Vlad Kolchin. She graduated with honors, and in 1996 took a job as a sound engineer at the Ufa subsidiary of the radio station “Europe Plus” (Европа +).
For the next couple of years Zemfira spent her days making advertisement recordings at the station and her nights on a computer, where she recorded the songs that would become singles: Why (Почему), Snow (Снег), Weatherman (Синоптик). In early 1998 Zemfira invited Rinat Akhmadiyev, Sergei Sozinov, Sergei Mirolyubov, and Vadim Solovyov to join Zemfira. Their first professional gig took place on June 19, 1998 as part of a festival celebrating the anniversary of a local radio station “Silver Rain Ufa.” Shortly after Zemfira sent out promo tapes to multiple Moscow producers, one of whom (Ilya Lagutenko, leader of Mumiy Troll) was smitten with the material, and invited the band for some sessions in Moscow.
Recording and production work on the debut album took place until May 10, 1999, when the debut was finally released. The promotion of Zemfira prior to the release included heavy rotation of singles AIDS (СПИД), Arrivederchi (Aриведерчи), and Rockets (Ракеты) as well as the video clips for those songs. The band immediately went on tour, starting a tradition of celebrating their beginnings with a summer concert in Ufa while recording their second album Forgive Me My Love (Прости Меня Моя Любовь). The group enjoyed immense popularity from the start, in part because of heavy rotation on radio and television, and in part because a female rocker is a fairly new and unusual concept for the Russian music scene (which to this day is dominated by scantily-clad female pop singers).
After the release of PMML (Russian abbreviation for Forgive Me My Love) in March of 2000, what can only be described as “Zemfiromania” swept the country. Searching (Искала) and Ripe (Созрела) became instant hits, and the group was invited to headline the festival MAXIDROM. Constant touring wore down on the band, and after the release of 14 Weeks of Silence the band took a break.
In September 2004 Zemfira began studies towards a degree in Philosophy at Moscow State University, releasing her 4th album Vendetta to much hype and rave reviews in 2005.
In May and June 2007 Zemfira embarked on a short concert tour titled “Déjà Vu”, with performances held in smaller venues (clubs and small theatres). The tour culminated with a Moscow performance at the Green Theatre. The tour program focused on stylish remakes of the singer’s top hits, often reworked is styles such as jazz, ska, bossa nova, and blues. A new album (as yet untitled) is in the works, with two new songs – “B000000000y” and “Friday, Moscow” – having received extensive attention at the concerts and on the Internet.[1]
Private Life
Sometimes moody, self-assured, lovely & beautiful, enigmatic and flamboyant, Zemfira has found herself an object of constant obsession by the Russian media and paparazzi. She added to the furor by limiting her contact with the media after an initial avalanche of invasive and libelous publicity. Multiple Russian “yellow” news outlets had speculated about the singer’s sexual orientation, drawing largely on references found in her song lyrics, and for the last couple of years romantically linking her with actress, director and screenwriter Renata Litvinova. The singer herself never discussed her private life.
Professional Collaborations
Aside from having contributed music for films such as “Goddess”, Zemfira has extensively collaborated with Rammstein, as well as with the band Clawfinger.
Albums
Zemfira (Земфира) (1998)
Forgive Me My Love (Прости Меня Моя Любовь) (2000)
14 Weeks of Silence (14 Недель Тишины) (2002)
Vendetta (Вендетта) (2005)
Zemfira.Live (2006)
Singles
Snow (Снег) (1999)
Goodbye (До Свидания) (2000)
Traffic (Трафик) (2001)
Filmography
Goddess: How I Fell In Love (Богиня: Как я полюбила)(2004)