Ariciul in ceata / iojik v tumane
Am primit nenumarate e-mailuri in care sint solicitat de catre diverse persoane sa le ofer desenul animat Ariciul in ceata (despre care povestesc si in cartea mea).
Am varianta originala (fara dublarea vocii) pentru cine doreste, iar aici puteti vedea varianta dublata (nu schimba datele problemei decit pentru vorbitorii de rusa) cu subtitrarea in engleza.
Amintesc ca acest desen animat face parte din categoria “desene aminate cult si elitiste ale perioadei sovietice”…. un soi de Stalker animat…
Alternosfera/ Ultimul clip
asta cred ca e ultumul clip al celor de la Alternosfera – 551… pot fi ascultati si pe siteul lor www.alternosfera.com
Gindul Mitii mi-au promis ca imi dau si ei La ciocana!
StufStock 2006 – Insemnari pe slip
Trebuie sa scriu pentru Suplimentul de cultura ceva despre StufStock… iata citeva fragmente din ce va aparea saptamina viitoare…
(si citeva poze)
Velele-s de vină
Acum cîţiva ani m-am împrietenit cu o gaşcă de fete simpatice, supranumite Velele (Simona, Oana, Dana, Marina, Mihaela şi Miki) care visau ca nişte adolescente: vroiau să-şi salveze visul copilariei lor, adică Vama Veche. Vroiau să o salveze de construcţiile aberante, de terasele cu scaune de plastic, de termopane, de muzici care au invadat radiourile, televiziunea şi boxele maşinilor şi cluburilor de pe litoral. Şi au pornit o mişcare (Salvaţi Vama Veche) care culmea a început să dea rezultate şi care organizează de patru ani ceea ce se cheama StufStock.
La prima ediţie am crezut că e o glumă, la a doua am sperat ca le va trece, iar acum, la a patra ediţie pot spune cu siguramţă că a devenit cel mai semnificativ festival de rock (cu toate că aici auzi multe alte genuri) din ţară. La a patra ediţie putem confirma că StufStock a devenit un eveniment profesionist, după toate regulile unei astfel de manifestări. Nu ştiu cît se poate salva din Vama Veche, ce se poate salva, însă e clar că Vama Veche nu mai este locul de altădată, ci devine treptat locul unde se ţine StufStock şi unde vin oameni care asculta acest gen de muzică.
…………
Scena mare
Cred că în materie de rock o revelaţie au fost trupele din Moldova, Alternosfera şi Gîndul Mîţii. Ambele trupe sînt cunoscute de ceva timp însă cînta destul de rar în Romania ca să poată avea un impact mai mare. Alternosfera, o trupă la al doilea album, a avut o ţinută de scenă excelentă, melodiile fiind susţinute de proiecţii video. Gîndul Mîţii care sînt foarte bine cunoscuţi în Rusia şi au intrat de cîteva ori în topurile muzicale ruseşti, sînt deja veterani. Tocmai veneau din Rusia de la un festival unde au cîntat în faţa a 200.000 de oameni. Au cîntat după Phoenix, adică trebuiau să ţina ştacheta sus pentru a ţine mulţimea pe loc. Au facut-o cu brio. A devenit între timp o trupă matură, păcat că atît de puţin cunoscută aici.
ernu/oana gruenwald/mihai vakulovski
nicu tarna-gindul mitii/mihai vakulovski
Copilăria bate ideologia – Steaua nr. 9, septembrie 2006
de Alex Goldiş
A devenit aproape un loc comun să vorbeşti, azi, de mutaţia dinspre imaginea unui comunism „dur”, al suferinţelor şi al traumelor, din memorialistica unui Paul Goma, Ion Ioanid sau Lena Constante către un comunism cotidian, mai senin, ilustrat de volume precum Cartea roz a comunismului (coord. Gabriel H. Decuble), Cartea cu euri sau studiile lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir. Un pas şi mai important în această evoluţie îl reprezintă volumul recent apărut, Născut în URSS (Vasile Ernu), care a creat deja un val de discuţii în spaţiul intelectual românesc – dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că deşi a afectat naţiuni diferite, comunismul e unul singur.
Fapt la care, de altfel, Vasile Ernu nu prea subscrie, căci comunismul românesc, afirmă el, e un fenomen banal pe lângă efervescenţa ideologică sovietică. (v. interviul din Observator cultural, nr. 323, 1 – 7 iunie). Cu alte cuvinte, pentru Ernu, comunismul e motiv de competiţie şi de afirmare a superiorităţii unei naţiuni faţă de alta. Cu cât comunismul din ţara ta a fost mai atroce, cu atât eşti o personalitate mai demnă de luat în seamă.
Dar să nu anticipăm şi să vedem care sunt raţiunile cărţii lui Ernu. Perspectiva din care e scrisă şi mizele ei principale sunt confuze încă de la început. Căci autorul nu poate să se hotărască între perspectiva subiectivă, a scrierii memorialistice, şi „o arheologie a vieţii de zi cu zi” din URSS, după o formulare cam preţioasă. În plus, dezideratul de a vorbi din unghiul unui homus sovieticus nu mi se pare decât o ficţiune. Fie că îi place sau nu, Ernu a experimentat, inevitabil, în cei 15 ani de la dispariţia sistemului totalitar, o perspectivă exterioară acelei gândiri a lui homo sovieticus. Prin urmare, aş fi mai circumspect faţă de poziţia inocentă din care pretinde că ne vorbeşte homuncus-ul acestei cărţi.
Dacă treci de câteva agramatisme şi de o retorică sentimentală de tip Creangă („Şi apoi, cum să adormi dacă era atât de vesel cu colegii şi toată lumea avea de povestit ceva!”), îţi dai seama că volumul a fost construit cu atenţie şi cu o oarecare fineţe. În primul rând, Ernu mizează pe inaccesibilitatea comunismului sovietic la ora actuală, pe faptul că el a devenit „o lume dispărută”. Prin insistenţa pe ideea unui comunism dispărut, îi revine, fireşte, autorului, misiunea importantă de a ni-l reapropria. Prima condiţie pentru a face ca acest comunism „să se vândă” e sugestia, mult exploatată de Ernu, conform căreia comunismul e o altă planetă. Fragmente ca „Se pare că totul a rămas, într-un fel sau altul, la locul său, cu execepţia URSS. Cum ar veni am eroi, caut o ţară” sunt concludente în acest sens. La fel, capitolele cărţii au o structură destul de fixă: fie că tratează filmele, eroii, alcoolul, sau diferite aspecte sociale, ele debutează inevitabil cu un „apogeu” sau o sărbătoare (a situării în miezul comunismului), pentru a se încheia în imagini ale decăderii. Fiecare capitol reface, în mic, povestea ascensiunii şi a declinului utopiei sovietice. În plus, universul sovietic stă sub semnul hiperbolicului. Fie că e vorba de întinderea geografică a ţării, de comunism ca „cel mai important proiect politic al secolului” sau de cele mai tari bancuri, totul e, în cartea lui Ernu, gigantic şi de neegalat. Autorul îşi structurează naraţiunea despre sistemul totalitar pe un tipar mitic: comunismul se confundă cu imaginea paradisului pierdut.
Multe sunt imaginile şi situaţiile care compun această viziune paradisiacă a comunismului, de la fragmentul despre „samizdatul alcoolic” – unde autorul inventariază toate modalităţile în care se bea pieziş în URSS, cu reţete foarte pitoreşti, a căror lectură e un spectacol în sine – , până la cele despre sexul în comunism sau despre „tualet”. Cartea lui Ernu ne vinde toate „minunile” comunismului, are aspectul unei pieţe în care ni se pun sub nas toate „produsele” sistemului sovietic. Fragmentul despre toaletele sovietice e şi cel mai reuşit, întrucât aici, umorul negru al autorului e de neegalat: în lumea întoarsă a lui Ernu, „tualetul” nu e numai biblioteca ce a format mare parte a intelectualităţii ruseşti, ci, mai mult, este corelativul rusesc al „madlenei proustiene” sau ceea „una dintre trăsăturile esenţiale ale spiritului nostru”. La fel, „statul la cozi” e un adevărat ritual filozofic, beneficiind de un sistem propriu de simboluri. Mai în glumă mai în serios, Ernu încearcă să construiască o întreagă filozofie în spatele atrocităţilor cotidiene ale comunismului. Când readuce în prim plan obiecte sau lucruri mărunte, autorul adoptă o atitudine parodică şi ironică. Pe de altă parte, însă, când ridică în slăvi politica sovietică, începi să ai senzaţia că Ernu nu mai glumeşte, că el este, realmente, un partizan convins al sistemului comunist.
Şi aici intervin cele mai serioase întrebări pe care le formulează volumul lui Ernu, un volum lăudat peste măsură pentru atitudinea sa „simpatică” şi pentru o retorica plăcută şi relaxată. Mai toate recenziile pe care le-am citit au făcut abstracţie, însă, de ideologia pe care o propune, în subtext, Născut în URSS. Pentru că de la un punct încolo, ai zice că Ernu scrie o carte de ideologie deghizată în memorialistică. De aici şi natura destul confuză a mizelor volumului: ba mărturie personală, ba compilaţie documentară, ba excurs şi comentariu ideologic.
Pe măsură ce înaintezi în volum, acesta pare să-şi trădeze natura de manifest politic. Aberaţii de tipul „nu poţi produce cultură având doar libertate”, „sovieticii, cel puţin, spuneau pe faţă că burghezia era duşmanul nostru de moarte” sau „reprezentanţii media de azi nu sunt decât propagandiştii comunişti de ieri” trădează alunecarea dinspre o ideologie soft a comunismului către un militantism hard. Una dintre ideile principale care traversează cartea e aceea că statele capitaliste nu sunt cu nimic mai presus decât regimurile comuniste – că între ele ar exista doar o diferenţă de perspectivă, de plasare.
Dincolo de a condamna poziţiile politice de stânga (cred, dimpotrivă, că ideologia de stânga trebuie revigorată în spaţiul românesc postrevoluţionar), nu pot să nu semnalez viciul de structură al discursului cu care Vasile Ernu se lansează în spaţiul românesc. Căci discursul din Născut în URSS e profund scindat: autorul încearcă să ne convingă la fiecare pas că nu el, persoana empirică de acum, este cel care optează pentru valorile politice comuniste, ci copilul din el. Cu alte cuvinte, aruncă responsabilitatea opţiunii politice în sfera formulei inocente a nostalgiei şi a copilăriei. Dacă nu s-ar situa, permanent, la adăpostul perspectivei infantile, Vasile Ernu ar trebui să dea argumente pentru opţiunile sale politice – vezi, pentru exemplificarea acestei scindări, acelaşi interviu din Observator cultural, unde, chiar dacă militează pentru multe dintre valorile comuniste, Ernu mărturiseşte că nu s-ar întoarce nici în comunism, nici în URSS. Prin urmare, ipocrizia cărţii lui Vasile Ernu constă în infantilizarea ideologiei, tocmai pentru a o putea afirma în relieful textului. În plus, ambiguitatea poziţiei sale rezidă în tocmai obiectul pe care îl constituie această carte: deşi autorul se declară făţiş împotriva legilor pieţei, volumul Născut în URSS a fost scris şi gândit ca un succes editorial, ca un produs de piaţă, cu un site autonom. Întreaga carte conţine, de altfel, o colecţie de produse vandabile, de „export” (nu numai în sens teritorial, ci şi temporal) ale comunismului. „Legile pieţei” sunt cele care decid ce rămâne şi ce nu în naraţiunea lui Ernu, ce poate fi vândut cititorului de azi şi ce nu. Prin urmare, din punct de vedere politic, mesajul lui Vasile Ernu nu poate fi decât unul hibrid. „Ironia” sau atitudinea pe care autorul mărturiseşte că a cultivat-o în carte nu e decât o modalitate în plus de a-i opaciza sensurile.
Născut în URSS rămâne un volum reuşit prin pasajele de memorialistică, cu toate că autorul n-a ştiut să-şi ţină mizele foarte clar în frâu. Cartea mai e importantă şi pentru potenţialul unor eventuale dezbateri despre rolul discursului de stânga în România postcomunistă – chiar dacă în acest sens, autorul face un pas mai degrabă timorat. Întrebarea, totuşi, rămâne, dincolo de „cazul” pe care îl constituie apariţia acestui volum: cum se mai poate azi argumenta pe faţă, nu în scrieri care se plasează la adăpostul literaturii, o atitudine politică care să se situeze clar pe redutele stângii?
1 September, 2006
Comments Off on Copilăria bate ideologia – Steaua nr. 9, septembrie 2006
“Importanta este viata si nu sistemul”
interviu realizat de Florina Pirjol – Time Out Bucureşti 13, 1-14 septembrie 2006
Vasile Ernu s-a nascut la Odessa, in 1971, si din 1990 traieste in România. Experienta comunismului prin care a trecut a fost inregistrata intr-o carte. Cartea a aparut recent, se numeste “Nascut in URSS” si a iscat multe discutii. Florina Pirjol a vorbit despre ea cu autorul.
Sunteti un nostalgic? Este cartea dvs. “Nascut in URSS” una nascuta din nostalgie?
Nu, demersul meu nu este unul nostalgic. Povestea cu nostalgia face parte din faimoasa tehnica a culturnicilor locali care deturneaza sensurile. |n România nu ai voie sa gândesti diferit. Exista o doza de nostalgie, dar e o nostalgie controlata. E nostalgia unui matur fata de copilarie.
Filonul tare al cartii ramâne insa ironia, iar criticii mei, nu stiu de ce, nu prea vor sa spuna acest lucru. Ei nu concep ca trecutul poate fi tratat din mai multe perspective. Eu il povestesc fara incrâncenare, incercând sa-l inteleg. Eu nu gândesc in alb si negru, ci nuantat. Comunismul cred ca a fost facut de oameni (nu de bubuli sau extraterestri), iar tot ce e facut de om are parti proaste si parti bune. Nimic nu e rau sau bun in mod absolut.
Cu ce e ea diferita de demersurile similare facute, de pilda, de cei patru autori ai cartii “Explorari in comunismul românesc”?
Mai intâi e diferita caci vorbeste despre un spatiu care a fost matricea comunismului. Acolo comunismul a fost in prima faza asumat, iar acest lucru s-a transmis sub diverse forme. Apoi, eu nu pornesc de la supozitia ca viata din comunism a fost rea in esenta si ca trebuie sa-mi avertizez cititorii ca “fiti atenti, comunismul este raul absolut”. |n cartile la care faceti referire gasiti intotdeauna acest avertisment spus fie prin prefete, postfete sau dialoguri, fie printre rânduri. Eu incerc sa scap de aceasta judecata tare. |nsa totusi s-au facut pasi importanti in relatia cu regândirea comunuismului, mai ales la cei tineri (“O lume disparuta”, “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”). Fata de ei, eu ma raportez intr-o vecinatate distanta.
Puteti defini comunismul celor douazeci de ani petrecuti in URSS nu in câteva sute de pagini, ci – sa zicem – in trei rânduri?
In comunism am trait 20 de ani. Importanta este insa viata si nu sistemul. Eu pun accent pe viata, o viata traita fireste intr-un sistem care exercita o anumita forma de represiune. De exemplu, eu dedic o oda “tualetului” (WC-ului) sovietic si acesta e unul dintre cele mai reusite texte ale mele. Toata experienta sovietica o sintetizez in acest raport intim intre mine, viata mea si “tualetul” (cel public si cel de la ”comunalka”, camin).
Ce este un tualet sovietic? Un loc damnat, mizer si murdar, urât mirositor etc. |n acelasi timp un loc necesar, nu neaparat in acea forma. Eu spun indirect un lucru tare si destul de sensibil, si anume faptul ca pentru mine el joaca acelasi rol pe care il avea “madelaine” pentru Proust. Acest loc are functia de a-mi reaminti cele mai frumoase lucruri. Dar si pe cele mai urâte. Acest “tualet” a fost viata mea. Dati-mi voie sa-mi respect si sa-mi iubesc viata.
Ce pregatiti in continuare? Ati creat asteptari si lumea e cu ochii pe dumneavoastra.
Sper ca vor veni texte surprinzatoare si incomode.
1 September, 2006
Comments Off on “Importanta este viata si nu sistemul”
CCCP – Ziarul de duminică (publicaţie a Ziarului Financiar), 1 septembrie 2006
Daniel Cristea-Enache
Cu un deceniu în urmâ, apariţia unei cârţi precum Nâscut în URSS* de Vasile Ernu ar fi fost de neimaginat. Anii ’90 au însemnat, în primul rând, o uriaşâ decomprimare post-socialistâ, cu un discurs anti- predominant. Aşa cum, dupâ instalarea comunismului în România, numârul foştilor ilegalişti a crescut exponenţial (conform devizei sarcastice “Puţini am fost, mulţi am râmas”), dupâ câderea lui, firul subţire al disidenţei noastre s-a îngroşat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri şi acuze nimicitoare.
Chiar şi acum, se vorbeşte şi se scrie despre comunismul autohton cu multâ patimâ şi pârtinire, acuzatorii inflexibili şi apârâtorii nostalgici disputându-şi prada (propriul trecut) fârâ un minim efort de obiectivare. Mai oneste ştiinţific, fiindcâ mai curate biografic, sunt mârturiile “decreţeilor” Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir reunite în volumul O lume dispârutâ (2004) şi care au avut ecou tocmai prin autenticitatea confesiunii. Problema esenţialâ, pe care o ridicâ şi cartea lui Vasile Ernu, aceasta este: ne-am trâit viaţa în comunism ca nişte jalnice larve, ca nişte prizonieri cu toate atributele şi reflexele captivitâţii? Sau am putut fi, totuşi, senini – nu numai laşi, ci şi curajoşi, nu doar deprimaţi, ci şi fericiţi în cadrul vechiului Sistem? Iar dacâ rememorâm episoade frumoase, fragmente existenţiale pline de luminâ, al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i-a rezistat, smulgându-i frânturi de bucurie personalâ?
Tânârul Vasile Ernu riscâ sâ meargâ şi mai mult împotriva curentului de opinie, fiind destul de aproape de ceea ce numim legitimarea comunismului. Nâscut la Odessa, în 1971, el refuzâ identitatea regionalâ, basarabeanâ, ca şi apartenenţa la o Românie idealâ, regâsindu-se în schimb fârâ probleme de conştiinţâ în “necuprinsa ţara mea natalâ”, Uniunea Sovieticâ. Printre cei 262.400.000 de cetâţeni ai “bastionului pâcii”, CCCP. Are evidente nostalgii imperiale, deplânge alunecarea Rusiei de azi în modelul liberalismului extrem şi îi ridiculizeazâ, de câte ori are ocazia, pe politicienii, istoricii şi creatorii de istorie din Occident şi Statele Unite, care au câştigat Râzboiul Rece, ideologic-economic, şi ţopâie acum, fericiţi, pe cadavrul Uniunii Sovietice. Opiniile autorului despre disidenţii estici sunt absolut consternante: “Disidentul este primul produs al colaborârii dintre cele douâ sisteme, comunist şi capitalist. Cred câ este primul produs exportat de URSS pe care occidentalii nu numai câ l-au consumat, ci i-au şi pus aceastâ etichetâ frumoasâ. Disidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor douâ sisteme care a fost întreţinut de ambele pârţi. (…) Când URSS era vie, el era cel care îi împiedica sâ gândeascâ, sâ scrie, cu toate câ el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetârii şi al criticii lor. Acum, câ URSS nu mai existâ, ceea ce le stâ în drumul liberei lor creaţii nu mai e URSS, ci lipsa sa.” (pp. 191-192). Iar activiştii moscoviţi şi cei vest-europeni sunt etichetaţi la fel: “politruci”. În fine, între televiziunea de stat din URSS şi mass-media occidentale, comerţul socialist şi cel capitalist, existâ o subteranâ trâsâturâ de unire. Diferenţa e de accent, de nuanţâ: unii vând ideologie, alţii vând mârfuri. Propagandâ şi într-o parte, şi în cealaltâ. Mai râmânea de adâugat câ milioanelor de victime ale lagârului socialist (morţi, torturaţi, deportaţi, deznaţionalizaţi, deposedaţi de avere, trimişi la munca de jos…) le corespund milioane de “robi fericiţi” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stânga, pur şi dur, încheiat la toţi nasturii, sâ reflecte lumea într-o insignâ roşie.
Nu vâ grâbiţi, totuşi, sâ-l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodatâ mai subtil decât o asemenea stupidâ apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai cârţii i-au reproşat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o moralâ de homo sovieticus, descriind şi interpretând prin aceastâ grilâ viaţa în URSS. Aşa numitul homucus, cetâţeanul care stâ la cozi şi bea litri de vodcâ, suferâ cumplit când Gorbaciov introduce prohibiţia bâuturilor alcoolice, merge la “tualetul public” şi se descarcâ alâturi de alţi tovarâşi, stâ în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mândru de progresele ştiinţei sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jurâ pe Lenin, se teme încâ de Stalin şi spune bancuri cu Hruşciov, aşteptând ziua în care mâreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redutâ, impunându-şi modelul dincolo de Atlantic. Frisoanele pe care le avem la lecturâ (realizâm câ multe secvenţe de “socializare” din copilâria noastrâ, în perimetrul şcoalâ-tabere-cozi, sunt exact pe formatul sovietic, câ viaţa pe care câteva generaţii de români au dus-o a fost decisâ în altâ parte) alterneazâ cu momentele de realâ delectare, Vasile Ernu întorcând cu un umor cuceritor filele cotidiene ale comunismului. Pe trunchiul tare, bâţos al mentalitâţii sovietice sunt “altoite” experienţe personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un râsu’- plânsu’ pe care, de asemenea, îl cunoaştem destul de bine, o jale schimbâtoare ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrâim trecutul.
Nâscut în URSS se citeşte pe nerâsuflate şi cu bun folos intelectual. Bancurile geniale abundâ, Ilf şi Petrov sunt la ordinea zilei şi, în general, fiecare strat al vieţii în Uniunea Sovieticâ este descompus într-o sumedenie de întâmplâri şi istorioare cu tâlc, excelent narate de autorul debutant. Dincolo de acest savuros desfâşurâtor, existâ însâ şi reflecţii de mare profunzime, analiza, de pildâ, a raportului libertate/ interdicţii arâtând acuitate şi acurateţe criticâ.
Vasile Ernu se desparte de comunism râzând mânzeşte, iar nu în stilul sforâitor bine cunoscut pe malurile Dâmboviţei. Sâ nu-l acuzâm prea tare câ se uitâ cu mare atenţie şi cu o anume emoţie înapoi.
*) Vasile Ernu, Nâscut în URSS, postfaţâ de Sorin Antohi, Editura Polirom, Iaşi, 2006, 272 p.
1 September, 2006
Comments Off on CCCP – Ziarul de duminică (publicaţie a Ziarului Financiar), 1 septembrie 2006
Ecografia şi fătul monstruos – Revista 22 nr.860, 1-6 septembrie 2006
Mirela Troncota
Printre multimea de tomuri ce au fost dedicate din 1990 si pana acum perioadei comuniste si istoriei URSS, cartea lui Vasile Ernu e cu siguranta o pata de culoare. El isi concepe demersul mergand pe ideea ca impartasirea experientei personale e mult mai convingatoare si ne poate “atinge” mai bine decat orice dosar de arhiva ce poate dovedi monstruozitatile sistemului. O voce detasata, ironica, lucida, trecand prin toate varstele unui discurs (de la umor – partea cea mai reusita a volumului, la analize profunde, de o mai slaba intensitate datorita tonului grav si poate prea afectat) ne povesteste “fara partinire”, asa cum se declara din introducere, despre un URSS internalizat ca experienta de viata, pe care cei ce nu au impartasit-o nu o pot cunoaste si intelege (vezi diatribele adresate in acest sens “specialistilor lor in problemele noastre” – kremlinologii occidentali). Aceasta maniera difuza de a trata un subiect atat de “grav” ca sistemul sovietic se doreste a fi ceva mai mult decat o cale (de altfel, una foarte batatorita in ultima vreme) de la cliseu la anticliseu. Este o sinteza ce isi propune sa sara dincolo de simpla fronda “cool” a tinerilor ce injura “o amintire pe care nu au trait-o”, cum o numeste inspirat Sorin Antohi in prefata. La granita dintre proza, memorial, istorisire, eseu, text documentar, parodia Nascut in URSS se vrea o replica la toate titlurile ce trateaza tema sovietica, inchistate intr-un cliseu criticist deja prea ingust pentru scepticul Ernu.
Nascut in URSS este o carte despre timp si metamorfozarea acestuia in emotie si apoi in gandire. Daca Proust ne arata ca timpul pierdut exista in masura in care il gandim si il recuperam, Vasile Ernu contempla un timp ce nu exista pentru ca, fiind utopic, e de nerecuperat. Dar el se incapataneaza sa ne demonstreze contrariul. Acest fapt il transforma intr-un narator contemporan cu o utopie pe care nu o poate depasi, nici distruge, si nu-i ramane decat sa o glorifice.
O alta dimensiune a timpului la care suntem invitati sa reflectam este dilatarea acestuia de-a lungul vastului spatiu sovietic. Asa cum descrie Ernu in unul din cele mai frumoase capitole, sovieticii nu masoara spatiul in kilometri, ci in unitati temporale. De aici si nevoia de reiterare a vietii cotidiene din URSS, ca revolta in fata unui timp prezent mereu insuficient, mereu incapabil sa domine spatiul.
Dar sa nu ne lasam atrasi in capcana de persoana I care nareaza, identificabila cu insusi autorul, caci personajul principal al cartii este URSS. Si aceasta idee se poate sustine prin frecventa raportare a naratorului la URSS ca la o fiinta vie, cu sentimente, cu o viata proprie, cu slabiciunile si fortele aferente, inclusiv cu un CV de sine statator (atasat la sfarsitul cartii, formula inedita in descrierea unei tari si a unui regim).
Observam cum Ernu preia in maniera sa de a se raporta la URSS metoda specifica comunismului sovietic, imbunatatita doar si adaptata nevoii de autenticitate de factura postmodernista: ca sa existi ca entitate individuala trebuie sa faci ca utopiile sa fie parte din tine si astfel malaxorul social nu te va transforma intr-un ins printre altii. “Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor, sunt poate cele mai autentice acte umane”, sustine Ernu. Am putea adauga, in aceasta ordine de idei, ca autorul incearca poate ceea ce insusi sistemul sovietic practica: perpetuarea disidentilor ca formula de perpetuare a sistemului. Caci puterea, in aceasta viziune, exista numai atunci cand are oponenti, cand are ocazia de a-si exercita functia de coercitie.
Din numeroasele povesti despre eroii comunisti ce i-au hranit imaginatia de copil putem intelege nevoia disperata a personajului sovietic de a trai in poveste, de a truca necontenit adevarul. Fiindca sistemul capitalist i-a distrus eroii si gloria, i-a furat miturile din care isi construise realitatea, homo sovieticus ratacit in istoria recenta, concreta si pragmatica, personajul-victima al acestui proces isi inventeaza un nou erou, pentru ca structural el nu poate aborda viata altfel. El respira prin mit. Asa putem intelege numeroasele capitole dedicate eroilor sovietici, incepand cu Lenin, perceput diferit la fiecare varsta in parte.
Ernu observa ca “Traditia ruso-sovietica (…) mereu s-a raportat la erou ca la o persoana necesara, dar in acelasi timp inutila (…) Nu mai conta ce era adevarat si ce nu era adevarat in acele povesti”. Se contureaza astfel mentalitatea sovietica ce a supravietuit naufragiului, si prin poveste isi perpetueaza existenta la nesfarsit. Caci, asa cum descrie si autorul, “niciodata nu am reusit sa inteleg in URSS unde se termina povestea si unde incepea realitatea, unde se termina realitatea si unde incepea povestea”.
Ideea centralizatoare a textului, in fata careia se subordoneaza fiecare cuvant al cartii se refera la nostalgie (sau, cum o numea Sorin Antohi in postfata, ostalgie) ca fapt autentic de raportare la sistemul politic ce asteapta inregimentarea fiecaruia. Caci cartea sustine cu tarie ca, daca traiesti timpul trecut nostalgic la modul subversiv, nu te inregimentezi, nu devii marfa (vezi referirile la dictatura marfii ca fiind mai teribila decat dictatura cozii). “Nostalgia este o utopie indreptata spre trecut, pe cand el (homo sovieticus) lucreaza cu utopii indreptate spre viitor.” Iata o definitie interesanta, in care Ernu vrea sa-si clarifice pozitia, ca nu cumva sa fie confundat nici cu un resentimentar, nici cu un regretard. Numai printr-o nostalgie la rece, asa cum ne propune Ernu, putem deveni “locuitorii unui trecut idealizat”, pe care, inainte de a-l demoniza, mumifica sau, Doamne fereste, improspata, trebuie sa-l intelegem.
1 September, 2006
Comments Off on Ecografia şi fătul monstruos – Revista 22 nr.860, 1-6 septembrie 2006
Citeva amintiri despre liubovi
Sint rugat sa-mi dau cu parerea despre iubire pentru Suplimentul de Cultura de la Iasi… iata trei povesti de dagoste care m-au marcat cindva..
Cum iubirea pasiune este un construct destul de tirziu, sau cel putin asa neau invatat la scoala, mimam si noi acest sentiment dupa diverse modele culturale si istorii care ne impresioneaza. Pe mine personal mau fascinat citeva povesti de dragoste ale inceputului de secol XX din URSS. Anii ’20 ai acelui secol au fost anii pe care iam simpatizat imens. Eroii mei ai acelor ani, cu toate ca erau ocupati cu rezolvarea marilor probleme ale omenirii, aveau timp si de unele lucruri marunte, personale, precum dragostea.
Da, Vladimir Ilici, acel „maret conducator“ care a propus lichidarea familiei, caci e un rest burghez, si care avea numai „tovarase de drum“, nu sotie si amanta, a iubit. {i a iubit sincer. Iness Armand a fost slabiciunea vietii lui. Toate mutarile pe care le facea Lenin, pina si in perioada de emigratie, le facea tinind cont de locul in care se afla Iness. Cu toate ca, ideologic, a incercat mereu sa ni se arate ca un conducator care este dincolo de problemele „marunte“ ale vietii, noi stiam in sinea noastra ca el este „cel mai uman dintre oameni“ si ca a plins la moartea Inessei Armand. Ea a fost muza revolutionarului de meserie. Acest lucru nea impresionat. Daca si Lenin a iubit, miam zis eu in sinea mea, atunci cu dragostea nu e de glumit.
A urmat o alta poveste care ma impresionat. O poveste mai spectaculoasa, mai hollywoodiana, dar cu iz rusesc, totusi. ~n URSS exista un nume care a devenit un simbol al frumusetii, al feminitatii, al elegantei, dar si al tragediei. Acest simbol este Isadora Duncan. Ea a fost pentru noi Femeia. Dansatoarea venita dintro alta lume sa amorezat de Serghei Esenin, cel care stia sa scrie ca nimeni altul despre dragoste. Povestea nea fascinat. Acest cuplu a facut furori de la Moscova si pina la New York. ~n SUA, Duncan la prezentat pe Esenin ca pe un al doilea Puskin al Rusiei. Dragostea lor a ramas in memoria noastra poate si pentru finalul tragic al celor doua personaje. Esenin se sinucide, iar peste un an Duncan moare strangulata cu propria esarfa (pe care o cunosteam atit de bine din imagini), care i sa agatat de ceva in timp ce mergea cu masina decapotabila. Dupa ce a cunoscuto pe Isadora Duncan, Esenin nu prea a mai dat navala nici la femei, nici la votca.
Un alt poet, liderul generatiei sale, cel care impresiona si intriga prin tot ceea ce facea, nea surprins pe toti cu incredibila lui aventura de dragoste. Despre aventura de dragoste a lui Vladimir Maiakovski, toata Moscova a vuit ani de zile. Maiakovski sa indragostit nebuneste de Lilia Brik. Lilia Brik era o femeie cunoscuta in mediile literare moscovite, nu atit prin talentul sau literar, cit prin stilul aventuros de viata. Era casatorita cu Osip Brik, asa ca toti trei sau mutat sa locuiasca impreuna: Lilia, Valodea si Osip. Triunghiul magic putea fi vazut peste tot. Mult mai tirziu, Lilia i se destainuia lui Andrei Voznesenski: „Mie imi placea sa fac dragoste cu Osip si de aceea eram nevoita sal inchid pe Valodea in bucatarie. Valodea suferea enorm, urla si plingea… Dar nui nimic, suferinta il ajuta pe Valodea! Daca ai sti ce poezii scria dupa aceea!“. Se spune ca asa a scris Maiakovski faimosul poem Norul cu pantaloni care ia fost dedicat Liliei Brik. Iar despre Lilia Brik se spune ca la impiedicat de citeva ori pe Maiakovski sa se sinucida, iar cind el sa sinucis, ea nu era in tara.
Aceste povesti nu le vedeam la televizor si nici nu le citeam in reviste glossy – era folclorul nostru urban.”
Luciditatea ironica a unui ‘nascut in URSS’
Un text care m-a surprins placut. Nu m-am asteptat sa fiu aparat de un academician, istoric, dintr-o generatie care in Romania e declarata ca anticomunista. Acest text ma scuteste sa raspund gastii bascaliosilor care, vorba lui Buratino “au niste ginduri mici, mici, mici..”
Dosarele Istoriei, an. XI, nr. 7(119), 2006, pp. 1–3
Luciditatea ironică a unui ‘născut în URSS’
acad. Florin Constantiniu
Ce fel de nostalgii?
Dacă aş fi citit, mai întâi, recenzia lui Ştefan Agopian — nume cu greutate în literele româneşti —din „Academia Caţavencu”, recenzie la cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS (Iaşi, Ed. Polirom, 2006, 268 p., col. „Ego grafii), intitulată „Rahat lustruit” (!), probabil că nici nu m-aş mai fi atins de volumul tipărit — totuşi — de una dintre cele mai prestigioase — dacă nu cea mai — edituri ale ţării. Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să-i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului, în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste”, mi s-a părut foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor.Înainte de a încerca o abordare istorică a societăţii în care a copilărit şi s-a format autorul, vreau să-mi exprim totalul dezacord cu o opinie citită/auzită în legătură cu Născut în URSS: autorul regretă dispariţia societăţii socialiste. Impresia mea este că susţinătorii acestei păreri ori nu au citit cartea, ori nu au înţeles-o. Cred că Editura Polirom însăşi a făcut o greşeală când a lăsat ca postfaţa lui Sorin Antohi să se intituleze „Nostalgii sovietice”. Ale cui sunt nostalgiile? Ale lui Vasile Ernu? Vreau să fiu sincer până la capăt: am avut impresia că editura ieşeană, parcă temătoare să nu fie acuzată că a tipărit un „nostalgic” (poliţia gândirii este, la noi, foarte vigilentă), a dorit să se pună la adăpost cu un text — cel al profesorului Antohi — care îşi ia o anumită distanţă de percepţiile „sovietice” ale lui Vasile Ernu.Astăzi, în România, se desfăşoară o adevărată campanie — uneori, în tonalităţi isterice — împotriva vârstnicilor, acuzaţi că sunt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc. Nu este un „dinozaur”. S-a născut în 1971! Imposibil să fie trecut în categoria „dinozauri”. Atunci? Mă mir — ştiind moravurile româneşti — cum de nu a fost declarat agent al KGB; dacă s-ar fi născut în România şi nu în URSS, sunt sigur că s-ar fi cerut CNSAS să investigheze dacă nu a fost agent al Securităţii!Care este „păcatul” lui Vasile Ernu? Că regretă unele aspecte ale defunctei societăţi socialiste.Prima întrebare de lămurit este: a fost societatea sovietică o societate socialistă? Răspunsul — cred eu — este: categoric, nu! În imposibilitate de a discuta, acum şi aici, istoria „orânduirii socialiste”, voi spune că nici Lenin nu credea că socialismul poate fi edificat în înapoiata Rusie, fără ca revoluţia proletară să fi biruit măcar într-o singură ţară capitalistă dezvoltată: Germania. Să fie limpede: Lenin credea că bolşevicii pot lua puterea în Rusia (Revoluţia din Octombrie!), dar transformarea Rusiei într-o ţară socialistă reclama — având în vedere înapoierea ei — biruinţa revoluţiei cel puţin în Germania. „Locomotiva germană” trebuia să tracteze „vagonul rus” şi să-l ducă de pe o linie moartă pe magistrala socialismului. Din 1918 până în 1923, liderii Moscovei au încercat să provoace — prin diverse mijloace — revoluţia în Germania, dar toate încercările lor au eşuat.În cunoscuta dispută dintre Stalin şi Troţki, altfel spus între teza „socialismului într-o singură ţară” şi cea a „revoluţiei permanente”, a învins prima. Socialismul edificat de Stalin era orice afară de socialism.Realitatea rusă s-a dovedit mai puternică decât ideologia marxistă. Într-o ţară unde, secole de-a rândul, existase autocraţie, iar democraţie doar câteva luni (februarie–octombrie 1917), socialismul trebuia să resimtă moştenirea despotică. Socialismul sovietic a suprimat democraţia, a înstrăinat omul de statul pretins a fi al său şi a generat o nouă clasă de privilegiaţi: nomenclatura. Ce orânduire a existat, atunci, în URSS? Ori un capitalism de stat, ori un mod de producţie asiatic (despoţia orientală) — despre care scrisese Marx — , dar în condiţiile unei societăţi industriale. Încă o dată: ţările socialiste, chiar dacă îşi puneau în titulatura oficială adjectivul „socialist”, nu aveau nimic în comun cu socialismul imaginat de gânditorii secolului al XIX-lea, în primul rând, Marx şi Engels, de la care se reclamau.Ceea ce a dispărut în 1989–1991, în Europa, nu a fost orânduirea socialistă. Cum arată ea, deocamdată, nu ştim.Locul acesteia a fost luat de capitalism. Falimentul pseudosocialismului a fost considerat de unii şi falimentul teoriilor lui Marx. Evaluare greşită! Tot ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est şi în spaţiul fostei URSS confirmă, în esenţă, teoria lui Marx. Şi-a făcut reapariţia capitalismul, cu cele două clase fundamentale: clasa exploatatoare şi clasa exploatată. Capitaliştii — oricât proclamă ei eşecul lui Marx — ştiu că el a spus adevărul în privinţa mecanismului exploatării capitaliste. Atunci, pentru a înşela pe cei exploataţi, au schimbat numele orânduirii: în loc de capitalism, economie de piaţă. În realitate, nu există nici o deosebire esenţială între capitalism şi economia de piaţă.Din criza economică mondială a anilor 1929–1933, capitaliştii au tras un învăţământ esenţial. Până atunci, ei credeau că profitul sporeşte prin reducerea salariilor. După amintita criză — o criză de supraproducţie — , au înţeles că pot câştiga mult mai mult prin sporirea puterii de cumpărare a salariaţilor, putând obţine un dublu avantaj: a) lărgirea pieţii şi evitarea — pe această cale — a crizelor de supraproducţie (mărfuri nevândute); b) prin crearea „falselor necesităţi”, salariatul — chiar dacă este exploatat — crede, sub bombardamentul publicitar, că obiectivul lui nu este lichidarea orânduirii care îl exploatează, ci cumpărarea ultimului tip de deodorant/detergent/maşină ş.a.m.d.
Fractură şi continuitate
Societatea în care trăim astăzi este o societate capitalistă, întemeiată pe exploatarea muncitorului. Să luptăm împotriva ei? Se ştie întrebarea formulată de H. Marcuse în următorii termeni: „De ce să ne eliberăm de această societate de vreme ce, după toate aparenţele, ea este capabilă — chiar dacă abia într-un viitor îndepărtat — să învingă sărăcia într-o măsură mai mare decât oricând înainte, să micşoreze caznele muncii şi timpul de muncă şi să ridice standardul de viaţă?” (Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, ed. de N. Tertulian, Bucureşti, Ed. Politică, 1977, p. 436). Întrebare perfect legitimă. La urma urmei, se poate şi aşa. Personal, aparţin celor care cred că un sistem, întemeiat pe inechitate, trebuie lichidat.Dar, m-am îndepărtat de la cartea lui Vasile Ernu.Confruntat cu realitatea postcomunistă, autorul descoperă că în socialism existau, totuşi, aspecte şi momente, care, raportate la situaţiile de acum — dar, de multe ori, şi fără acestă alăturare —, apar într-o lumină favorabilă. Născut în URSS este o mică enciclopedie a vieţii cotidiene sovietice, din care nu au lipsit şi părţile plăcute. Unele au fost creaţii ale regimului, precum, de exemplu, taberele de pionieri; altele şi le-au creat „oamenii sovietici”, în cadrul instituit de regim, ca, de pildă, petrecerea câmpenească, după demonstraţia de 1 Mai şi, în sfârşit, printr-o ciudată dialectică a transformării unui fenomen în contrariul său, situaţii, în principiu, negative, dar metamorfozate în prilej de amuzament: statul la coadă şi discuţiile de acolo.Vasile Ernu povesteşte cu duioşie şi ironie micile plăceri ale omului sovietic. Încearcă, uneori, şi un regret faţă de dispariţia lor. Trebuie să fii, însă, cu totul lipsit de umor, ca să iei ad litteram rândurile pe care le reproducem, mai jos, şi să nu vezi ironia din ele: „Păcat că aceşti capitalişti au reuşit să producă atâtea mărfuri încât să depăşească capacitatea noastră de a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi şi ne-a transformat din proletari cu o conştiinţă superioară, în nişte amărâţi de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decât dictatura cozii. Şi «societatea civilă» sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară” (p. 203).Cred că unii critici ai lui Vasile Ernu nu l-au iertat pentru că nu se închină la „viţelul de aur” al capitalismului. Şi nu numai că nu se închină, dar dezvăluie elemente de continuitate între socialism şi capitalism şi ipocriziile celui din urmă (fără să le oculteze pe cele ale primului). Iată un admirabil pasaj despre „politrucii” zilelor noastre, pe care îi întâlnim la televiziune şi în paginile ziarelor şi revistelor de azi: „De la PR-işti la specialişti în marketing şi publicitate, de la mass–media la image–makeri, de la specialişti în strategii politice şi până la cei în «societăţi deschise», politrucii împânzesc tot spaţiul sistemului actual. Evident, sunt îmbrăcaţi mai bine, poartă haine de marcă, au o limbă de lemn ceva mai subtilă şi mai diversifictă, lucrează cu tehnici de manipulare mai sofisticate, dar servesc la fel de bine noii stăpâni şi contribuie la sterilizarea gândirii poate mai eficient. Ceea ce reuşesc cu adevărat aceşti noi politruci e să creeze o aparenţă a normalităţii, a libertăţii şi a fericirii” (p. 190). N-am citit, până acum, o mai fidelă descriere a stolului de analişti, ziarişti, reprezentanţi ai pretinsei „societăţi civile” — atât de disciplinată şi aliniată — care ne sufocă, în fiecare zi, cu vorbăria sau grafomania lor, bine plătiţi nu numai pe loc, dar şi cu burse, stagii de „documentare”, invitaţii la colocvii şi congrese etc.Să lupţi împotriva acestei societăţi, a oamenilor produşi de ea, e foarte, foarte greu. Marcuse are dreptate: societatea abundenţei naşte „o fiinţă abrutizată, schilodită, frustrată, care îşi apără cu înverşunare propria robie” (op. cit., p. 437). Românii, mai mult ca alţii, îşi apară acum noua robie.
Artistul Ciprian Muresan
Va propun 2 lucrari ale tinarului artist clujean Ciprian Muresan: Miners & Romanian Blood.
Urmariti-l… din pacate expune mai mult afara decit in tara.
v.e.