Dosarul de horticultor
Cel mai tare banc auzit in ultima perioada e cel legat de fostul sef al statului Ion Iliescu. Vladimir Tismaneanu ne povesteste in interviul de pe Hotnews o realitate cinica:
“Seful comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste, Vladimir Tismaneanu, reclama dificultati in accesul la arhivele PCR. Tismaneanu afirma ca dosarul fostului prim-secretar Ion Iliescu este de negasit in arhivele Comitetului Central, care au furnizat in schimb dosarul unui inginer horticultor cu acelasi nume”.
Vedeti articolul Hotnews aici
BIBLIOMANIA. Insigna roşie – Evenimentul zilei, 22 septembrie 2006
Daniel Cristea-Enache
Cu un deceniu in urma, aparitia unei carti precum “Nascut in URSS” de Vasile Ernu (Editura Polirom, 2006) ar fi fost de neimaginat.
Anii ‘90 au insemnat o uriasa decomprimare post-socialista, cu un discurs „anti-” predominant. Asa cum, dupa instalarea comunismului in Romania, numarul fostilor ilegalisti a crescut exponential, dupa caderea lui, firul subtire al disidentei noastre s-a ingrosat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri si acuze nimicitoare.
Nascut la Odessa, in 1971, Vasile Ernu refuza identitatea regionala, basarabeana, ca si apartenenta la o Romanie ideala. Are evidente nostalgii imperiale, deplange alunecarea Rusiei de azi in modelul liberalismului extrem si ii ridiculizeaza pe politicienii din Occident si Statele Unite, care au castigat Razboiul Rece, ideologic-economic, si topaie acum, fericiti, pe cadavrul Uniunii Sovietice.
Activistii moscoviti si cei vest-europeni sunt etichetati la fel: „politruci”. Mai ramanea sa adauge ca milioanelor de victime ale lagarului socialist le corespund milioane de „robi fericiti” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stanga, pur si dur, sa reflecte lumea intr-o insigna rosie.
Demersul lui Vasile Ernu este insa mai complex decat o asemenea stupida apologie a comunismului, pe care comentatori neatenti ai cartii i-au reprosat-o pe un ton dur.
Autorul preia un prefabricat uman, „homo sovieticus”, descriind si interpretand prin aceasta grila viata in URSS. Cetateanul care sta la cozi si bea litri de votca merge la „tualetul public”, e mandru de progresele stiintei sovietice si de superioritatea scolii sportive, jura pe Lenin, se teme inca de Stalin si spune bancuri cu Hrusciov.
Pe trunchiul tare, batos al mentalitatii sovietice sunt „altoite” experiente personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic si melancolic. E un rasu’-plansu’ pe care il cunoastem destul de bine, o jale schimbatoare ce defineste exact amalgamul de sentimente cu care ne retraim trecutul.
Vasile Ernu se desparte de comunism razand manzeste, iar nu in stilul sforaitor de pe malurile Dambovitei. Sa nu-l acuzam prea tare ca se uita cu mare atentie si cu o anume emotie inapoi.
22 September, 2006
Comments Off on BIBLIOMANIA. Insigna roşie – Evenimentul zilei, 22 septembrie 2006
SOV – un “maestru al combinatiilor” cinic
“Specialistii in stiri de la Antena 3 fac exercitii de retorica. `Vrea Vântu sa cumpere toata presa din România?` Am cautat câteva pareri despre aceasta inocenta ca si vinovata.”
Vad ca figurez si eu cu ceva raspuns (parca la telefon a fost…)… Recunosc ca personajul SOV mi se pare cel mai interesant produs socio-economico-media al tranzitiei romanesti. Vine de foarte jos, a intrat in zona economiei speculative (spre deosebire de ceilalti care au furat in cea mai bruta forma) si a facut intii bani si pe urma si-a achizitionat „factori politici” (aici majoritatea au avut „factori politici” prin care si-au „achizitionat capital”). Acum se indreapta spre media. Nu stiu citi gargauni are SOV in cap, insa e clar ca stie sa i a decizii foarte bune. A stiut cind sa intre si cind sa iasa, cind sa se retraga si cind sa atace, cum sa-si plaseze banii si mai ales unde sa-i plaseze. Un adevarat Ostap Bender al tranzitiei romanesti, insa unul lipsit de romantism si cinic.
Asta parca era raspunsul legat de intrebare…….
„Vrea Sorin Ovidiu Vintu (sau Dan Voiculescu) sa cumperere intrega presa? Aceasta pare a fi o untrrebare retorica. Cred ca intrebarea corecta ar fi: poate Sorin Ovidiu Vintu sau Dan Voiculescu sa cumperere intrega presa?
Mai intii ar trebui spus, ne place sau nu ne place, ca traim intr-o societate in care singurele norme valorice sint pretul si normele juridice. Mogulii presei vor cumpara atit cit le va permite buzunarul si legea. Si cum buzunarul le permite, nu le ramine decit sa gasesca solutii de a juca la limita legii. Asa ca acesti baieti au o armata de avocati care sint platiti regeste pentru a gasi solutii de a fenta sistemul.
Cei care au facut averi fabuloase in România si care nu vor putea fi trasi nicodata la raspundere sint cei care, cum ar spune Ostap Bender, “cunosc cel putin 400 de metode, relativ legale, de a face un milion”. Baietii nostri, va asigur, cunosc mult mai multe mijloace de a fura legal. Ascultindu-i, nu pot spune decit ca acesti baieti au un singur cusur: respecta codul penal. Ma si minunez cum de pot dormi noaptea.
Iar cei care se jurau ca nu se vor vinde niciodata, se pare ca au cedat la prima adiere de vint. Despre ce libertate vorbim? Sa nu uitam niciodata ca si libertatea are un pret, uneori il platesti, alteori il ceri. Se schimba sistemele, insa compromisurile ramin aceleasi.”
“Tovarasi de drum”, un brand bine vindut
Dilema imi solicita sa scriu un text despre “comunismul ca brand”… parca am mai scris undeva ceva de genul asta… (textul si o lucrare a lui Ciprian Muresan…). Bagheta magica a Capitalului transforma totul in marfa.
“Tovarasi de drum”, un brand bine vindut
Exchange office
In anii de liceu, una dintre distractiile noastre era sa interpretam lozincile, imaginile si tot ce tinea de ideologia puterii. Limbajul de lemn al lozincilor afisate la tot pasul capata, in reformularea noastra, viata, fiind plin de umor, ironie si rautate. Nu cred ca o faceam atit pentru a ne revolta impotriva sistemului, cit pentru a ne reconstrui o lume in care sa ne simtim bine. Cu totii eram copiii perestroikai.
In anii care au urmat am observat ca discursului si retoricii comuniste i s-a opus un alt gen de discurs, discursul anticomunist. La inceput am crezut ca este vorba despre un discurs esential diferit. Fireste ca m-am inselat. Mult mai tirziu am inteles ca discursul anticomunist este un produs de import care se vinde foarte bine. Oricit de paradoxal ar suna, kremlinologia nu s-a nascut la Kremlin, ci la Casa Alba. Asa ca ori de cite ori veti citi un studiu din acest domeniu veti afla numai cum se vede Moscova de la Washington.
Dar sa trecem mai departe. In aceeasi perioada am mai observat ca vechile lozinci de tipul “Traiasca P.C.U.S.” au fost inlocuite de unele noi care aveau o forma standard: “Casa de schimb valutar”. (Acest lucru este mai putin vizibil intr-o tara precum România, unde trecerea de la comunism la capitalism are loc intr-o perioada foarte scurta de timp si in proportii masive. A fost nevoie de o singura noapte ca sa dispara lozincile si de o singura noapte ca intelectualitatea comunista sa devina anticomunista. Iar cind la primele cursuri din ’90 profesorii români isi incepeau orele cu discursuri disidente si anticomuniste imi aduceam aminte de tezele lui Lenin, care sustinea ca intelectualitatea este “tovaras de drum”, indiferent de ideologie zicem noi, si ca “intelectualitatea este un cacat”.) Aceste lozinci au inlocuit in citiva ani marea parte a lozincilor de care ne distram atit de copios in liceu. As fi crezut orice mi s-ar fi spus despre caderea comunismului, dar faptul ca acest simbol, $, care prin educatie ni se asocia intotdeauna cu moaca de tap a “Unchiului Sam” dusmanul nostru de moarte, va deveni simbolul noii ideologii, nu as fi crezut niciodata. In citiva ani “Unchiul Sam”, a devenit iubit si pretuit, reusind sa-l denigreze in asemenea hal pe scumpul nostru ILICI, cum n-au reusit toti mensevicii, trotkistii, anarhistii, stalinistii si imperialistii la un loc. Prin simpla sa prezenta, dolarul a redus la tacere toate simbolurile sistemului de care ne indepartam tot mai mult. El nu numai ca a inlocuit vechile simboluri, ci a devenit singura unitate de valoare si masura a lucrurilor. Si totusi, dolarul fiind un baiat bine crescut si cu frica de Dumnezeu, le-a mai dat vechilor valori o sansa: sa devina vandabile. Partidul nu a priceput ca nu el este cel care detine adevaratul monopol. Tinarul “utecist”, daca ar fi intrebat pe un tinar capitalist care a jucat “Monopoly”, ar fi primit un raspuns simplu care este trecut pe orice bancnota a jocului: IN GOD WE MONOPOLY.
“Nu vrem sa ne vedem inchisi in societatea deschisa a lui Popper” (Sergio Benvenuto)
Astazi putem spune cu mina la inima ca “societatea inchisa” a fost “deschisa” de cea mai tare arma a “societatii deschise”: Capitalul. Daca in momentul intrarii in comunism intelectualitatea româna a dovedit o capacitate de adaptare si si-a valorificat oportunitatile fara scrupule, contribuind in mod esential la dezvoltarea celui mai hilar sistem totalitar, la iesirea din acest sistem, aceiasi intelectuali au fost primii care au dat tonul noii orinduiri sociale, stringind onorurile. Daca veti spune ca au existat intelectuali care au “rezistat prin cultura”, va vom spune ca ei, dupa parerea noastra, au oferit una dintre cele mai perverse modele posibile. Daca o parte a intelectualitatii si-a oferit aptitudinile pentru a “fauri” si “proslavi” noul sistem, precum si pentru a primi anumite favoruri, gasca celor care au “rezistat prin cultura” a fost utilizata si s-a complacut in nuanta elitista, creind un fals mod de a pune in chestiune realitatea si societatea in care traia.
Daca credeti ca dupa ’89 ceva s-a schimbat, va amagiti in zadar. Noile puteri vor trebui intotdeauna servite cu supunere, asa ca “tovarasii de drum”, scumpii nostri intelectuali, sint prezenti oferindu-si aptitudinile speculative, invatind cu usurinta noul limbaj de lemn predicat la toate conferintele pentru integrare, globalizare, tranzitie etc. Fireste, ceva va pica din chestia aceasta. Elitistii insa, care au rezistat dirz prin cultura sovietizarii, totalitarismului si altor forme de acest gen, propovaduiesc “societatea deschisa” vorbind in acelasi timp si despre riscurile americanizarii, globalizarii etc. Ei ne invata adevarata Cultura, adevarata Arta, adevarata Valoare. Singurul lucru pe care nu ne invata este de a chestiona, de a interoga continuu sistemul in care sintem, indiferent daca este comunist sau capitalist, de dreapta sau de stinga.
Asemenea lui Homer, fiecare generatie este pusa in fata unei ghicitori spuse de copii, careia fie ii va gasi raspunsul, fie va muri de rusine: “Ce putem prinde, omorim si aruncam. Ce nu putem prinde, purtam cu noi”. Raspunsul era: paduchii. In acest sens, ne putem confrunta doar cu ceea ce am inteles. Iar pentru aceasta ar trebui sa facem un continuu proces de interogare, pentru a nu purta cu noi ceva strain de noi.
Citeva povesti cinice
1. Unul dintre cunoscutii mei din generatia “P” (se speculeaza intre Pepsi si Perestroika), Victor Pelevin, devenit intre timp un foarte cunoscut scriitor rus, ne spune o poveste anecdotica cinica, dar reala. Henry Kissinger viziteaza U.R.S.S.-ul. In scopul semnarii unor tratate importante, sovieticii hotarasc sa-i organizeze o vinatoare pentru a-i crea o stare sufleteasca favorabila. Pentru a fi siguri de un vinat reusit, tovarasii au imbracat doi “voluntari” in piele de urs care jucau rol de tinta a invitatului. Incapabil sa-l nimereasca de la mica distanta, Kissinger se napusteste asupra ursului si-l raneste mortal cu un pumnal. In timp ce “ursul” isi da duhul, Kissinger semneaza pe trupul muribundului un acord pentru controlul armamentului. Povesti de acest gen pot fi scrise dupa orice summit. Totul e sa fie cineva care interogheaza si intelege ce se intimpla cu adevarat in spatele aparentelor.
2. La una dintre lansarile de carte, Pelevin este intrebat daca exista o literatura rusa (intrebarea este valabila si pentru cultura). Este o greseala sa se mai creada ca exista o literatura rusa, sustine Pelevin. “Acum traim printre McDonald’s, dolari si masini straine. Ce este rusesc in toate acestea? Clima probabil.”
3. Italienii au o vorba: toate au un pret, dar nu si valoare. Batrinul Benvenuto raspunde foarte bine celor care cred ca americanii domina doar cultura de masa, pe cind europenii pe cea adevarata. Este fals. Asa cum Roma a cucerit Grecia si a preluat modelele ei dezvoltindu-si ulterior propria sa cultura, americanii au dezvoltat ceea ce noi numim cultura europeana. Pe linga domeniul stiintelor exacte si al tehnicii, pe care americanii il controleaza de mai multa vreme, in ultima perioada ei incep sa domine tot mai mult si domenii precum stiintele sociale, filosofia etc., asa-zis europene. Benvenuto are perfecta dreptate cind le raspunde francezilor care se pling ca nu sint tradusi si cunoscuti in Italia. “Pentru a fi tradusi si cunoscuti aici, sustine italianul, incercati sa fiti cunoscuti in S.U.A.” In clipa in care veti fi cunoscuti acolo, veti fi exportati in toate tarile europene cu usurinta. Acest lucru ne spune ca bursa de valori culturale, care ofera girul si pretul valorii, nu se mai afla in batrina Europa, ci in S.U.A.. In momentul in care esti cotat la aceasta bursa de valori, marfa ta va fi cautata si bine platita. Ba mai mult, Noua Roma impune un cu totul alt mecanism de functionare, dinamizare si gestionare a culturii, care este mult mai apropiat de modelul de functionare al Capitalului. Dar despre aceasta, alta data.
This game has no name
Nu stiu cine erau copywriterii sloganurilor comuniste. Tind sa cred ca erau intelectuali si daca s-ar fi lansat astazi in publicitate ar fi cei mai cotati copywriteri ai ideologiei marfii. Ei au facut doar sloganuri pentru idei si nu au crezut ca vor apuca o vreme cind vor putea crea sloganuri pentru marfa.
Marea parte a discursurilor intelectuale dinainte sau de dupa ’89 pot fi reduse la simple lozinci sau sloganuri publicitare. Si cum nu facem o distinctie esentiala intre creatorii de sloganuri ideologice si cei de sloganuri publicitare, observam ca primii, pentru a avea succes, se plasau “pe linie”, iar cea de-a doua categorie e nevoita sa se “pozitioneze”, dupa cum se spune in limbajul de specialitate. Esenta este una pentru ambele – POSITIONING: A BATTLE FOR YOUR MIND. Iar de aici lucrurile decurg de la abordari “tari” precum YOU ALWAYS GET TO THE BASICS (reclama la ceva masina), JUST DO IT (Nike) sau JUST BE (Calvin Klein), pina la abordari “slabe” si smechere de tipul DO IT YOURSELF, MOTHERFUCKER (Reebok) sau IF YOU ARE SO CLEVER SHOW ME YOUR MONEY (nu mai stiu la ce facea reclama acest slogan… probabil la o banca sau la un fond de asigurari).
Tind sa cred ca datoria noastra e sa ne departam tot mai mult de acest gen de discurs intelectual. Nu e de datoria noastra sa fim pro sau contra. Un slogan destept spune: THIS GAME HAS NO NAME. IT WILL NEVER BE THE SAME. Nu e de datoria noastra sa urim sau sa iubim vechea ideologie, nu e de datoria noastra sa iubim sau sa urim noile ideologii. Cred ca datoria noastra, a celor tineri, este de a ne distanta de ele pentru a le putea chestiona cu ironie si cinism.
IMAGINI VIRTUALE. Memoria trecutului şi… a prezentului – Observator Cultural nr. 81, 14-20 septembrie 2006
Lucia Simona Dinescu
Am remarcat doua tendinte in ceea ce priveste prezenta scriitorilor nostri in mediul on-line. Nu staruim asupra factorilor care ii determina pe cei mai multi dintre acestia sa nu isi inventeze o identitate on-line, factori care sint multipli: de la dorinta de a pastra un anonimat provincial, chiar daca situarea scriitorului e deja in canonul literar, si o anumita modestie a valorii (ce-i drept, mai rar!), la neglijarea aspectelor de promovare si de contact mediat cu cititorii. intre tacerea semnificativa a scriitorilor retrasi pentru a scrie (care adesea par a nu se gindi prea mult la contemporaneitate, scriind parca pentru posteritate) si zgomotul scriitorilor care se agita, atit in opera cit si in viata publica, pentru a se impune cit mai repede si cu orice pret, distantele sint incomensurabile. intre aceste polaritati par a se situa putinii scriitori de valoare care au inceput sa isi construiasca o identitate pe Internet.
Dar sa revenim la cele doua tendinte si sa le exemplificam. in primul rind, se observa nevoia de vizibilitate care, la scriitori si nu numai, transforma spatiul virtual intr-o platforma de reprezentare, de imagine de sine si de construct identitar.
Acesti scriitori isi construiesc pagini web ca o masura mimetica, tinind oglinda reflectorizanta a site-ului intr-o pozitie care le imita opera. Desi acest tip de mimetism virtual ar trebui mai degraba sa-l numim simulare, fiind permanent o imitare de gradul doi, in sensul ca nu avem de-a face cu o imitare a vietii si a realitatii, ci cu o simulare a fictiunii si a operei. Chiar daca majoritatea scriitorilor au incluse pe paginile personale CV-uri, biografii ori autobiografii sau isi contabilizeaza receptarea operei (recenzii, cronici, interviuri), fenomen care tine mai degraba de sociologia literara decit de caracterul fictional al literaturii lor, acest aspect biografic nu trebuie sa induca in eroare. Site-urile scriitorilor ramin proiectii ale operei, jocuri fictionale care prelungesc caracteristica literaritatii in spatiul cultural on-line. Unele sufera de simptomul narcisismului autorului (fara sa se inteleaga prin aceasta remarca ca picam in capcana echivalarii dintre biografie si fictiune), pentru ca altele sa joace si ultima carte pe pactul ludic al creatiei lor si pe dinamica alteritatilor auto-construite.
A doua tendinta este una mai altruista, de aceea preferam sa o ilustram in cele ce urmeaza. E vorba de necesitatea dialogului dintre scriitori si cititori, necesitate care ii determina pe anumiti autori sa isi creeze un spatiu on-line polifonic, deschis catre receptori, mai degraba decit unul inchis in propriile cute de limbaj. in aceasta tendinta as situa site-ul lui Vasile Ernu, www.nascutinurss.ro, unde gasim fragmente (nefinisate!) din cartea Nascut in URSS aparuta recent la Polirom, fotografii de la lansarea acestui volum in Club A, link-uri catre cronicile la carte sau la interviurile autorului, MP3-uri cu „discursurile marilor conducatori“ ori fotografii cu „eroii vremurilor noastre“ si o baza de date fotografice a lui Lenin. Aceasta serie de documente textuale, video si audio arata comunismul in floarea virstei, pentru ca, permanent, istoriografia sa se transforme in construct fictional si cultural de actualitate. in plus, recentul blog al autorului completeaza suita multimedia care transforma pagina alba din fundal (marturie posibila a „tabulei rasa“ la care comunistii au incercat sa reduca mentalul uman) intr-o colorata poliglosie. Mie, cel putin, site-ul lui Vasile Ernu imi aminteste la tot pasul de teoriile lui Bahtin!
Mai mult decit un dosar cu iz autenticist al propriei opere si o oglindire empirica a propriei biografii, site-ul autorului este o constructie culturala a unei epoci, o proiectie fragmentata a imaginarului colectiv, dar si o viziune originala asupra produselor „made in URSS“. De pe site veti afla, de exemplu, ce bea cetateanul sovietic, un fel de vesnic „cetatean turmentat“ de utopia politica, sau despre intrecerea dintre proletarii de ieri si consumatorii de azi, un proces in care ne regasim, fie prin traire si amintire, fie prin memoria livresca. Vasile Ernu ne arata ca spectrele propagandei continua sa bintuie prin lume, insa perspectiva culturala „moale“ abordata este un „exercitiu de stil“ ludic. Autorul nu isi rememoreaza doar propriul trecut, ci se adreseaza si cititorilor din prezentul bintuit. Faptul ca un scriitor are un astfel de site de informatie (documentara si cultural-ludica) si de dialog cu cititorul mi se pare a fi o dovada in plus de respect pentru acesta din urma.
14 September, 2006
Comments Off on IMAGINI VIRTUALE. Memoria trecutului şi… a prezentului – Observator Cultural nr. 81, 14-20 septembrie 2006
Sasa, Grisa & Ion – ultimul film regizat de Igor Cobileanski
Iata si noul film al lui Igor Cobileanski – Sasa, Grisa & Ion.
Romanii XXL
Scriu un articol la Suplimentul de cultura (unde intimplator saptamina asta apar cu 2 texte) despre mari romani… Asta imi aduce aminte de lucrarea lui Vlad Nanca… Eminescu/Eminem (iata lucrarea si notitele mele)
Am o ten-lema: eu cu cine votez?
Acum citiva ani am aflat care sint cei mai bogati romani. Sosise momentul sa aflam si care sint “cei mai «Mari Romani»”. Inca putintica rabdare si poporul roman va afla care sint adevaratele sale valori. Vom afla oare ceva? Stati linistiti, nu vom afla nimic. Jocul de societate-media “Mari Romani” nu pune o intrebare (sau o pune gresit) si nu da un raspuns. Televiziunea face ceea ce stie mai bine: vinde (marfa si ideologie) si face divertisment. Jocul a ratat atit partea educativa pe care incearca sa o promoveze TVR1, cit si, mai ales, a ratat sansa sa puna in discutie o tema serioasa…
textul integral se gaseste aici
v.ernu
Avem o tara second hand
Iata si melodia deja faimosului scurt metraj Cind se stinge lumina (puteti sa-l vedeti mai jos).
Asta e echipa care a muncit…
titlu: tara second hand
versuri-muzica originala: graieste moldoveneste
reorchestrare: aurel ionita (mahala rai banda)
aurel ionita – vioara, aurel bosnea – bariton, marian dinu – bas, printu – baterie
voce: vasile ernu, valeriu shova, thomas ciulei
mix: di basa
Progeniturile utopiei – Contrafort anul 13, nr.9, Chişinău, 9 septembrie 2006
de Vitalie Ciobanu
Vasile Ernu pare să fi găsit formula succesului literar: diferenţa. Într-un fel, aşa a fost mereu: uniformitatea, mimetismul, pastişa, parodia rareori ţi-au oferit satisfacţii genuine, bucurii de altitudine. El îmbrăţişează diferenţa nu numai prin raportare la Occident, unde scriitorii români, în elanul lor sincronist, nu ar avea şanse cu cărţile lor dacă le-ar da vesticilor senzaţia unui déjà vu, ci – mai interesant – Ernu profesează diferenţa şi pe scena literară internă. Volumul său de debut, Născut în URSS (Polirom, 2006), este alimentat de la un capăt la celălalt de ambiţia de a merge împotriva curentului, de a scrie altfel decât cum se consideră corect să se scrie despre comunism: adică justiţiar, maniheic, fără drept de apel. Revolta sa împotriva clişeelor nu şochează, facil, prin stridenţe de imagini sau asperităţi de limbaj, cum se întâmplă la alţi iluştri reprezentanţi ai promoţiei sale, nu: Ernu provoacă, trezeşte frisoane prin filtrul reverenţios-empatic, aşternut peste „patria” sa dispărută: Uniunea Sovietică.
Felul său de a „transcrie” realitatea este abordat, cu aplomb, de tot mai mulţi literaţi tineri, dornici să epateze. Se poate vorbi chiar despre o generaţie scoasă de sub obsesia vinei şi frustrării istorice, despre o cohortă de intelectuali care priveşte înapoi „fără mânie” – doar câteva titluri: Cartea roz a comunismului, a scriitorilor ieşeni din Club 8; O lume dispărută, de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir; apoi, dincoace de Prut, romanul Iepurii nu mor de Ştefan(Savatie) Baştovoi, şi chiar prozele lui Iulian Ciocan, reunite sub genericul „Amintiri din epoca Brejnev”, apărute în Contrafort. O fantomă, s-ar zice, bântuie întregul Est, de la Berlin la Praga, de la Moscova la Bucureşti, răspunzând, ca un ecou, mişcărilor de stânga şi anarhiste occidentale. Numele ei este comunismul edulcorat. Nu are doctrină, ci doar look estetic: e cool să porţi tricouri roşii inscripţionate „CCCP”, „Mc’Lenin’s” sau „KGB still watching you”. E fain să-ţi prinzi în piept insigne cu secera şi ciocanul, e un fel de valorizare postmodernă a unui coşmar, devenit azi modă elitistă, trend comercial, artefact turistic, alături de mai vechiul cult pentru „neuitatul” Che Guevara. În literatură, tineri autori care au cunoscut regimul comunist cel mult în postură de pionieri sau de preşcolari, îl transformă în prilejul unor şarje parodico-ludice, în panglici scoase pe nas şi-n flăcări băgate pe gură. O literatură descătuşată şi dez-ideologizată despre o lume funciarmente ideologizată, apare, s-ar părea, mai devreme decât era cazul. Mai precis, înainte de a fi fost publicate nişte opere de ficţiune mai ample şi mai profunde despre totalitarismul comunist – e un reproş adresat, în parte, şi optzeciştilor (un singur titlu îmi vine în minte, la repezeală, în apărarea lor: Pupa russa de Gheorghe Crăciun). Această carenţă însă nu poate fi imputată noii generaţii „desfundate”. Ea îşi vede de propriul ciclu vegetal, asemeni lui Gauguin autoexilat în Tahiti.
Vasile Ernu adaugă memoriilor sale „soft” despre comunism un ingredient care lipseşte celorlalţi demolatori de tipare: nostalgia, tandreţea ironică pentru timpurile apuse, ceea ce a trezit reacţii vehement negative din partea unor comentatori (a se vedea site-ul http://www.nascutinurss.ro – excelentă strategie de marketing!). Atunci când Ernu spune, de exemplu: „Uniunea Sovietică nu a fost doar o ţară, a fost mai mult decât atât, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernităţii”, când acuză pierderea unor „idealuri”, a unui patos al vieţii propriu măreţului proiect leninist, Ernu trebuie să ia în calcul o anumită responsabilitate auctorială. Cartea sa „cade” pe un teren defectuos (Comisia Tismăneanu, dacă e să glumesc… doar pe jumătate, încă nu şi-a formulat verdictul!), produce efecte colaterale, incontrolabile. Crimele, ororile comunismului nu intră în atenţia lui Vasile Ernu. OK, e alegerea lui. Dar asta induce o imagine asezonată, ireală şi deci cumva dezirabilă a regimului sovietic cuiva care nu i-a trăit în chip nemijlocit realităţile. Are dreptate Simona Sora când observă într-o cronică din Dilema Veche: „documentarul lui Ernu trebuie citit dimpreună cu o serioasă istorie a URSS. Ca să nu ne smintim.”
„Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural”, precizează Ernu în prefaţa cărţii sale. Miza declarat subiectivă îi oferă totuşi un alibi. El nu tinde spre o imagine exhaustivă asupra comunismului – oferă doar una dintre opticele posibile, care nu exclude viziunile concurente. Mai mult, le incită. Nu-şi propune o judecată morală şi valorică, ci o „arheologie a vieţii de zi cu zi în URSS”. Dacă ai înţeles acest scrupul, dacă i-ai acceptat convenţia relativistă, a insista cu o privire ursuz-suspicioasă pe tipul de scriitură şi cunoaştere pe care ni-l rezervă Vasile Ernu înseamnă a patina în gol, a te plasa în ridicol, şi nu este cea mai bună cale de a sluji adevărul.
Născut în URSS e o carte hibridă ca structură şi tonalitate a discursului. Cred că acest lucru se explică prin intenţia iniţială care i-a stat la bază: alcătuirea unui dicţionar colectiv al cotidianului sovietic. Şi deoarece colegii basarabeni, pe care i-a invitat să-l acompanieze, nu i-au împărtăşit entuziasmul, Vasile Ernu s-a avântat de unul singur să exploreze banalitatea vieţii în comunismul anilor ’60-’80. Principiul său de lucru constă în asamblarea unui puzzle din piese disparate, selectate mai degrabă după capriciul memoriei decât cu metodă – teme, obiecte de consum, fraze înaripate, eroi-comunişti, “supape” psihologice, toposuri legendare, opere de artă, domenii de activitate etc. –, cu care reconstituie un monstru preistoric. Pendulând între confesiune intimă şi studiu psiho-sociologic şi cultural, „colecţia de fişe” a lui Vasile Ernu reuşeşte să redea fostei temute împărăţii de la Răsărit o complexitate interesantă, departe de imaginea reducţionist-propagandistică vândută în Occident în timpul Războiului Rece.
„Niciodată n-am reuşit să înţeleg în URSS unde se termină povestea şi unde începe realitatea… Cultura sovietică a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una din cele mai bizare istorii. Asemenea unui roman, aici, în URSS, toţi eram contemporani şi toţi eram făptaşii unei singure scriituri. URSS era un soi de komunalka în care toţi eroii din viaţa reală sau din cărţi şi filme locuiau împreună alături de noi, simpli cetăţeni sovietici.” „Dacă tot ce am trăit în Uniunea Sovietică a fost adevărat, atunci toţi eroii noştri erau adevăraţi.” Întregul demers al lui Ernu pare să se fundeze pe această premisă: e real ceea ce ni se spune să credem că e aşa, şi atunci în funcţie de ce ni se spune ne construim un etos, un sentiment al comuniunii şi al scopului. La urma urmelor, te poate marca şi o halucinaţie. Era oare Matrix mai puţin real? Nicidecum: dacă mureai în Matrix, mureai şi în lumea dezvrăjită a oamenilor deconectaţi de la aparate.
Exemplele autorului reprezintă, în esenţa lor, demonstraţii ale felului în care diferite fenomene în URSS sunt învestite cu valoare fantasmatică. Blugii, aduşi de fratele său din Afganistan, însemnau mai mult decât un accesoriu vestimentar – erau emblema unui dincolo metafizic. Guma de mestecat aşijderea. Taberele pionereşti de vară; personajele desenelor animate; nonconformismul bine temperat al speciei „stileaga”; filmele lui Gaiday; caietele-oracole ale colegelor de bancă; Vladimir Ilici Lenin, în dubla sa ipostază – de copil şi de matur; Stirlitz din Şaisprezece clipe ale primăverii (cunosc tineri social-liberali de la Chişinău care îşi declară şi azi admiraţia pentru James Bond-ul sovietic!); mitologia cosmosului; nebunia şahului, cu seria meciurilor rituale, „paradigmatice”, Karpov-Kasparov; bucătăria sovietică – matrice a societăţii civile; bancul sovietic „cel mai bun banc din lume”; rock-ul protestatar şi multe altele, asupra cărora insistă autorul, întreţineau mantra fundamental pozitivă a omului sovietic. Chiar şi disidenţa, spune Ernu, făcea parte din sistem, era virusul periferic care îi menţinea tonusul, după principiul „ce nu te omoară te întăreşte”. Evident, şi alcoolul – autorul prezintă un lung repertoriu de băuturi „informale”, de la loţiunea pentru transpiratul picioarelor până la lichidul de frână, preparate în cele mai bizare combinaţii (o competenţă pe care nu i-aş fi bănuit‑o…) Şi sexul, fireşte. Sexul care în URSS oficial „nu exista”: gleznele zgârcit dezgolite ale Ankăi – prietena mitralioară a viteazului Ciapaiev – constituiau proba cea mai fascinantă a erosului proiectiv, aruncau în transă orgasmică sălile de cinema de pe întreg cuprinsul URSS-ului.
De la un punct încolo, discursul lui Ernu împrumută austeritatea unui film de pe Discovery, pare o voce din „off”, povestind fără umori, fără nuanţe personale, o epocă incredibilă. Capitole de mare subtilitate precum „Aventura sovietică a obiectelor”, cu irizaţii à la Pascal Bruckner, tribulaţiile ştiinţei în URSS, sau pasionantul joc dintre libertate şi interdicţie în anii Hruşciov – un joc foarte excitant pentru artişti. Ernu vede mai degrabă o şansă a culturii acest gen de libertate exersată sub sabia lui Damocles, decât libertatea postcomunistă, haotică şi flască, lipsită de garanţii materiale. Sunt pagini de excelentă sociologie culturală, substanţial documentată (inclusiv un tabel cronologic al istoriei sovietice), oferite pe tavă cititorilor interesaţi la modul serios de perioada aceasta.
Oscilaţiile de ton ale autorului produc uneori, aşa cum spuneam mai devreme, senzaţii deconcertante. Umorul negru, ironia caustică ce definea, de exemplu, coada, statul la coadă în URSS, drept „sentiment comunist al fiinţei”, sau verva sarcastică din capitolul consacrat tualetului sovietic – în care hiperbolizarea, cu pasaje greu de reprodus, are un efect de sugestie covârşitor pentru a înţelege natura fetidă a sistemului – sunt pe alocuri înlocuite de puseuri extatice, precum adoraţia pentru geografia URSS, unde prezumţia de ironie şi convenţie jucăuşă îşi pierde din forţă, se estompează, dezvăluind nişte emoţii autentice (de care Ernu nu se jenează – vă amintiţi: „dacă ceea ce am trăit a fost adevărat înseamnă că…”), o geografie măsurată nu în kilometri, ci în ore (puţin a lipsit să fie şi în ani-lumină!). Contemplându-i aceste revelaţii infantile, m-am întrebat: chiar nu a avut Vasile Ernu, în copilăria lui, nişte nedumeriri elementare legate de România, de imensul tabu decretat asupra ei în RSS Moldovenească? Eu, bunăoară, ca progenitură a aceleiaşi epoci, îmi ziceam aşa: „Dacă tot sunt state frăţeşti, socialiste, URSS-ul şi România, noi, moldovenii, am putea foarte bine să ne unim cu România. De ce nu ne unim?” (Ei, de ce, surâd astăzi, tocmai d-aia!). Unele pasaje din carte l-ar încânta chiar şi pe Voronin, ca atunci când autorul face apologia războiului sovietic împotriva nemţilor. De parcă ar uita că „glumeşte”, de parcă ar reintra, pe bune, în pielea „omului nou”. O şi spune la un moment dat că proiectul sovietic nu s-a sfârşit, ci doar „s-a oprit” provizoriu, încât nu mai ştim: să râdem, să plângem? Aş întrezări în aceste elanuri contorsionate, poate dincolo de intenţia autorului, deruta identitară a basarabeanului după 1989: el şi-a cunoscut, în sfârşit, adevărata patrie, România, dar aceasta s-a dovedit o patrie mai mică, mai puţin spectaculoasă decât URSS. Mai balcanică, mai provincială. Şi aşa a rămas moldoveanul suspendat între două lumi imaginare: între o Uniune Sovietică dispărută şi o Românie de vis, care n-a mai venit (mentalitate larg răspândită la noi, deşi mai puţin mărturisită).
Vasile Ernu s-a născut la Odessa. E un spirit cosmopolit, perfect occidentalizat, care refuză tematica regionalistă şi prin asta se deosebeşte net de congenerii săi din Basarabia. Plecat în România pe la 1990, amintirile sale despre URSS sunt mai „pure”, reduse exclusiv la acele vremuri, pe care le colorează deliberat idilic. Amintirile noastre, din contră: amestecă, adesea indiscernabil, trecutul cu actualitatea. De aceea unele din reflecţiile, raţionamentele lui Ernu despre „atlantida sovietică” sună doar amuzant în România şi destul de cinic în Moldova – „ţară” care traversează o fază schizoidă a istoriei sale contemporane, un fel de „comunism după comunism”. Paradoxurile receptării.
Mă uit la Vasile Ernu, cel imprimat pe banda roşie, detaşabilă, a cărţii, şi realizez subit că înfăţişarea fizică a autorului e parte integrantă a mesajului său scriptic: chipiul negru, brechtian, şi tricoul de aceeaşi culoare, ochii oblici, scrutând melancolic un orizont evanescent, favoriţii lungi, gâtul subţire, geaca din pânză de doc, steluţa roşie prinsă la rever – portretul clasic al militantului de stânga. „Supravieţuind comunismului şi aşteptându-i fără speranţă a doua venire, Vasile Ernu a prins din urmă prezentul şi, din orizontul acestuia, a descoperit că viitorul nu este luminos, ci sumbru.” – notează Sorin Antohi în postfaţa volumului (un intelectual care şi-a descoperit, mai recent, propria biografie spectrală). Pasiunea pentru Utopie, în URSS, avea ceva înălţător (fie şi pe muchia abisului). Pasiunea pentru Real, în postcomunism, înseamnă mai ales cădere în trivialitate şi patimi joase, ne sugerează autorul. Dar să fim liniştiţi în ceea ce îl priveşte. Tocmai propensiunea pentru Idee, nu ideologie, îl face să întâmpine sceptic orice tip de putere: „În esenţă, nu există putere bună sau putere rea, totul are o consistenţă cameleonică ce te poate duce uşor în eroare; şi, de aceea, trebuie să te raportezi la ea prin punere la îndoială.” E despre democraţie, nu despre totalitarism.
Deşi mulţi cititori îi vor fi privit destul de contrariaţi accentele stângiste şi nu i-au apreciat mereu ironia, e sigur că se întâlnesc cu Vasile Ernu în acest loc geometric în care stăpână e luciditatea spiritelor libere şi refuzul înregimentării.
9 September, 2006
Comments Off on Progeniturile utopiei – Contrafort anul 13, nr.9, Chişinău, 9 septembrie 2006
Sorin ca exemplu pozitiv
Am aflat de “actul” lui Sorin Antohi din presa ca tot omul. Vad ca am primit si tachinari legate de faptul ca “ce ba… turnatorii iti scriu postfete?”.
recent am dat un interviu unde ma explic de ce am ales ca Sorin Antohi sa-mi scrie postfata (l-am dat inainte de a aparea informatia legata de colaborare). Ramin la aceleasi opinii (vor aparea in numarul 13 al revistei Tiuk.. dedicat temei Nascut in URSS). Astazi as merge pe aceleasi rationamente. Nu conteaza daca sint de acord cu opinia lui legata de cartea mea…
Ambele acte ale lui Sorin Antohi (atit colaborarea cit si recunoasterea) sint acte care confirma teza mea din carte legata de compromis si care ne pot invata si ajuta sa intelegem mai bine trecutul. O sa revin pe aceasta tema cu un text…
aici postez un text al lui Liviu Antonesei din Cotidianul de azi…
Pozitia lui Liviu Antonesei (lucid, echilibrat si semnificativ.. atit in Cotidianul cit si in Observator Cultural)
“Sorin ca exemplu pozitiv” – Cotidianul
Liviu Antonesei
Este grav ce a facut Sorin? Fara indoiala. L-am iertat? Eu si prietenii sai, da. A marturisit prea tirziu? Se poate. Dar marturia este foarte utila.
Sigur ca nu mi-a cazut usor marturia lui Sorin Antohi, desi ma asteptam la revelatiile de acolo de ceva timp. Insa cel mai grav lucru mi s-a parut intirzierea momentului acesta cu vreo 16 ani. Pe de alta parte, cit ma cunosc, e clar ca, daca as fi aflat aceste lucruri in 1990, chiar in 1996, prietenia noastra s-ar fi incheiat. Eram prea tinar, prea radical, prea lipsit de nuante. Si, pina la urma, ce inseamna prea tirziu cind, si in fata Domnului, daca te caiesti sincer, poti obtine absolvirea pacatelor si in clipa dinaintea mortii? Nu stiu daca noi trebuie sa fim mai exigenti decit Domnul, atunci cind cainta este sincera. Si mie asa mi s-a parut. Insa, chiar daca ar fi vorba despre un „prea tirziu“, fara indoiala ca aceasta marturisire este foarte pretioasa, foarte utila, intrucit poate functiona ca exemplu pentru altii ce se simt apasati de pacatul colaborarii.
Si a functionat! Voi discuta exemple. Cer scuze ca nu dau nume, dar nu e vorba despre persoane publice. Imediat ce am aflat ca textul lui Sorin va deveni public a doua zi, l-am expediat membrilor unui grup de prieteni, fosti colegi de facultate. Ca sa-l analizam impreuna, ca oameni de formatie psihologica, cum se intimpla sa fim. Ei bine, in afara unor foarte fine analize psihologice, am obtinut si doua marturii privind colaborarea cu Securitatea. Care nu se petrecuse in timpul facultatii, ci mai tirziu, in „cimpul muncii“, la mijlocul anilor optzeci. Prima persoana acceptase colaborarea cu Securitatea inaintea unei plecari in strainatate, din care avea sa nu se mai intoarca. Cea de-a doua, in urma unor presiuni formidabile legate de statutul sau profesional si de situatia ingrata de a avea rude in strainatate. Asa cum le cunosc, nici una nu a facut rau nimanui, prima neavind nici macar timp la dispozitie pentru a-l face.
Nu sint persoane publice, una traieste in alta tara, nu riscau prin urmare sa fie deconspirate. Si, totusi, sub exemplul marturiei lui Sorin, au facut-o. In micul nostru grup de prieteni, poate in familiile lor. De ce au facut-o? E limpede ca nu de teama vreunei sanctiuni exterioare, ci pur si simplu pentru ca nu mai puteau suporta presiunea acestor fapte asupra mintilor lor, pentru ca nu se acceptau. Concentrez ceea ce-a reiesit din schimburile noastre de mailuri. Ce au cistigat facind, in fata noastra, marturisiri la care nu ii obliga nimic? Inceputul eliberarii mentale, regasirea demnitatii de sine in propriii lor ochi, inceputul reacceptarii. Poate asemenea marturii se petrec si aiurea. As fi bucuros sa fie asa.
Prin urmare, marturia lui Sorin poate fi prea tirzie, dar in nici un caz inutila
« go back — keep looking »