“Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi” – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

interviu cu Vasile Ernu de Mihail Vakulovski

– Vasile, povesteste-ne mai intii – oricit de concis – despre tine. Te-ai nascut in URSS…
– Experienta sovietica e una imensa. Eu am primit o educatie sovietica si nu vad nici o problema in acest lucru. Mi-am cunoscut mai tirziu „dusmanii” mei, asa cum mi se spunea la scoala, adica cei nascuti in Statele Unite ale Americii si mi-am dat seama ca nu sintem diferiti. Avem prejudecati, avem obsesii, avem multe calitati indiferent de sistemul in care am trait. Cind aud intelectuali romani care reduc printr-o simpa fraza toata experienta comunista la chestiuni de genul „comunismul a produs numai monstri si scrum” pur si simplu nu-i inteleg. Aceasta nu este o judecata, ci o pasiune sau o gindire complexata si incrincenata. Comunismul nu este un rau metafizic, asa cum nici capitalismul nu este un bun fundamental. Sistemele politice in care traim au mult mai multe nuante. In mare eu sint un produs comunist si nu ma cred un monstru, asa ca nu cred ca este monstru nici intelectualul care afirma astfel de lucruri, produs si el in comunism. Trebuie sa gindim nuantat, sa incercam sa vedem si sa intelegem diferentele. In comunism a existat viata, chiar o viata obisnuita cu relele si bunele sale (vai, ce ginduri urite pot sa exprim!).
Deci, cartea mea e despre aceste elemente ale vietii cotidiene sovietice, care ne faceau viata asa cum era ea.
– Cum ti-a venit ideea scrierii acestei carti – “Nascut in URSS” (care a aparut la editura Polirom, 2006)? Ai trait-o/gindit-o multa vreme? Iti amintesti cind si cum ai hotarit ca gata, e timpul s-o scrii, sa te apuci de lucru?

– In ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu fata de fosta mea patrie. O patrie care nu mai exista decit in amintire si in arhive. Si m-am decis ca trebuie sa scriu neaparat aceasta carte. Am vrut sa fie un proiect colectiv, care nu a mai iesit. Am decis sa o scriu singur si cred ca am decis bine, cel putin pentru mine. Sint multumit, cu toate ca zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat sa fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal si care nu vrea sa fie exhaustiv cu orice pret.
Am avut o pauza de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucuresti si in acest rastimp am scris cartea. Am observat ca crizele, depresiile si timpul liber fac bine la gindire. Am trecut prin ele si am iesit cu o carte. Sper ca e o carte buna, nu perfecta, ci buna. Nu ma cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau sa fiu un scriitor care incita la gindire, care pune probleme si cititorul sa se bucure citindu-l. Atit.
– Desi spui chiar la inceputul volumului ca “Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura”, cartea e scrisa cu multa caldura. Fiind o carte eseistica, totusi, se citeste ca un roman. Cu toate ca nu esti un nostalgic, se vede ca ceea ce scrii aici e existential. Ai depus eforturi sa nu iasa o carte in care sa nu se vada “nici dragoste, nici ura”?

– Da, am spus ca nu voi porni de pe pozitii de bine si rau, de pe pozitii clar ideologice sau morale. In acelasi timp spun ca: „cu siguranta nu voi fi indiferent”. Asta inseamna ca va exista o doza de sensibilitate, pasiune, nostalgie. Si cum putea fi altfel daca vorbeam si despre viata mea. Daca as fi renuntat la aceste lucruri ar fi fost o cacealma si un construct fals. In ce priveste nostalgia la care replica unii critici, le spun ca nu este o nostalgie activa, adica nimeni nu vrea sa reconstruiasca vechea lume, ci e o nostalgie pur narativa, controlata, care se raporteaza la lumea mea personala. Tehnic am controlat nostalgia punind alaturi de ea elemente ironice. Ironia din cartea mea nu poate fi trecuta cu vederea. Cred ca ironia e un element mult mai tare al cartii decit nostalgia. Si, iarasi, cartea este ironica, nu bascalioasa. Eu nu stiu sa fac bascalie si punct. Urasc bascalia si sint un dusman declarat, cu toate ca accept ca este loc si pentru aceasta modalitate de discurs. Insa aici in tara, de multe ori se confunda discursul critic cu discursul bascalios, asa cum se confunda ironia, umorul cu bascalia. „Sa am pardon”, dar sint lucruri total diferite. Eu spun numai ca bascalia nu ar trebui sa fie un element central al culturii romane, ci unul periferic. De aceea ma minunez ca un saptaminal precum “Academia Catavencu” in loc sa aiba un rol periferic are un rol atit de central in discursul public romanesc. Cred ca aici e deja o problema. Dar asta e o alta discutie.
– Cum a fost la lansare (ca stiu ca esti un maestru al unor astfel de manifestari culturale)?

– Lansarea a iesit in principiu asa cum am vrut: un adevarat spectacol. Au fost toti cei pe care i-am invitat (cu exceptia ta, care ai avut motive mai mult decit justificate): Andrei Gheorghe, Alexandrina Hristov, Pavel Stratan, Planeta Moldova, Costi Rogozanu, Dan Perjovschi si Bogdan Ghiu. Cum a recunoscut Bogdan Ghiu: „Aceasta lansare a fost maxim ce se poate face la o lansare de carte”.
Practic am incercat sa combin diverse categorii de discursuri si oameni din zone diferite. Fiecare s-a exprimat cum s-a priceput mai bine. Unii au vorbit, altii au citit, altii au cintat. Maestru de ceremonii a fost Gheorghe. Iar la sfirsit am chefuit mai sovietic, adica mai ruseste. Am vrut sa fac o atmosfera care sa trimta spre carte, care sa incite la lectura, nu ceva plicticos si banal. A fost multa lume, peste asteptarile mele, si cred ca in principiu am reusit ce mi-am propus. Si, fireste, am incercat si eu sa vorbesc si chiar sa fiu intrigant. Dar fac aceste lucruri nu de dragul intrigii, ci pentru a incita la lectura si la gindire. A ne regindi viata noastra, ideile noastre, trecutul nostru – asta conteaza cel mai mult. Si acesta e si scopul cartii si nicidecum un simplu gest estetic sau un act de divertisment.
– Dupa aparitia cartii ti s-au intimplat lucruri de povestit? S-au luat de tine comunistii-anticomunistii?

– Aici e o poveste putin mai complicata. Recunosc ca ma cred un tip care cunoaste bine modul de functionare a pietei culturale romanesti. Nu am chef sa discut cu toti intelectualii complexati si declarati anticomunisti. Ma intereseaza sa dialogez cu oameni mai detasati, care vor sa te asculte si care incearca sa te inteleaga.
Nu intimplator mi-am luat ca autor pentru postfata cartii mele pe Sorin Antohi. De ce l-am invitat sa-mi faca el postfata si nu altcineva? Am avut doua nume la care m-am gindit: Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu. Ambii intelectuali pe care-i respect in mod special. Am apelat la Sorin Antohi pentru ca-l cunosteam personal. Pe Tismaneanu l-am cunoscut personal abia dupa lansare.
Deci, de ce Antohi? Din citeva motive simple. Mai intii, ca este un intelectual avizat si recunoscut pe plan international. Mai apoi, ca este un intelectual cu care chiar daca nu esti de acord poti discuta si construi ceva. De asemenea, este unul dintre putinii intelectuali care nu are partipriuri publice, nu face jocul unor gasti culturale din tara noastra si in acelasi timp recunoscut de toate gastile intelectuale din zona. Asa ca daca Sorin Antohi a zis povestea cu ostalgia (nu conteaza daca sint sau nu de acord cu asta) atunci multi critici au sarit pe asta, dar aici s-au si terminat criticile. Pacat. Cunosc bine povestea cu Ostalgia germana si am fost atent cu acest element. Cartea mea chiar bate in alta directie.
– Cum a fost primita cartea? Ai avut reactii pozitive-pozitive sau negative-negative?

– E clar ca am avut recenzii dominant pozitive (pot fi gasite pe www.nascutinurss.ro la sectiunea presa). E interesant, caci cartea are o multime de elemente incomode pentru modul de a gindi in spatiul romanesc. Dar cel mai important e faptul ca reprezentantii generatiei tinere au rectionat extrem de pozitiv si acest lucru ma intereseaza cel mai mult. Recunosc ca segmentul de pina-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut insa multe reactii pozitive de la oameni foarte in virsta, dar probabil cu un spirit tinar. (Acum cred ca grupul tinta nu poti sa-l prevezi, sa/l prestabilesti  caci vei avea mereu surprize. Am avut de exemplu reactii virulente de la anumiti critici tineri care repeta ca papagalii cele spun sefii la sedinte si am primit critici favorabile de la oameni inaintati in virsta care m-au surpsins placut).
Am avut si reactii neobisnuite, mai ales ca volumul a fost lansat si cu un site in paralel. Site-ul are o multime de poze, muzici, filmulete etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernauti. Omul a plecat in anii ’45 in SUA. Mi-a scris ca a plins cind a vazut si ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost si reactii la care nu m-as fi asteptat. Oricum, experientul carte-site a functionat pozitiv. Pe linga faptul ca a fost un prim astfel de experiment in Romania, el a dat si un plus de forta cartii. Am avut in prima luna in jur de 4000 de vizitatori unici.
– Si, totusi, ai fost numit si „nostalgic si ignorant”, de exemplu, caci in loc sa condamni comunismul, cum e la moda, tu arati un soi de „comunism cu fata umana”…

– Am citit cu totii zeci de carti despre nostalgie. Stiu si eu, ca tot intelectualul, textele faimoase dedicate acestui subiect. Am vazut ca mi s-a explicat pina si etimologia acestui cuvint, ca sa inteleg cit de „nostalgic si ignorant” sint. Ma bucur si le multumesc celor care au grija de aceste lucruri. Pe acest subiect, repet, s-a scris imens si se va scrie inca mult timp de acum incolo. Am spus chiar in introducere ca exista o doza de nostalgie si nici nu ar putea fi altfel, daca tin la o forma de narativitate autentica. E trecutul meu, e viata mea si mi-o asum. Insa e o nostalgie pasiva si nu activa. Adica e o nostalgie care povesteste o lume trecuta, nu o reconstruieste. Am spus foarte clar ca „acea lume nu mai poate fi reabilitata, nici reconstruita, ci doar inteleasa”. Eu nu vreau sa urasc sau sa iubesc acea lume, ci vreau sa o inteleg (daca iubesc copilaria mea asta nu inseamna ca iubesc sistemul comunist). Vreau sa o inteleg, sa mi-o asum si s-o revalorific. Eu cred in reconvertirea unor experiente trecute, fie ele si negative. Orice experienta, daca sintem baieti nitel mai destupati si stim sa le revalorificam, ne poate ajuta. Si o astfel de abordare pentru unii de pe aici inseamna, se pare, ignoranta. De ce? Caci supozitia lor e banal de simpla. Ei gindesc fundamentalist: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat. Eu gindesc nuantat. Care comunism? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (a propos, pe nimeni aici nu intereseaza acest lucru). Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Unde e literatura de sertar? Cine sint anticomunistii de azi? Etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem. (Exista o carte a lui Daniel Barbu, Republica absenta. Este o lectura obligatorie, caci are o perspectiva asupra comunismului de o luciditate si un cinism incredibil. Un liberal cinstit, cu o minte limpede si cu un curaj demn de apreciat. Pacat ca aceasta carte este trecuta cu vederea atit de usor.) Eu pot sa rastorn aceasta pozitie foarte simplu, dar nu asta ma intereseaza. Pot spune ca ignoranta inseamna tocmai refuzul intelegerii si asumarii lumii din care am iesit. Condamnarea e cea mai facila cale si mai ales aceasta condamnare impersonala. Caci condamnarea te absolva de vinovatie si responsabilitate. Ei, vinovatii, au fost pusi la zid…. i-am rezolvat. Pe cine i-am rezolvat? Cine sint ei, cine sintem noi? Comunismul este un produs la care am fost toti partasi si avem fiecare dintre noi o doza de vina, unii mai mult, altii mai putin. E foarte important acest element. Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura. Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.
– Reiese ca nu te deranjeaza critica, ci pistele false induse de anumite pozitii critice?

– Evident. Cind s-a ajuns pe la a zecea recenzie a cartii si toate erau pozitive si elogioase, am intrat in panica. Stiu foarte bine ca ceva nu e in regula cind exista un unison. Nu cred in opinii la unison si mai ales in texte apreciative. Fireste ca am o opinie buna despre cartea mea, insa as putea cu usurinta sa o deconstruiesc. Chiar m-am gindit sa scriu un text dur in care sa-mi desfiintez cartea. Acum cred ca ii cunosc mai bine slabiciunile. Insa cred ca perspectiva unui ochi critic din afara e mult mai utila pentru mine. Vreau sa vad cum intelege celalalt ceea ce eu cred intr-un anumit fel. Sint sigur ca abia criticile serioase ma pot ajuta sa-mi inteleg mai bine punctele tari si punctele slabe ale cartii. De aceea cind am scris cartea am avut mereu in jur de 5-7 lectori. Ii rugam merau sa-mi spuna ce nu le place, ce li se pare dubios, ce e prost etc. Reactia la primele mele 3-4 texte din aceasta carte a fost una negativa. Una dintre prietenele mele a zis ca va fi un dezastru, ca de fapt nu stiu ce vreau, ca voi fi etichetat ca nostalgic si comunist, iar cealalta – ca nu prea stiu ce vreau sa spun. Recunosc ca aveau in multe locuri dreptate. Asta m-a ajutat cu adevarat.
Ma deranjeaza nu critica, ci modul fals de a critica. Am incercat sa ma protejez de citeva directii care nu duc prea departe. Am vrut ca textul meu sa nu fie citit ca un text exotic, nostalgic sau care promoveaza o anumita ideologie. De aceea incerc sa-l protejez de astfel de abordari. Cum poti sa reactionezi cind cineva iti spune ca nu poate prezenta cartea ta in nu stiu ce revista, caci cartea ta e comunista. Nu-ti ramine decit sa te minunezi. Imi aduc aminte de un prieten bun care a scris un text despre necesitatea unei platforme serioase a fortei de stinga in Romania. Ca rezultat o buna parte a intelighentiei locale l-a etichetat drept procomunist. El fiind un liberal clasic, asumat, insa unul care gindeste.
De aceea reactionez la clisee de acest tip incercind sa provoc discutii. Iar la texte cu mistouri si bascalii nu raspund, caci ele directioneaza discutia intr-un orizont obtuz, fals si inchid posibilitatile de discutie. Totul se reduce la argumente de genul „hai sictir”. Am vazut ca mi s-a recomandat sa plec in Coreea de Nord si Cuba sau ca ma pot sminti. Deci sint periculos.
Acestea sint un fel de incriminari si denunturi de tip vechi, fara argumente. In Romania, ca sa-l parafrazez pe Daniel Barbu, marea parte a intelighentiei combate si nu dezbate, adica se porneste de la supozitia ca tu ai dreptate si orice ar zice celalalt nu poate schimba datele problemei. A dezbate inseamna sa pornesti de la ideea ca si celalalt ar putea sa aiba dreptate, ca tu ai putea sa ai convingeri gresite, de aceea discutia se bazeaza pe un discurs rational si argumentativ.
– Ai putea fi invinuit, totusi, ca treci sub tacere si nu gasesti loc in cartea ta si unor forme de represiune mai dure si concrete, cum ar fi marile epurari, GULAG-ul etc….

– Da, asta e deja un punct serios de discutie. Am meditat mult la acest lucru. Am incercat mai multe variante de text prin care sa povestesc suferinta. Eu nu am ascuns nicaieri faptul ca sistemul comunist e un sistem represiv. Am spus de mai multe ori in carte acest lucru. Eu nu am ascuns faptul ca a existat o acumulare de suferinta enorma, nu ca astazi n-ar mai exista. Am avut, totusi, o dificultate cu a povesti aceasta suferinta din citeva motive. Mai intii, nu am o relatie directa cu acest gen dur de represiune si suferinta. In al doilea rind, sistemul a controlat destul de bine modul de a circula al informatiei pe acest subiect, deci aveai un acces mai dificil si indirect la ce se intampla. Si, nu in ultimul rind, suferinta venita in urma represiunii ideologice, oricit de mare ar fi fost ea, este una periferica si nu centrala in cultura sovietica. Astazi noi credem ca ea e centrala datorita contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost si nu avea cum sa fie centrala. Asta, fireste, nu justifica si nu scuza cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, in URSS la acest capitol trebuie tinut cont de suferintele aduse de ororile celor doua razboaie, cel civil si cel de-al doilea razboi mondial. Al doilea razboi modial a devenit simbolul si centrul de greutate al suferintei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism si entusiasm al maselor care au echilibrat mereu suferinta cotidiana. Oamenii isi dadeau viata, mutau muntii din loc, construiau magistrale din convingere, nu din interes material. De aceea m-am oprit la Korciaghin si Buharin, unul – simbol al entuziasmului si celalalt – al suferintei. Si, fireste, am povestit despre modul nostru de a vedea marele razboi. Pot sa accept ca nu am gasit cea mai buna solutie, insa eu nu cred (si aceasta iarasi suna scandalos aici, in Romania) ca cheia intelegerii comunismului este suferinta venita in urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o forma puternica de suferinta, nu prea am scapat niciodata de ea. Astazi ea este mult mai bine fardata, asa ca am inceput sa confundam suferinta cu fericirea, ceea ce e grav.
Vladimir Tismaneanu mi-a citit cartea in drum spre America, dupa tirgul de carte. Mi-a scris un scurt mesaj in care aprecia cartea si a zis o fraza care pe mine m-a pus pe ginduri: „Este ceva melancolic si trist in scrisul tau, camuflat sub masca nostalgicului-ironic”. Fireste, mi-ar placea sa citesc ceva mai nuantat pe aceasta tema. Imi place sa cred ca tristetea din scrisul meu e un element al seriozitatii si angajamentului meu.
– In Romania s-au scris in ultimii ani citeva carti care exploreaza comunismul din aceasta perspectiva subiectiva si personala, fara implicatii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume disparuta”. Care este opina ta despre aceste carti si prin ce ti se par ele inrudite cu cartea ta?

– Aceste carti pentru mine inseamna ca noi incercam sa facem un pas important inainte. E un pas important la nivel de semnificatie. Mai intii, cartile acestea au autori destul de tineri, care nu au trait foarte mult in comunism, ca adulti mai ales, ca sa fi fost obligati sa faca niste alegeri si niste compromisuri. Deci, putini, prea putini autori de peste 40 de ani au curajul sa priveasca mai detasat aceasta experienta, ca sa nu mai zic de asumarea acestei experiente. In al doilea rind, asta ne arata (nu pina la capat insa) ca aceasta generatie tinara nu mai are presupozitii atit de tari si dure legate de comunism. Ei sint dispusi sa discute si sa analizeze inainte de a condamna ceva. In acest sens eu cred ca ei nu mai sint pe linia gindirii interbelice, a ceea ce eu numesc „paradigma culturala interbelica”, care la noi este promovata drept Marea Cultura. Modul nostru de a gindi si a ne raporta astazi la comunism ni se trage de acolo (scuze fanilor acestei perioade), care in esenta lucreaza cu judecati tari si pentru care comunismul a fost raul absolut. Dar acesta este un subiect delicat si as vrea sa-l dezvolt in urmatoarea perioada mai nuantat. Deci, acesti scriitori tineri incearca sa iasa cumva din aceasta continuitate culturala. Eu zic ca e foarte bine. Dar in ciuda faptului ca poate nu si-au propus mai mult decit sa ramina la „firul ierbii” cred ca au facut inca prea putin. Nu stiu daca e o chestiune de curaj sau de gindire, dar cred ca ei ar trebui sa vina si cu o anumita forma de problematizare. Da, vreau sa stiu cum arata o sticla de Cico, dar vreau sa aud si problematizari si judecati incomode: unde e disidenta? cum se face ca nu am avut disidenti (cu exceptiile de rigoare), ci numai comunisti si peste noapte avem numai anticomunisti? oare rezistenta prin cultura nu a fost o forma de a sluji si a intari sitemul ceausist? Exista diferente intre vechiul oportunism si noul oportunism? etc. Eu am dreptul sa pun intrebari si mai ales intrebari incomode. Asa putem intelege mai bine lumea din care am iesit. Ei bine, ei nu prea o fac. Ba mai mult, la prima vedere cartea O lume disparuta, poate cea mai reusita dintre ele, pare a fi acel gen de privire inapoi fara incrincenare. Asa e. Insa sincer sa fiu si cu tot respectul pe care-l am pentru domnul H.R. Patapievici dialogul de la final incarca ideologic cartea. Practic dialogul celor 4+1 este o concluzie ideologica tare: „Comunismul e raul absolut si trebuie condamnat”. Cu astfel de concluzie, care de fapt e o supozitie, nu putem analiza si regindi trecutul. Dar asta a fost alegerea lor si eu le respect alegerea. Cu Cartea Roz a comunismului lucrurile stau la fel. Au pus o prefata bine nuantata, ceva de genul „noi condamnam comunismul, e clar ca el a fost raul absolut, dar aici vom povesti altceva… nu cumva sa intelegeti gresit…”. Cartile insa sint reusite in mare parte.
In raport cu aceste carti eu ma plasez intr-o vecinatate distanta. Avem multe lucruri comune, insa eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci il abordez in perspectiva intelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisa in paralela noi si ei (noi comunistii, ei capitalistii), de aceea incerc sa arat ca diferentele nu sint atit de mari pe cit par, ca sint diferite forme de represiune. Cind strigam ca sintem liberi, trebuie sa incercam sa intelegem fata de ce sintem liberi si fata de ce nu mai sintem liberi. Iar cel mai important e faptul ca eu spun ca noi trebuie sa fim mereu cu mintea limpede si trebuie sa chestionam, sa incomodam, sa gindim, sa luptam, caci sistemele nu vor decit sa ne utilizeze. Deci, eu incerc sa intrig, sa incomodez, sa zgindar diverse straturi pentru a incita la gindire si discutii. Dar afirm cu modestie si responsabilitate: nu cred ca ceea ce spun este neaparat adevarat.
– Aparitia acestei carti (a, felicitari pentru debut, de fapt!) ti-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?

– Intr-un fel da. Experienta scrierii acestei carti mi-a dat peste cap citeva prejudecati despre mine. Credeam ca scriu mult mai greu decit am reusit sa scriu. Mi-a dat incredere si curaj. Si, fireste, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zona mai experimentala, sau mai degraba mai amestecata ca si stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi apartine). Urmatoarea carte e despre Romania, despre intelectualitatea romana. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a cliseelor culturale romanesti. Totul va fi de o maniera ironica, scrisa lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema Romaniei, ci gindirea fundamentalista si manelista a unei mari parti a intelighentiei romane.
Insa pina atunci voi scoate o varianta a cartii “Nascut in URSS” intr-o forma total diferita, in colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuala. Cred ca va fi o surpriza placuta. Si, fireste, negociez posibilitatea traducerii in alte citeva limbi a cartii. Ma intereseza in mod special piata rusa si cea germana.
Pentru mine cred ca va fi o perioada interesanta. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinatiilor: …„S-a spart ghiata, domnilor jurati! S-a spart ghiata.” Asa ca „Sedinta continua!”.
(Brasov-Bucuresti, vara 2006)

Oare chiar a murit Uniunea Sovietica? – Punkt nr. 6

de Dumitru Crudu

Cind am luat in miini cartea lui Vasile Ernu NASCUT IN URSS publicata de editura Polirom in 2006 si care abunda in ironie la adresa Uniunii Sovietice mi-am amintit ca au fost doi oameni care mi-au marcat, intr-un anumit fel, copilaria mea: un bunic de-al meu deportat in Siberia si profesorul meu de istorie. Pentru ca spusese un banc despre… Stalin, bunicul meu fusese trimis la capatul lumii, unde facuse citiva ani grei de puscarie si de lagar. Eu nu l-am cunoscut direct, pentru ca murise inainte de nasterea mea. Il stiam insa din povestirile parintilor mei, cu toate ca aflasem destul de tirziu de existenta sa, abia cind am inceput sa merg la scoala. Nu stiu de ce, dar aveam o consideratie aparte fata de acel om pe care nu-l vazusem niciodata si despre care circulau legende in copilaria mea. El era cel de-al doilea sot al bunicii mele Paraschiva. Imi era un fel de bunic adoptiv, dar, anume datorita lui ai mei au putut scapa de foamete si tatal meu mai este si acum in viata, si, drept urmare, si eu.
Citind cartea lui Vasile Ernu, o carte in care URSS-ul este persiflat, o carte in care am gasit aceasta propozitie sfichiuitoare si mai mult decit adevarata – a construi comunismul fara alcool e ca si cum ai face capitalism fara reclama – nu am putut sa nu-mi amintesc si de cel de-al doilea om care ma influentase foarte mult in copilaria si adolescenta mea. Acesta era proful meu de istorie. Nu era prea inalt, insa era un om foarte atent si cumsecade cu fiecare elev. Nu striga niciodata la nimeni si niciodata nu ne tragea de urechi, asa cum obisnuiau alti profesori. Nici nu ne lovea cu capul de banca, nu ne inrosea palmele cu rigla sau nu ne punea sa stam cu miinile ridicate in sus si cu fata la perete. Cum s-ar zice, era un om ca piinea calda. Ne explica meticulos si cu acribie fiecare moment mai incilcit din istorie. Nu ne pedepsea cind greseam. Nu se infuria niciodata. De aceea si lectiile sale ma cucerisera, iar pentru istorie facusem o adevarata pasiune.

Citind cartea lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, care se deschide cu un motto dintr-un poem al lui Vladimir Maiakovski: Priviti, minunati-va, sint cetatean al Uniunii Sovietice si unde am gasit si doua tablete emotionante despre alcool, iar in una dintre ele am descoperit ca sint trecute in revista toate bauturile alcoolice pe care le consuma omul sovietic, inclusiv troinoi odecolon, pasta de dinti, crema de ghete sau lichidul de frina, mi-am amintit ca, multa vreme, nu am putut face nici o legatura intre bunicul meu trimis in Siberia si proful meu de istorie. Mult timp nu am crezut ca poate fi vreo relatie intre acel om nenorocit care nu se tundea luni de zile si minca doar piine cu apa si acel barbat imbracat bine si cu burta, care ne povestea cu atita suflet ce se intimplase in trecut. Intre ei era o diferenta foarte mare. Unul dintre ei reprezenta esecul in viata, caci a nimerit in Gulag, iar altul succesul, fiindca, la scurt timp dupa ce-l turnase pe bunicul meu, se alesese cu un apartament chiar in centrul orasului. Proful meu de istorie avea propria sa masina si un ciine pe care seara il scotea la plimbare, cred ca era un buldog, daca nu ma inseala memoria, iar bunicul meu, dupa ce revenise din Siberia, ajunsese pe drumuri, fiindca bunica-mea nu a mai vrut sa-l primeasca acasa, temindu-se ca minia statului sa nu se extinda si asupra ei, iar pentru acest lucru a fost condamnata de parintii mei care-l adaposteau, peste noapte, pe bunicul meu si-i dadeau sa manince, fara stirea bunicii Paraschiva, care fusese o femeie foarte frumoasa in tineretea sa.
Citind cartea lui Vasile Ernu, care se vrea un fel de arheologie a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice si care este structurata in mai multe capitole, cum ar fi, Oda tualetului sovietic? sau Ceapaiev sau Stirlitz, un James Bond sovietic sau Ostap Bender, eroul meu preferat ori maiovca e mai mult decit 1 mai mi-am adus aminte cum am aflat ca, totusi, o legatura intre ei exista. Era, cred, o zi de primavara si eu eram pe cale sa termin clasa a noua. Parintii mei mi-au spus adevarul cind bunicul meu deja nu mai era in viata. Mi-au dezvaluit ceea ce tainuisera cu atita grija pina atunci, dupa ce revenisem, fericit, acasa, de la olimpiada raionului Ungheni la istorie, unde luasem locul intii. Tocmai le aratam, entuziasmat, diploma si biografia lui Alexei Tolstoi care mi-au dat-o drept premiu, cind mi-au spus cum stau lucrurile. Mi-au spus adevarul cind eu eram in culmea fericirii si-l elogiam pe proful meu de istorie, iar despre bunicul meu deportat la miez de noapte, descult, pentru ca nu l-au lasat sa se incalte, uitasem complet.
Cred ca mama mea mi-a spus ca bunicul meu ii povestea bancuri despre Stalin chiar profului meu de istorie pe care il divinizam, iar acesta il turnase unde trebuie si, in consecinta, bunicul meu ajunsese in Siberia, iar proful meu de istorie fusese admis la facultate. Acel denunt insemnase ascensiunea pentru unul si decaderea pentru altul.
Inaintind in lectura cartii lui Vasile Ernu, de fapt, intr-un anume fel, am inceput sa ma citesc pe mine insumi si mi-am amintit cum am fost pionier, mi-am amintit ca nu am avut niciodata, in timpul Uniunii Sovietice, o pereche de djinsi si doar o singura data am purtat niste blugi, vreme de doua ore, pe care i-am imprumutat de la un prieten in schimbul unei sticle de vodca, mi-am amintit de KVN si de taberele de pionieri, de bancurile sovietice si de cozile nesfirsite, dar, mai ales, mi-am amintit de primul meu soc pe care l-am avut in viata si care m-a facut sa-l vad cu alti ochi pe profesorul meu de istorie pe care-l idolatrizasem atita.
Lecturind eseul lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, citindu-i tabletele despre educatia politica sau despre amanta revolutionarului, despre komunalka sau steclopunct si despre ce poti face cu o rubla mi-am amintit ca, brusc, istoria mi s-a parut a fi o disciplina anosta si mincinoasa. Sigur ca am proiectat dezamagirea pe care mi-o provocase profesorul si asupra obiectului pe care-l preda. Si, bineinteles, ca abia mai tirziu am inteles ca am avut dreptate. Atunci, insa, nu puteam pricepe cum un om care il turnase pe bunicul meu, dar si pe alti prieteni de-ai sai, asa cum am aflat ulterior, imi propavaduia mie si colegilor mei adevarul istoric, cum ne poate invata ce este cinstea si dreptatea cel care si-a denuntat prietenii din copilarie si de ce asemenea oameni sint pretuiti, iar cei ca bunicul meu nu, desi istoria tocmai lor le-a facut dreptate, in cele din urma? Era un mare paradox pe care nu l-am inteles niciodata.
Cartea lui Vasile Ernu m-a indemnat sa-mi amintesc de acele vremuri indepartate, iar una dintre afrimatiile sale despre Uniunea Sovietica ( „Uniunea Sovietica nu a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect utopic al modernitatii”) m-a ajutat sa inteleg mai bine ce se intimplase atunci cu mine si cu oamenii pe care i-am cunoscut.
Caci, era un mare paradox, asa cum am mai spus: desi era nevinovat si un om caruia istoria i-a dat dreptate, bunicul meu era ignorat de societate, iar proful meu de istorie, cu toate ca era un profitor si un ipocrit, se bucura de toate onorurile posibile. Nimeni nu voia sa stea de vorba cu bunicul meu cind traia, iar pe proful meu de istorie toata lumea il cauta ca sa-i mai ceara un sfat si sa-l ia de cumatru. Si de ce atunci cind Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe tot proful meu de istorie a fost ales in consiliile municipale si raionale din Ungheni, iar oameni ca bunicul meu au continuat sa fie desconsiderati? Cum se poate explica asta si cum se mai pot explica si alte ciudatenii, cum ar fi aceea ca poporul sovietic sustinea ca nutreste o dragoste aparte fata de celelalte popoare ale lumii, iar pe de alta parte, tocmai armatele sovietice ne-au ocupat? Oare cum vine asta?
Cartea lui Vasile Ernu m-a ajutat sa inteleg cum stateau, de fapt, lucrurile.
Citind-o, mi-am dat seama ca bunicul meu deportat in Siberia doar pentru ca a spus un banc despre Stalin reprezenta adevarata realitate, iar proful meu de istorie era insemnul utopiei. Dar, asa cum foarte bine a observat si Ernu, In Uniunea Sovietica utopia tindea sa se substituie realitatii si, pina la un anumit punct, a reusit aceasta.
Operatiunea asta de inlocuire incepea inca din gradinita, apoi continua in scoala, universitate si se finaliza la locul de munca.
Pentru cei care locuiau in Uniunea Sovietica adevarata realitate era utopia, compusa, in cea mai frageda copilarie, din tot felul de mituri despre Buratino, Habarnam, Ariciul in ceata, completata, in primii ani de scoala, cu legende despre pionierii-eroi Valodea Dubinin, Marat Kazei, Valea Kotik, Lionea Golikov, Timur si despre acel pionier care si-a turnat propriul tata ca a furat nu stiu ce din kolhoz, apoi intarita cu povesti romantice despre eroii vremurilor noastre: Iurii Gagarin, Zoia Kosmodemeanskaia, Pavel Korciaghin, Matrosov si, bineinteles, securistul sovietic, care era modelul absolut pentru orice cetatean sovietic.
Incetul cu incetul, adevarata realitate era marginalizata, asa cum remarcase si Vasile Ernu: „ Din cind in cind ne mai sicana cite o problema mica gen coada la spray bulgaresc Lavanda, faptul ca nu gaseam intotdeauna locuri la restaurant, iar pentru mobila parintii trebuiau sa se inscrie pe nu stiu ce lista de asteptare. Dar ce erau acestea pe linga marile noastre realizari?”
Asa incit, la un moment dat, te trezeai ca traiesti in interiorul unei utopii care nu avea nici o legatura cu realitatea adevarata si incepeai sa crezi ca trupele sovietice ne-au eliberat si nu ne-au ocupat, ca noi sintem moldoveni si nu romani, ca e minunat ca traim in saracie si nu ne putem cumpara nici macar un palton.
Intr-o iarna, umblasem imbracat doar intr-un fis de toamna, fiindca nu am gasit nicaieri paltoane, dar trebuia sa ma mindresc cu asta, fiindca burghezii au de toate, dar nu au suflet, iar oamenii sovietici nu au nimic, in schimb, au un suflet mare. Aceasta era utopia, iar realitatea era ca dirdiiam continuu de frig.
Conform acestei operatiuni de substituire, omul sovietic trebuia sa ajunga sa creada ca omul cel bun era proful meu de istorie, adica un turnator, iar cel rau, bunicul meu deportat in Siberia, adica cel care a fost denuntat.
Si multi au si crezut in asta, deoarece propaganda se facea pe toate caile posibile si imposibile, dupa cum ne aminteste acelasi Vasile Ernu: „Intri intr-o ospatarie, o cantina sovietica, si ce vezi pe perete? Un afis, cu o domnisoara care sta frumos asezata la masa, cu o farfurie de ciorba in fata, iar dedesubt scrie mare: „ Amestecind meticulos mincarea, ajuti societatea!”. Buna invatatura. Sau la locul de munca, unde scria: „ Constiinta e cel mai bun controlor”. Asa e.” Culmea e ca sarbatorile de 22 aprilie, 1 mai, 9 mai sau 8 noiembrie erau folosite si ele in sens propagandistic, devenind un fel de apogeu al utopiei.
In felul acesta ajungeai sa-ti urasti si sa-ti urmaresti propriul tata, ca acel pionier sovietic, si sa-i ridici in slavi pe cei care-l aresteaza si-l tortureaza.
Cum s-ar zice, comentariile sint de prisos.
Sigur, la un moment dat, vederea mi s-a limpezit, tulburarea m-a lasat si am inteles ca adevarata realitate o reprezinta bunicul meu deportat in Siberia si nu proful meu de istorie care facea clabuci la gura atunci cind vorbea despre anul 1812 si despre ce-a insemat acesta pentru Basarabia.
Bineinteles ca a venit un moment cind am inteles ca Uniunea Sovietica era, de fapt, un teritoriu al minciunii, cind am realizat ca nu am intrat benevol in marea familie a republicilor surori, ci am fost cotropiti cu forta.
Iar cind am terminat scoala am priceput ca despre ceea ce am inteles nu trebuie sa vorbesc nimanui. Acest adevar pe care l-am aflat trebuia sa-l tin doar pentru mine. Faptul ca imi iubeam bunicul nimeni nu trebuia sa stie, tot asa cum nimeni nu era bine sa afle ca imi dispretuiam proful meu de istorie. Adica, trebuia sa ma invat sa traiesc intr-un spatiu imaginar. Adica, intr-o utopie pentru a avea un loc de munca si pentru a trai in libertate.
Aceasta iluminare dubla, a ceea ce se intimpla de fapt si a imposibilitatii de-a vorbi despre asta, am avut-o inca in perioada cind Uniunea Sovietica parea un imperiu vesnic.
Cred ca din acel moment Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe pentru mine. Ea murise cu mult inainte de disparitia ei de pe harta. Ea murise inca atunci cind un var de-al meu de-al doilea, cu care eram foarte bun prieten, fusese adus in sicriu din Afganistan, iar un altul a fost trimis, din armata, direct la casa de nebuni. Ea murise in clipa cind am vazut ca eram prigoniti ca am fost de Craciun la Biserica. Ea murise atunci cind am aflat ca cel care-l turnase pe bunicul meu imi preda mie istoria la scoala.
Pentru multi oameni insa Uniunea Sovietica mai este vie si astazi. Ea si-a supravietuit propria moarte. Ea continua sa existe in mentalitatea si subconstientul multor octombrei, pionieri sau comsomolisti de cindva. In foarte multe microbuze din Chisinau se difuzeaza non-stop muzica din perioada sovietica. Multi dintre ei, vorba lui Vasile Ernu, ar face orice ca sa poata cumpara un bilet in Uniunea Sovietica. Dovada e si popularitatea crescinda de care se bucura comunistii in Republica Moldova.

Dar cum este, posibil, totusi, ca defuncta Uniune Sovietica sa-si ridiculizeze propria moarte?
Cel mai bun raspuns in acest sens il putem gasi in aceeasi carte a lui Vasile Ernu care se cheama NASCUT IN URSS. Acolo este surprinsa exact mentalitatea sovietica. Ba mai mult decit atit, Vasile Ernu a aratat ca, da, Uniunea Sovietica a murit, dar nu si utopia care a stat la baza ei: utopia sovietica i-a supravietuit. De aceea, oricind o revenire e posibila. De aceea, a si ajuns la putere in Republica Moldova partidul comunist.
Cartea lui Vasile Ernu a urmarit, pas cu pas, felul in care s-a nascut utopia sovietica care era sinonima cu ideea ca URSS-ul e cea mai grozava tara din lume, iar oamenii care locuiesc in ea sint cei mai buni, cei mai generosi, cei mai sufletisti, cei mai saritori la nevoie de pe glob.

Unii l-au acuzat pe Ernu ca nu a condamnat Uniunea Sovietica. Dar nici nu cred ca trebuia sa faca asa ceva, fiindca eseistul si-a propus altceva: sa scoata in evidenta materia din care a prins viata URSS-ul si mentalitatea sovietica: adica sa descrie utopia din care s-a inaltat Uniunea Sovietica si care, inca, mai face si astazi atitea victime si prozeliti.
Sint unii scriitori care considera ca e mai bine sa uitam ce-a fost altadata si sa incercam sa cercetam prezentul sau spatiile imaginare. In opinia acestora, chiar si o privire critica asupra Uniunii Sovietice ne-ar lega si mai tare de o tara fantoma care nu mai este de mult si ne-ar incurca sa ne vedem de treburile noastre de zi cu zi. Uita ca sa poti trai mai departe – acesta este sloganul de care se conduc si pe care l-au imprumutat de la nu stiu ce scriitor occidental contemporan. Si ei incearca sa uite. Cauta sa nu mai tina minte ce a fost altadata. Incearca sa nu-si mai aminteasca nimic. Incearca sa-s alunge din memorie fisii intinse de existenta.
Eu insa nu vreau sa uit ca m-am nascut in Uniunea Sovietica. Eu nu vreau sa uit ca m-am nascut pe un teritoriu romanesc ocupat cu forta de armata sovietica. Eu nu vreau sa uit asta. Nu stiu la ce-mi foloseste, dar nu vreau sa uit.
Si ma bucur ca si Vasile Ernu nu vrea sa uite acest lucru. Si ma bucur ca a demonstrat foarte bine cum utopia sovietica a supravietuit destramarii Uniunii Sovietice intr-o carte cu adevarat memorabila. Cartea lui Vasile Ernu, scrisa cu atita ironie, este extrem de utila. Mi-am dat seama de acest lucru atunci cind am ajuns la ultima pagina si cind am aflat, aproape ca in acelasi timp, ca acel prof de istorie al meu a urcat si mai sus pe scara ierarhica, acum este un mare sef la Chisinau, iar oameni ca bunicul meu sint marginalizati in continuare, sint ignorati si priviti chioris la fel ca si inainte. Oare chiar a murit Uniunea Sovietica?

Vasile Ernu – Nostalgia pentru viitorul sovietic? – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Oleg Panfil (traducere de Mihail Vakulovski)

Cel mai mare scandal literar al acestei veri din Romania e in toi. Fostul odesit, care in 1990 a emigrat in Romania, studiind filosofia chiar in inima Transilvaniei – la Universitatea din Cluj-Napoca – , Vasile Ernu a publicat cartea “Nascut in URSS”.
Un coctail de mare efect, alcatuit din toate stilurile non fiction, de la amintiri si memorialistica la filosofia postanticlasica directa si frusta “cu fata umana”, care tinde sa devina coctailul Molotov pentru intelectualitatea romaneasca.
In Romania, care a intrat cu un picior in Europa si care traieste sub sloganul “luati-ne si pe noi in UE!”, pentru intelectualitate s-a dovedit ca e destul de complicat sa priveasca hirtia igienica cu standard european din miinile ei si sa faca o analiza comparativa a urmelor de pe ea cu ce se edita pe hirtia din timpurile regimului comunist. Cu toata diferenta din ratia alimentara, metodele de comercializare a mutrei intelectuale au ramas aceleasi.
Exact acesta este mesajul de baza al lui Vasile Ernu, care a stirnit indignarea elitei romanesti. Si, in afara de asta, Vasile Ernu considera ca regimul comunist avea unele prioritati in sfera rezistentei sufletesti.
Pozitia hiperironica a autorului e, la fel, departe de ceea ce se numeste nostalgie, asa cum e departe si de speculatii. Aparatul filosofic prelucrat in secolul trecut de Foucault, Baudrillard, Ilin, Holmski aici este utilizat ca un aparat de zbor, de lucru: de la inaltimea tonului pe care-l ia in acest text Vasile Ernu se vad perspective interesante, fara indoiala, si pentru cititorul de limba rusa.
Ideologia post-anti-globalizatoare? Care sint trasaturile ei? Care sint trasaturile viitorului apropiat, care a inceput cu multi ani in urma in URSS? Textul lui Vasile Ernu, scris usor si dintr-o rasuflare, este foarte apropiat ca stil de excelenta eseistica a lui Cioran si – in afara de asta – el are o sonoritate ciudata si fara limite, care avea o melancolie doar in fostul imperiu sovietic.

Pionieri convinsi vs. pionieri indiferenti – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

LUCIAT

URSS e un subiect extrem de sensibil in Romania, din moment ce cartea asta a stirnit atitea reactii. Neasteptate, pentru mine, au fost acuzatiile care i s-au adus autorului din cauza nostalgiei lui dupa lumea comunismului. Cind, de fapt, e vorba de nostalgii dupa copilarie sau dupa adolescenta.
Daca in copilarie o pereche de blugi adusi de fratele lui din Afganistan au insemnat enorm, e firesc ca acum sa fie dezamagit de lipsa totala de importanta a acestui obiect vestimentar, de usurinta cu care oricine il poate cumpara, fara sa se gindeasca prea mult. E socul pe care il sufera un copil care crede cu tarie ca piatra pe care a cules-o de pe drum e magica atunci cind afla ca e o piatra obisnuita, careia nimeni nu-i da nici o importanta. Sau socul suferit de un indragostit cind cunoscutii il intreaba ce naiba vede el la fata aia uritica. URSS are pentru Vasile Ernu o astfel de „valoare sentimentala”. Cum nu se poate mai firesc. Cu atit mai mult cu cit URSS a disparut, s-a topit in neantul istoriei si nu se mai pot face comparatii de genul: cind eram mic, ce mare parea casa asta si acum ce pacat ca-mi dau seama ca e de fapt foarte mica!
Autorul nu se comporta foarte „matur”, nu recunoaste ca despre asta e vorba. Atitudinea lui e mai degraba infantila, o incercare chinuita de regresie in mintea copilului increzator in consistenta sistemului in care traieste. Am spus autorul? Nu, nu cred. Naratorul. Cum poti povesti despre viata in patria comunismului? Ca sa redai cit de cit cum era pe atunci trebuie sa te intorci in pielea ta de atunci. O poti face nevrotic, renuntind total la pielea ta actuala, sau o poti face literar, o regresie controlata. Naratorul regreseaza cu siguranta la stadiul de pionier fascinat de copilaria lui Lenin, dar autorul controleaza regresia asta foarte bine, apelind la o ironie subtila. N-ar fi putut fi mai putin subtil, pentru ca l-ar fi subminat pe narator! Daca ar fi fost fictiune, nu era nici o problema, intelegea toata lumea jocul asta dintre nostalgie si ironie. Cum aici e vorba de non-fictiune, lucrurile se complica. De ce totusi aversiunea unor romani fata de plonjeul lui Ernu in comunismul trait pe viu? Probabil pentru ca nu e atit vorba despre fata umana a comunismului in general, cit despre comunismul la el acasa, nu despre varianta „slaba” care a functionat in Romania. La noi a fost o forma fara fond, la ei nu. Am fost si eu pioniera cam in acelasi timp cu Vasile Ernu, dar pe mine asta m-a lasat rece. N-am crezut in pionieri nici o secunda, asa cum n-au crezut nici colegii mei. N-am inghitit o iota din povestile de la scoala despre romanul harnic, bun la suflet si care n-a cotropit niciodata. Suna gretos si nu ma interesa. Pe Ernu in schimb URSS l-a prins intr-o retea densa de legende despre eroism si pionieri, despre o patrie mareata care a cistigat un razboi colosal de important, despre forta si nobletea unui proiect grandios care urma sa schimbe omenirea. Ernu era in centrul lumii, pentru ca URSS era in centrul lumii. Romanii erau undeva la margine si-i durea undeva de soarta omenirii.
Propaganda care a functionat atit de bine la ei, la noi a cazut in derizoriu. N-am luat-o (generatia noastra) deloc in serios. Am crezut ca am fost mai destepti noi. Ne scoate din minti sa vedem ca unul nascut in URSS nu da doi bani pe desteptaciunea noastra, ba dimpotriva, se uita de sus la noi, ca la unii care n-au trait comunismul la el acasa. Pe mine ma bucura ca nu am trecut printr-o experienta atit de intensa ca a lui Ernu. Dar am si mult mai putine lucruri de spus. Din acest motiv

Necropola de onoare – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Ruslan Carta

Eduard Limonov (1) si-a pus salopeta si halatul, pregatindu-se pentru o noua zi de munca. Halatul il prindea bine, albastru, nu foarte lung incat sa treaca cu mult peste genunchi, doar ca avea o gaura la buzunarul drept. Si-l agatase acum cateva saptamani intr-un cui al vestiarului si de atunci umbla cu “triunghiulet”. Era totusi o gaura mare, asa incat Limonov era atent la lucrurile pe care le pune in el. Miercurea trecuta i-au trebuit vreo 3 ore bune pana a gasit cheile de la cosciugul lui Stalin. Nemaivorbind de chibriturile si pixurile pe care le ratacea mereu pe aleile cimitirului. “E un mic triunghi al bermudelor la mine aici” –se gandea Eduard Limonov cu creerii stropiti de alcool. Statea langa sicriu, ceva mai incolo erau mai multe scaune cu speteaza, pe care astazi ar fi trebuit sa se aseze invitatii la conferinta de inchidere. A scos din pachet o tigara, a dat cu flama brichetei pe langa ea si s-a asezat. Desi se facuse deja 5 si un sfert, Vasile Ernu si colegii sai din conducerea partidului inca nu sosisera. Jumatate din tigara era deja arsa cand Eduard Limonov si-a dat seama ca ar fi mai bine sa fumeze afara. In interiorul mausoleului se interzice fumatul. Limonov si Vasile Ernu insa incalca regula, daca se intampla sa vina mai de dimineata cand ceilalti colegi lipsesc. Asa nu-i vede nimeni si n-au cum sa-i toarne la administrator. Ba, de cele mai multe ori, cand raman singuri, astern o pagina din “Komsomoliskaya Pravda” pe capacul de sticla blindata a lui Lenin sau pe cea a lui Stalin, alearga pana la supermarketul din colt, cumpara o sticla de “Stolicinaia” si un borcan de castraveti, dupa care (va dati seama!) iau la rand si… citesc fiecrare stire din “Komsomolka”.
Eduard Limonov a iesit afara. Era o dimineata racoroasa, cateva stele de un rosu aprins mai sangerau inca pe cerul plumburiu, amestecandu-se parca cu cele de rubin de pe turnurile Kremlinului.
– Salut, baieti! Ernu n-a venit inca? l-a intrebat Eduard Limonov pe unul dintre soldatii de la intrare.
– Nu stiu. Acum am facut si noi schimbul.
Eduard Limonov a clatinat din cap.
– O sa vina el. Stiti doar ca mereu intarzie.
– Pai, astazi intarzie cu 20 de minute, o fi pierdut trenul.
In timpul asta, Vasile Ernu, impreuna cu 4 mebri ai PNB-ului lui Limonov, dupa cum stabilisera cu o zi inainte, au intrat pe usa din spate a mausoleului. Adica pe usa predestinata cazurilor de urgenta. Toti cinci aveau cagule negre pe fata, manusi si cate un rucsac in spate. Incercarea de a fi cat ma putin zgomotosi le-a permis usor sa traga cu urechea la usa de la intrare si la discutiile ce se purtau afara. Limonov ii tinea pe soldati de vorba – semn ca ar trebui sa treaca cat mai repede la actiune. Vasile Ernu a scos din rucsac un sac mare, asemanator cu sacii de dormit, si l-a intins pe podea. Au stins lumina in incapere si si-au aprins lanternele. In cazul in care ar fi intrat cine nu trebuie, ar fi fost dificil sa-i observe, dar mai ales ei puteau sa se care fara sa lase vreo umbra de banuiala. Au ridicat incetisor sicriul, l-au bagat in sac, iar Vasile Ernu, cu dexteritatea unui medic criminalist, a tras fermuarul. Dupa aproape un secol de piedestal, Vladimir Ilici Lenin statea acum pe podea, in sicriul sau anti-glont, bagat intr-un sac negru.
Eduard Limonov si-a aprins o alta tigara, continuand sa exprime aceleasi sentimente de ingrijorare.
– E bine daca o leg aici? Eduard Limonov a aratat cu mana spre gardul de vizavi.
– Da, sigur.
S-a apropiat de gard, a trecut lantul pe dupa o stacheta, a scos cheia si a apasat pe lacat. S-a inchis imediat. Cu foliajul, in mod vizibil, foarte dur, cu scaunul din plastic, negru, si ghidon de inox, bicicleata statea acum agatata de gardul ce imprajmuia parcela de flori – exact in locul spre care aratase Limonov cu mana.
– Acum ati cumpaarat-o, nu-i asa?
Limonov a zambit scurt, lasand sa se subanteleaga raspunsul.
– Se vede…
In timpul asta, Vasile Ernu si cei 4 subordonati ai lui Eduard Limonov au mers cu trupul “vesnic viu” al lui Lenin de-a lungul holului, indreptandu-se spre usa din spate. Daca nu era cagula care ii ascundea fata, pe tamplele lui Vasile Ernu s-ar fi vazut cele cateva bule de transpiratie ce i se scurgeau inspre obraji. Era una din zilele nu tocmai sigure, dar ce era de facut? Trebuiau sa fie cu un pas inaintea legii ce urma in curand sa se aprobe, altfel nu s-ar fi ales decat cu regrete si cu certitudine s-ar fi simtit vinovat ca n-a avut curajul sa i se opuna prin actiuni concrete. Acum nu mai conta nimic, decat sa-si atinga scopul. Langa usa ii asteptau doi tipi imbracati in sacouri albe, cu bratele incrucisate pe piept. Unul dintre ei, care arata mai in varsta, si-a scos repede ochelarii de soare si a facut un pas in intampinarea lor.
– E in regula. Nu e nimeni prin zona.
– Foarte bine! a exclamat bucuros Vasile Ernu. Haideti, tovarasi!
Au deschis usa. Afara ii astepta un jeep vopsit in albastru-verzui, parcat langa mormintele altor Mari Sovietici, scriitorul Maxim Gorki, cosmonautul Iurie Gagarin, academicianul Kurciakov, maresalul Jukov… Pe usile laterale ale jeep-ului erau lipite 2 imagini cu reclama la Gillette, sub sloganul “Gillette, alternativa mai buna pentru barbatii adevarati nu exista!”, iar pe geamul portierei din spate, ridicata special pentru incarcatura ce va fi introdusa in portbagaj, o imagine cu secera & ciocanul pe un fond rosu + inscriptia: “Domnilor, nu mai mintiti!”. Baietii veneau in urma lui Vasile Ernu, au impins usor sacul inauntrul masinii si au inchis portiera.
– Deci stai linistit, Pasok!, – a zis Vasile Ernu, apropindu-se de geamul deschis al soferului. Pasok a tras un fum din tigara si l-a privit in ochi – incerca sa desluseasca ce spunea acesta. In ce priveste vama romaneasca, nu-ti fa griji. Am vorbit azi cu Thomas si Mihai si-au zis ca or sa te ajute. Inainte sa intri in vama suni pe numarul acesta si intrebi fie de Vakulovski, fie de Ciulei. In rest se ocupa ei, stiu ce au de vorbit cu vamesii. Iar cu astia vedem noi ce facem… Gata, eu am plecat. Pa!
– Cu bine, i-a raspuns Pasok si a apasat cu toata puterea pe pedala de acceleratie.
(1)Eduard Veniaminovici Limonov (Savenko) (n. 1943) – poet, prozator, publicist si eseist de origine rusa, presedintele Partidului National-Bolsevic (PNB).

O carte controversată – www.europa.md, Chişinău, 6 octombrie 2006

Ieri, la Biblioteca Publica “Onisifor Ghibu” a fost lansata cartea  de debut a lui Vasile Ernu “Nascut in URSS”. Lansarea a fost organizata de revista “Contrafort” cu participarea autorului. Aceasta este a doua lansare dupa cea care a avut loc la Bucuresti, pe 26 mai intr-o atmosfera degajat-studenteasca in Club A.

Volumul a fost editat in 2006, la prestigioasa editura romneasca “Polirom” si in scurt timp a starnit numeroase controverse in ceea ce priveste atitudinea neobisnuita a autorului fata de comunism. In timp ce majoritatea scriitorilor critica dur comunismul dupa prabusirea sa, Vasile Ernu povesteste despre copilaria sa si viata de zi cu zi asa cum a fost ea, cu bucurii, dar si cu necazuri, si se pare ca tocmai acest lucru deranjeaza pe multi.

Autorul a mentionat ca a scris cartea in sase luni si ca, de fapt, se orienteaza catre piata germana, acolo unde societatea a trecut printr-un proces de constientizare a trecutului, nu doar nazist, dar si comunist.

Intr-adevar, in Germania, mai ales in fosta Republica Democrata Germana sunt populare asa-numitele DDR-partys, dar si cartile cu caracter autobiografic ale scriitorului Wladimir Kaminer, care relateaza peripetiile din Germania de dupa 1989 ale unui emigrant nascut in URSS.
In Moldova, cartea lui Vasile Ernu nu a putut fi receptata fara o raportare la situatia politica actuala. Si despre aceasta Vasile Ernu are o parere, considerand ca discursul actual al lui Vladimir Voronin seamana foarte mult cu discursul oricarui birocrat de la Bruxelles si ca problema este in fond una de gestiune a tarii. In acelasi timp, discursul actual impotriva unui sistem care a disparut sau “s-a oprit”, cum spune Vasile Ernu, este ilegitim, pentru ca trebuia tinut cu treizeci de ani in urma.

“Cartea este mai mult pentru cititorii nesovietici, desi paradoxal prima oferta de a edita cartea a venit de la o editura din Moscova”, a declarat Vasile Ernu. El crede totusi, ca cititorul din Moldova este adevarata proba de foc a acestui volum.

Criticul literar Ovidiul Tichindeleanu a sustinut ca “Nascut in URSS” seamana cu o “revalorizare pozitiva a comunismului”, in timp ce pentru Val Butnaru si Nicolae Negru discutia despre conotatiile pozitive ale vietii omului sovietic a parut suspecta tinand cont de situatia actuala a Moldovei.

Intrebat ce parere are despre carte, scriitorul Constantin Cheianu a spus: ”Parca as fi scris eu aceasta carte”. Intr-o recenzie excelenta facuta aceluiasi volum, Vitalie Ciobanu considera ca “Ernu trebuie sa ia in calcul o anumita responsabilitate auctoriala. Cartea sa “cade” pe un teren defectuos, produce efecte colaterale, incontrolabile. Crimele, ororile comunismului nu intra in atentia lui Ernu.”[1]

Se pare ca la fel ca in Romania, receptarea cartii lui Vasile Ernu a starnit reactii diverse, ceea ce inseamna ca trebuie citita de fiecare, pentru formarea propriei pareri. In fond nu este decat o opera literara, care trebuie comparata cu cercetarile stiintifice despre fenomenul comunismului.
Vasile Ernu a lansat si un site http://www.nascutinurss.ro/, unde puteti lectura anumite pasaje din aceasta carte controversata, dar si afla despre anumite aspecte ale vietii zilnice din URSS.

Volumul lui Vasile Ernu incepe astfel:

“Am plecat din aceasta tara în 1990. Parafrazandu-l pe Vladimir Maiakovski as putea spune: Priviti, minunati-va, si eu am fost cetatean al Uniunii Sovietice. URSS este tara, patria în care m-am nascut si am trait. Este o tara, care nu te poate lasa indiferent, dincolo de relatia pe care ai avut-o cu ea, fie ca o iubesti sau o urasti. Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura, daca exista vreo deosebire intre ele, pentru ca indiferenta cu siguranta nu va fi.”

[1] Vitalie Ciobanu, Progeniturile Utopiei, Contrafort, anul XIII, nr. 9, p.4.

Vasile Ernu: “Mă interesează mult mai mult suferinţa de azi”

Interviu realizat de Pavel Păduraru – TIMPUL, Chişinău, 4 octombrie 2006

– Vasile, dacă te-ai afla într-un grup de victime ale regimului comunist care te-ar condamna pentru cartea pe care ai scris-o, ce le-ai răspunde?
– Nu retractez nimic din ceea ce am scris. Şi în România mi s-a reproşat de multe ori că nu mă refer la suferinţa produsă de sistemul comunist. Eu însă vorbesc de o arhivă subiectivă şi folosesc o ironie evidentă. De exemplu, în capitolul „Odă tualetului sovietic”, povestesc despre ţara şi adevărata mea casă unde-am locuit, comparând-o cu un WC sovietic. Ne place sau nu URSS, aici a fost viaţa noastră, pe care nu trebuie s-o dăm la gunoi, fiindcă viaţa contează şi ea trebuie înţeleasă şi asumată. Suferinţa a existat, dar să nu uităm că şi acum ea este suficient de multă. Nu cred că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa. Într-adevăr, s-a suferit foarte mult, dar trebuie de găsit oamenii responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. Pe mine mă interesează mult mai mult suferinţa de astăzi, care este la tot pasul, şi nedreptăţile sistemului – fie el şi aşa-numit democratic, pe care-l aplaudăm cu frenezie.
Mie îmi place să-i tachinez pe anticomuniştii postcomunişti. E foarte straniu, după mine, să fii anticomunist în perioada postcomunistă, pentru că, bunăoară, în România n-a existat, structural, un anticomunism. Atât cultural, cât şi ideologic, românii s-au adaptat la comunism, iar după ’90 au descoperit deodată că sunt anticomunişti. Sunt foarte cinic faţă de acest moralism anticomunist. Cred că pericolele sistemelor totalitare ne pândesc mai ales din vârful piramidei democratice şi este foarte bine să fim atenţi în lumea în care trăim, manifestând o atitudine critică faţă de sistemele politice actuale. Asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra trecutului, dar anticomunismul postcomunist mi se pare o aberaţie în esenţă, fiindcă nu face nimic decât să ne atragă atenţia asupra lucrurilor care deja au dispărut şi ne împiedică să vedem ceea ce se întâmplă astăzi.
– Dar comunismul în R. Moldova nu a dispărut…
– Despre ce comunism vorbeşti? Voronin nu corespunde nici unui atribut al comunismului. Acum doi ani, am fost la Chişinău cu nişte reporteri germani şi i-am luat un interviu. Voronin vorbea ca ultimul birocrat de la Bruxelles. Deci, e un paradox. Atâta timp cât vorbeşte de proprietate privată şi drepturile omului, atâta timp cât la Paşti zice: „Hristos a înviat!”, despre care comunism vorbim? E un amestec straniu, poate mai periculos decât comunismul, este o lipsă de ideologie evidentă. Problema lui Voronin nu e titlul de comunist, ci e incapacitatea sa de gestionare a fondurilor şi de administraţie.
– Pornind de la acest paradox, cât de reale crezi că sunt şansele R. Moldova de a adera la Uniunea Europeană?
– Problema nu este dacă Moldova are şanse să intre în UE, pentru că nu ea decide, la fel cum nu decide nici România. Raţiunea comunităţii europene este una pur economică. Dacă UE va vrea, integrarea R. Moldova se va produce, dacă nu, poate fi Moldova şi o mică Elveţie, că nu se va integra niciodată.
– De ce, dar, Traian Băsescu i-a propus lui Voronin ca R. Moldova să adere împreună cu România la UE?
– Cât de serioasă poate fi această declaraţie? Uniunea Europeană are o anumită politică şi, din câte ştiu, R. Moldova face parte din proiectele ţărilor de frontieră, care nu vor întreţine decât un soi de vecinătate agreabilă cu UE.
– Cum ţi-a venit ideea să scrii cartea „Născut în URSS”?
– M-am gândit la aceasta după ce m-a intrigat piaţa germană de carte şi modul lor de a-şi gestiona trecutul. Piaţa de carte românească era un fel de „jos comunismul!”. Atunci mi-am dat seama că experienţa sovietică este una imensă. A încerca să ştergi cu buretele, să renunţi la trecutul pe care-l ai, mi se pare o mare greşeală, fiindcă orice experienţă, pozitivă sau negativă, te poate ajuta în prezent şi în viitor, dacă ştii s-o gestionezi. Şi am încercat să propun alt gen de abordare a trecutului, unul detaşat, care, de fapt, încearcă să povestească viaţa cotidiană din spaţiul sovietic. Intelectualii români de astăzi luptă cu încrâncenare cu monstrul care nu mai există. În loc să lupte cu problemele lor de azi, ei repetă aceleaşi compromisuri pe care le-au făcut în comunism, aplaudând orice acţiune a puterii. În mod normal, puterii nu i se dă credit. Criticând un sistem democratic, nu faci decât să-i întăreşti partea lui slabă – cea democratică. Aplaudându-l, îi întăreşti partea tare, prin care el te domină, te ţine sub control. Orice sistem e totalitar, în esenţă. Punând totul la îndoială şi criticând sistemele democratice, le ajutăm. Şi aceasta-i menirea unui intelectual normal.
– Cum se explică nostalgia faţă de URSS din cartea ta?
– Este o nostalgie normală, pe care o are orice om faţă de viaţa trăită. Nu am nostalgii faţă de comunism, nici faţă de capitalism, nici faţă de tranziţie. Sunt un tip foarte realist şi cinic în raport cu realitatea. Dar mi-ar plăcea să mănânc o îngheţată „Plombir” de 21 de copeici. Asta însă face parte din viaţa cotidiană şi n-are a face cu sistemul.
– Ce părere ai despre oamenii care au fost loiali regimului comunist, iar astăzi se declară victime ale acestuia?
– Regimul comunist s-a bazat pe trei categorii de oameni: cei activi, care au fost angajaţi în sistem, cei care au colaborat cu regimul şi cei care au tăcut. Ultimii au fost cei mai mulţi şi ei au contribuit esenţial la dezvoltarea comunismului. În România, într-o singură noapte din 1989, 22 de milioane de oameni s-au transformat, declarând că au suferit şi au luptat crâncen contra comunismului. Oare chiar aşa a fost?

Ernu se lanseaza si la Chisinau

Dupa cum ar spune Ostap Bender: sint multi de-ai nostri in oras?
Daca da, atunci ne putem vedea la lansarea cartii mele:

Miercuri, 4 Octombrie, 2006
Ora 16.00
Biblioteca „Onisifor Ghibu”
Str.Nicolae Iorga nr. 21

Vasile Ernu
NĂSCUT ÎN URSS

Cu participarea autorului: Vasile Ernu.

Moderator: Vitalie Ciobanu

Invitati: Ovidiu Ţichindeleanu, Vasile Gârneţ, Vladimir Beşleagă, Val Butnaru, Serafim Saka, Iulian Ciocan ş.a.

Organizatori: Editura Polirom, PEN Club Moldova & revista “Contrafort”

Mari romani, mici turnători

Bun, plin de ironie si de invataminte textul lui Vintila Mihailescu din Dilema…recomand cu placere

Vintilă MIHĂILESCU | …hai-hui.ro
Mari români, mici turnători
– tot o scrisoare deschisă –

Dragi concetăţeni,

Vă mai aduceţi aminte de bancul acela cu Ştrul care, handicapat din naştere, se duce, în cărucior, la centrul NASA de recrutare a cosmonauţilor, doar pentru a le spune că pe el să nu conteze? Ei bine, în această avalanşă de expertiză moral-civică din ultima vreme, mă simt şi eu dator să vă scriu pentru a vă spune că pe mine să nu contaţi: n-am fost informator (poate pentru că nu m-a racolat nimeni) şi nu am fost disident (probabil pentru că nu mi-a trecut prin cap aşa ceva). Şi nu voi fi comentator – şi cu atît mai puţin judecător – al celor care au fost şi una, şi alta (cazul cel mai răspîndit, se pare…) pentru simplul motiv că îmi lipsesc criteriile publice de a aprecia aceste fapte publice. Despre aspectul lor personal am şi eu, ca tot omul, părerile, sentimentele şi umorile mele – ba chiar şi propriile criterii morale – pe care le păstrez însă pentru discuţiile de taină cu soţia mea.

(urmarea o puteti citi aici )

Gandul Matei vine de la Ciocana

Simbata dupa masa ma suna baietii de la Gandul Matei… ploua, se intuneca… Laptarie, bere, povesti… Il revad pe Nicu Tarna pe care-l stiu de tare mult (amic vechi cu fratele lui)dar cu care nu am tinut legatura… il redescoper si sint surprins de capacitatea lui de a povesti… am auzit niste bancuri si povesti excelente si foarte bine interpretate…
azi e concert in Gafe Deko de la 20.00 …
va mai amintiti de La Ciocana ??? iata varianta rusa…

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare