Arta Perjovschi: o arta politica – CULTURA, nr. 49, 23-11-2006

Dan Perjovschi in dialog cu Adina Zorzini

A.Z.: Apropo de raporturile comunism-capitalism: Vasile Ernu a scris cartea „Nascut in URSS“ , in care afirma, printre altele, ca trecerea de la comunism la capitalism inseamna, de fapt, trecerea de la un sistem de rigori la altul… schimbarea unui set de norme cu un alt set de norme. Esti de acord cu felul acesta de a privi lucrurile?

D.P.: (Razand) Eu si cu Vasile ne cunoastem de ceva timp, din perioada in care el era membru al grupului Phylosophy and Stuff, iar apoi de pe vremea cand lucra la revista „Idea“ din Cluj. Eu unul, nu sunt intru totul de acord cu el, desi cred ca are pe alocuri dreptate: opinia generala eticheteaza tot ce vine mai de la est de Romania ca fiind ceva complet nasol si iata ca Vasile Ernu vine de mai de la est de Romania si pentru el nu era asa nasol. Afirmatia lui creeaza disconfort la noi, unde suntem cu totii anticomunisti si am judecat, nu-i asa, executat si ingropat dictatura cu tot cu pretioasele-i conturi in valuta. Inamicul istoric Imperiul Sovietic nu poate fi ceva care sa produca emotie pozitiva si/sau nostalgie calitativa. Nu dau neaparat dreptate parerilor emise in cartea lui Ernu si consider o miscare de strategie felul/tonul amuzant in care e scrisa: si eu as putea sa adun o gramada de situatii sau fapte pline de umor despre copilaria mea la Sibiu, insa nu stiu in ce masura acestea ar reprezenta o imagine reala a ceea ce a insemnat comunismul in toata splendoarea lui criminala. Ar fi mai degraba o selectie autobiografica, exact ca un ceai indulcit in functie de cantitatea zaharului aruncat in el… O singura experienta nu inseamna toate experientele: chiar aceia care si-au (de)scris experienta din lagare si inchisori politice si-au rememorat si putinele clipe de fericire traite acolo: dar asta nu inseamna ca puscaria politica a fost toata numai fericire… Umorul vietii cotidiene nu eludeaza uratenia si mizeria intregului sistem care a fost masinaria comunista.

In fine, cred ca fiecare ar trebui sa-si arhiveze propria experienta in termenii pe care-i considera optimi/potriviti: cartea „Nascut in URSS“ prezinta metodologia si terminologia potrivite lui Vasile Ernu, pe care eu le respect, fara sa fiu total de acord cu el.

Vladimir Vysotsky

Vladimir Vysotsky
From Wikipedia, the free encyclopedia

Vladimir VysotskyVladimir Semyonovich Vysotsky (Влади́мир Семёнович Высо́цкий) (January 25, 1938 – July 25, 1980) was a great Russian singer, song-writer, poet, and actor, whose career has had an immense and enduring effect on Russian culture. The multifaceted talent of Vladimir Vysotsky is often described by the word bard that acquired a special meaning in the Soviet Union, although he himself spoke of this term with irony. He thought of himself mainly as an actor and writer, and once remarked, “I do not belong to what people call bards or minstrels or whatever.” Though his work was largely ignored and suppressed by the official Soviet cultural establishment, he achieved remarkable fame during his lifetime and to this day exerts significant influence on many of Russia’s popular musicians and actors who wish to emulate his iconic status.

(SOS)

Biography

Vladimir Vysotsky as HamletVladimir Vysotsky was born in Moscow. His father was an army officer and his mother a German language translator. His parents divorced shortly after his birth, and he was brought up by his stepmother of Armenian descent, “aunt” Yevgenia. He spent two years of his childhood living with his father and stepmother at a military base in Eberswalde in the Soviet-occupied section of post-WWII Germany (later GDR). In 1955, Vladimir enrolled in Moscow Institute of Civil Engineering but dropped out after just one semester to pursue an acting career. In 1959 he started acting at the Aleksandr Pushkin Theatre where he had mostly small parts.

Vysotsky’s first wife was Iza Zhukova. He met his second wife, Ludmilla Abramova, in 1961. They were married in 1965 and had two sons, Arkady and Nikita.

(El nu s-a intors din razboi)

In 1964, on invitation of director Yuri Lyubimov, who was to become his paternal friend, he joined the popular Moscow Theatre of Drama and Comedy on the Taganka. He made headlines with his leading roles in Shakespeare’s Hamlet and Brecht’s Life of Galileo. Around the same time he also appeared in several films, which featured a few of his songs, e.g., Vertikal (“The Vertical”), a film about mountain-climbing. Most of Vysotsky’s work from that period, however, did not get official recognition and thus no contracts from Melodiya, the monopolist of the Soviet recording industry. Nevertheless, his popularity continued to grow, as, with the advent of portable tape-recorders in the USSR, his music became available to the wide masses in the form of home-made reel-to-reel audio tape recordings and later on cassette tapes. He became known for his unique singing style and for his lyrics, which incorporated social and political commentary into often humorous street vocabulary. His lyrics resonated with millions of Soviet people in every corner of the country; his songs were sung at house parties and amateur concerts.

Living in divorce, Vysotsky fell in love with a French actress (of Russian descent) Marina Vlady, who was working at Mosfilm on a joint Soviet-French production at that time. Marina had been married before and had 3 children, while Vladimir had two. Fueled by Marina’s exotic status of a Frenchwoman in the USSR, and Vladimir’s unmatched popularity in his country, their love was passionate and impulsive. They were married in 1969. For the 10 years the two maintained a partially long-distance relationship, while Marina made compromises with her career in France in order to spend more time in Moscow, and Vladimir’s friends pulled strings in order for him to be allowed to travel abroad to stay with his wife. Marina eventually joined the Communist Party of France, which essentially gave her an unlimited-entry visa into the USSR, and provided Vladimir with some immunity to prosecution by the government, which was becoming weary of his covertly anti-Soviet lyrics and his odds-defying popularity with the masses. The problems of his long-distance relationship with Vlady inspired several of Vysotsky’s songs, including “07” and “She Was In Paris.”

(Ea a fost la Paris)

By the mid-1970s Vysotsky had been suffering from alcoholism for quite some time and was also struggling with morphine (and other opiates) addiction. Many of his songs from the period deal – either directly or metaphorically – with alcoholism, insanity, mania and obsessions. This was also the height of his popularity, when, as described in Vlady’s book about her husband, walking down the street on a summer night, one could hear Vystotsky’s recognizable voice coming literally from every open window. Unable to completely ignore his musical phenomenon, Melodiya did release a few of his songs on disks in the late 1970s, which, however, constituted but a small portion of his creative work, which millions already owned on tape and knew by heart.

At the same time, Vysotsky gained official recognition as theater and film actor. He starred in a hugely popular TV series Mesto Vstrechi Izmenit’ Nel’zya about two cops fighting crime in late 1940s Stalinist Russia. In spite of his successful acting career, Vysotsky continued to make a living with his concert tours across the country, often on a compulsive binge-like schedule, which, it is believed, contributed to the deterioration of his health. He died in Moscow at the age of 42 of heart failure, which was possibly triggered by a drinking binge or a drug overdose.

(Corabiile)

Vysotsky’s graveVysotsky’s body was laid out at the Taganka Theatre, where the funeral service was held. He was later buried at the Vagankovskoye Cemetery, Moscow. Thousands of Moscow citizens left the stadiums (as it was the time of the Olympics) to attend the funeral. Although no official figure was released, it was later estimated that over one million people attended Vysotsky’s funeral [1], almost as many as that of Pope John Paul II in 2005. The Soviet authorities, taken aback by the unexpected impact on the masses of the death of an underground singer, and agonized over the country’s image during the already highly controversial Olympics, ordered troops into Moscow to prevent possible riots. In the years to come, Vysotsky’s flower-adorned grave became a site of pilgrimage for several generations his fans, the youngest of whom were born after his death. His tomb stone too became the subject of controversy, as his widow had wished for a simple abstract slab, while his parents insisted on a realistic gilded statue. Although probably too serious to have inspired Vysotsky himself, the statue is believed by some to be full of metaphors and symbols reminiscent of the singer’s life. One of the more obvious symbols is the angel-like wings that wrap the statue’s body. The angel wings are supposed to symbolize Vysotsky’s importance to all oppressed peoples; they are wrapped around his body to represent the fact that he was never allowed to fully spread his talent and flourish during his lifetime due to the oppressive regime.

Shortly after Vysotsky’s death, many Russian bards wrote songs and poems about his life and death. The best known ones are Yuri Vizbor’s “Letter to Vysotsky” (1982) and Bulat Okudzhava’s “About Volodya Vysotsky” (1980).

Every year on Vysotsky’s birthday, festivals are held throughout Russia and in many communities throughout the world, especially in Europe. Vysotsky’s impact in Russia is often compared to that of Bob Dylan in America.

Years after her husband’s death, urged by her friend Simone Signoret, Marina Vlady wrote a book about her years together with Vysotsky. The book gives tribute to Vladimir’s talent and rich persona, yet is uncompromising in its depiction of his addictions and the problems that they caused their marriage. The book was written in French and translated into Russian in tandem by Vlady and a professional translator. It is widely read in Russia by fans seeking to understand the man who gave them so many beloved songs.

The asteroid 2374 Vladvysotskij, discovered by Lyudmila Zhuravleva, is named after Vysotsky (orbit image).

(Gimnastica de dimineata)

Music
The poet accompanied himself on a Russian guitar, with an intense voice singing ballads of love, peace, war, and every-day Soviet life. He had the ring of honesty and truth, with an ironic and sometimes sarcastic touch that jabbed at the Soviet government, which made him a target for surveillance and threats. In France, he has been compared with French singer Georges Brassens. In Russia, however, he was more frequently compared with Joe Dassin, in part because they were the same age and died in the same year. Vysotsky’s lyrics and style greatly influenced Jacek Kaczmarski, a Polish songwriter and singer who touched similar themes.

(Vinatoarea de lupi – ultima filmare a lui Vysotsky)

The songs—over 600 of them—were written about almost any imaginable theme. The earliest were Street songs. These songs were based either on the city romance of Moscow (criminal life, prostitution and extreme drinking) or on life in the Gulags. Vysotsky slowly grew out of this phase and started singing more serious, though often satirical, songs. Many of these songs were about war. These war songs were not written to glorify war but to expose the listener to the emotions of those in extreme, life threatening situations. Most Soviet veterans would say that Vysotsky’s war songs described the truth of war far more accurately than more official “patriotic” songs.

Nearly all of Vysotsky’s songs are in the first person, but almost never as himself. When singing his criminal songs, he would borrow the voice of a Moscow thief and when singing war songs he would sing from the point of view of a soldier. This created some confusion about Vysotsky’s background, especially during the early years when information could not be passed around very easily. Using his acting talent, the poet performed his role play so well that until told otherwise, many of his fans believed that he was indeed a criminal or war veteran. Vysotsky’s father said that “War participants thought the author of the songs to be one of them, as if he had participated in the war together with them.”

Many film soundtracks, especially those featuring the singer, incorporated Vysotsky’s songs. One of the most notable examples is Vertikal.

Not being officially recognized as a poet and singer, Vysotsky performed where and whenever he could – in the theatre, in the university, in village clubs and under open air. It was not unusual for him to have several concerts per day. He used to sleep little, using the night hours to write. In his last years, he managed to perform outside the USSR and held concerts in Paris, Toronto and New York City.

During his decline due to age, Breshnev made a big censorship slip and allowed Vysostsky to preform life on Soviet television. This was the first time something or someone so cynical was allowed on TV. The most infamous songs he played was “I do not like”, where he not so subtly lists those things he does not like about the Soviet Union. He would later perform the song on American television in an interview with 20/20, but he never made any verbal political stance against the USSR.

With some exceptions, he had no chance to publish his recordings with “Melodiya”, which held a monopoly on the Soviet music industry. His songs were passed on through amateur recordings on magnetic tapes, resulting in an immense popularity; cosmonauts took his music on tape cassette into orbit. — His writings were all published posthumously.

Musical Style

Musically, virtually all of Vysotsky’s songs were written in a minor key, and tended to employ from three to seven chords. Vysotski composed his songs and played them exclusively on the Russian seven string guitar, often tuned a tone or a tone and a half below the traditional Russian “Open G major” tuning. This guitar with its specific Russian tuning makes a slight yet notable difference in chord voicings than the standardly tuned six string Spanish guitar, thus it became a staple of his sound. Because Vysotsky tuned down a tone and a half, his strings had lesser tension, which also colored the sound.

His earliest songs usually were written in C minor (with the guitar tuned a tone down from DGBDGBD to CFACFAC), using the following chord shapes:

(Na Bolishoi Karetnii)

Chord name Fret numbers (bass to tenor string)
C minor [0 X 3 3 2 3 3]
A sharp 7 rootless [X 0 5 5 3 5 5]
A major [X 5 5 5 5 5 5]
E major [X X 6 X 5 6 7]
F 7 rootless [X X 7 7 5 7 7]
D minor [X 0 8 8 7 8 8]
F major [2 2 2 2 2 2 2]

Songs written in this key include “Stars” (Zvyezdi), “My friend has left for Magadan” (Moi droog uehal v Magadan), and most of his songs about criminals.

At around 1970, Vysotsky began writing and playing exculsively in A minor (guitar tuned to CFACFAC), which he continued doing up to his death. The main chord shapes he based his songs on were:

Chord name Fret numbers (bass to tenor string)
A minor [X X 0 4 4 3 4]
A major [X X 4 4 4 4 4]
D minor [X X 5 5 4 5 5]
E 7 [X X X 4 3 2 2]
F major [2 2 2 2 2 2 2]
C major [X X X 0 2 3 4]
A 7 rootless [X X 4 4 2 4 4]

Vysotski used his fingers instead of a pick to pluck and strum, as was the tradition with Russian guitar playing. He used a variety of finger picking and strumming techniques. One of his favorite was to play an alternating bass with his thumb as he plucked or strummed with his other fingers.

Oftentimes, Vysotsky would neglect to check the tuning of his guitar which is particularly noticeable on earlier recordings. According to some accounts, Vysotsky would get upset when friends would attempt to tune his guitar, leading some to believe that he preferred to play slightly out of tune as a stylistic choice. Much of this is also attributable to the fact that a guitar that is tuned down more than 1 whole step (Vysotsky would sometimes tune as much as 2 and a half steps down) is prone to intonation problems.

(Inmormintarea)

Filmography

1959 — Sverstnitsy (Сверстницы) – Mosfilm; Director: V. Ordynskii
1961 — Karyera Dimy Gorina (Карьера Димы Горина) – M. Gorkii Studio Director: F. Dovlatyan & L. Mirskii
1962 — 713-ii Prosit Posadku (713-й просит посадку) – Lenfilm; Director: G. Nikulin
1962 — Uvolneniya na bereg (Увольнение на берег) – Mosfilm; Director: F. Mironer
1963 — Shtrafnoi udar (Штрафной удар) – M. Gorkii Studio; Director: V. Dorman
1963 — Jyvyi i mertvyi (Живые и мёртвые) – Mosfilm; Director: A. Stolper
1965 — Na Zavtrashnei Ulitse (На завтрашней улице) – Mosfilm; Director: F. Filipov
1965 — Nash Dom (Наш дом) – Mosfilm; Director: V. Pronin
1965 — Stryapuha (Стряпуха) – Mosfilm; Director: E. Keosyan
1966 — Ya rodom iz detsdva (Я родом из детства) – Belarusfilm; Director: V. Turov
1966 — Sasha-Sashenka (Саша-Сашенька) – Belarusfilm; Director: V. Chetverikov
1967 — Vertikal (Вертикаль) – Odessa Film Studio; Director: Stanislav Govorukhin & B. Durov
1967 — Korotkie vstrechi (Короткие встречи) – Odessa Film Studio; Director: K. Muratova
1967 — Voina pod kryshami (Война под крышами) – Belarusfilm; Director: V. Turov
1968 — Interventsyya (Интервенция) – Lenfilm; Director: Gennady Poloka
1968 — Hozyain taigi (Хозяин тайги) – Mosfilm; Director: V. Nazarov
1968 — Slujyli dva tovarischya (Служили два товарища) – Mosfilm; Director: E. Karyelov
1969 — Opasnye gastroli (Опасные гастроли) – Odessa Film Studio; Director: G. Yungvald-Hilkevich
1969 — Belyi Vzryv (Белый взрыв) – Odessa Film Studio; Director: Stanislav Govorukhin
1972 — Chetvyertyi (Четвёртый) – Mosfilm; Director: A. Stolper
1973 — Plohoi horoshyi chelovek (Плохой хороший человек) – Lenfilm; Director: I. Heifits
1974 — Yedinstvennaya doroga (Единственная дорога) – Mosfilm & Titograd Studio; Director: V. Pavlovich
1975 — Yedinstvennaya (Единственная) – Lenfilm; Director: I. Heifits
1975 — Begstvo mistera McKinley (Бегство мистера Мак-Кинли) – Mosfilm; Director: M. Shveitser
1976 — Skaz pro to, kak tsar Pyetr arapa jenil (Сказ про то, как царь Пётр арапа женил) – Mosfilm; Director: A. Mitta
1977 — Ök ketten (Они вдвоём) – Mafilm; Director: M. Mészáros
1979 — Mesto vstrechi izmenit nelzya (Место встречи изменить нельзя) – Odessa Film Studio; Director: Stanislav Govorukhin
1980 — Malenkie tragedii (Маленькие трагедии) – Mosfilm; Director: M. Shveitser

Bibliography
Wladimir Wyssozki. Aufbau Verlag 1989 (DDR) : Zerreißt mir nicht meine silbernen Saiten….
Vysotsky, Vladimir (1990): Hamlet With a Guitar. Moscow, Progress Publishers. ISBN 5-01-001125-5
Vysotsky, Vladimir (2003): Songs, Poems, Prose. Moscow, Eksmo. ISBN
Vysotsky, Vladimir / Mer, Nathan (trans) (1991): Songs & Poems. ISBN 0-89697-399-9
Vysotsky, Vladimir (1991): I Love, Therefore I Live. ISBN 0-569-09274-4
Vlady, Marina (1987): Vladimir ou Le Vol Arrêté. Paris, Ed. Fayard. ISBN 2-213-02062-0 (Vladimir or the Aborted Flight)

Влади М. Владимир, или Прерванный полет. М.: Прогресс, 1989.
Vlady, Marina / Meinert, Joachim (transl) (1991): Eine Liebe zwischen zwei Welten. Mein Leben mit Wladimir Wyssozki. Weimar, Aufbau Verlag. ISBN

Discography

[edit] Lifetime
Алиса в стране чудес / Alice in Wonderland (1977) [2 vinyls]
Musical play, an adaptation of Alice in Wonderland,
with Klara Rumyanova, Vladimir Vysotsky, V. Abdulov.
Lyrics and music: Vladimir Vysotsky

Post mortem

France
Le Monument (1995) [CD]
Le Vol Arrêté (2000) [CD]

Germany
Wir drehen die Erde (1993) [CD]
Lieder vom Krieg (1995) [CD]

Russia
На концертах Владимира Высоцкого / At Vladimir Vysotsky’s concerts
01, 02, 03, … 16 (1986–1990) [12″ vinyl]
Marina Vlady / Vladimir Vysotsky (1996) [CD] [Melodiya]
MP3 Kollektsiya: Vladimir Vysotsky [SoLyd Records]
Concert and Studio recordings
Disk 1
Disk 2
Disk 3
Disk 4 (period 1979–1980) (2002) [CD: MP3 192 kBit/s]
Platinovaya Kollektsiya: Vladimir Vysotsky (2003) [2 CDs]

“Cel mai important lucru e să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în comunism” – WWW.EUROPA.MD, 13 noiembrie 2006

interviu cu Vasile Ernu

www.europa.md : De ce lansarea cartii Dvs. a avut loc mai intai la Bucuresti si apoi la Chisinau?

Vasile Ernu: Am lansat cartea la Bucuresti, din cateva motive simple. Mai intai, eu locuiesc acum in Bucuresti si imi era cel mai la indemana sa o lansez aici. In al doilea rand, Bucurestiul este orasul cu cel mai mare consum de carte din Romania, adica cu cei mai multi cititori.

Si nu in ultimul rand, datorita faptului ca orice eveniment produs in aceasta tara ca sa aiba un ecou mai semnificativ trebuie facut in capitala. Aceasta centralizare e un dezavantaj pentru Romania, dar acestea sunt datele problemei. Oricum nu am neglijat celelalte orase in care am locuit: Cluj, Iasi, Chisinau…

www.europa.md: De unde provine titlul “Nascut in URSS”?

Vasile Ernu: Este un titlu pe care eu personal il stiu de la formatia DDT, care are un album cu acest nume. Titlul imi placea fiindca e asemenea unei marci care se retine usor si are impact. Pentru mine, important este continutul cartii , nu titlul. Titlul unei carti trebuie sa te ajute, insa el nu poate inlocui continutul.

Cind am pornit acest proiect, trebuia sa fie unul colectiv, apoi s-a modificat si am scris eu singur aceasta carte. Singura chestie bine stiuta era titlul.

www.europa.md: Site-ul www.nascutinurss.ro este o parte integra a cartii sau o “lume aparte”?

Vasile Ernu: Site-ul vine ca o prelungire a cartii. Eu spun ca este o extensie a cartii. El vine sa aduca textului o parte vizuala si audio. Este si el o arhiva subiectiva a civilizatiei sovietice. Eu incerc sa creez o anumita lume virtuala a spatiului sovietic cu scopul de a familiariza si a informa partial. Nu este o arhiva de nostalgii cum ar vrea unii sa insinueze.

www.europa.md: Primiti multe mesaje din partea cititorilor? Care este diferenta dintre cititorul “nascut in URSS” si cel nascut in afara sa?

Vasile Ernu: Da, primesc foarte multe mesaje si cred ca am scris razpunzand la ele, mai mult decat am scris la carte. Am intrat in acest joc cu toate ca uneori nu era cazul.
Sunt trei categorii mari de cititori la care m-am gandit cand am scris: cei nascuti in URSS, cei nascuti in Republica Socialista Romania (sau in alte tari foste comuniste) si cei nascuti in spatiul lumii capitaliste (occidentale).

Cred ca cei mai neglijati au fost cei nascuti in URSS. Am fost mult mai concentrat asupra unui mod de povestire, ce se intereseaza mai mult de cei din afara spatiului sovietic. Culmea e ca primii, care ma traduc sint rusii. In rest, cititorii sunt diversi. Fiecare vine cu perspectiva si capacitatea sa de intelegere. Unii ma sustin, unii ma aplauda, iar altii ma injura. Acesta este riscul iesirii in public. E un risc pe care trebuie sa ti-l asumi.

In ce priveste diferenta dintre cei nascuti in URSS si cei nascuti in afara acestui spatiu, variaza de la caz la caz. Cei din tarile comuniste au o multime de experiente comune, iar cei care au trait intr-o lume democrata si liberala au o cu totul alta experienta. Eu pornesc de la premiza ca experienta sovietica este una imensa si merita povestita. Cine e interesat de aceasta experienta citeste cartea si vede o perspectiva subiectiva asupra acelei lumi.

www.europa.md: Cum ati caracteriza genul literar in care activati? Este mai aproape de bildungsroman, realismul socialist sau romanul post-modernist?

Vasile Ernu: Nici nu stiu ce sa zic. Eu am botezat ceea ce fac ca “gen eretic” (termen de altfel preluat), un amestec de mai multe stiluri. Am acolo si un soi de naratiune apropiata de genul memorialistic, am si genul documentar, am si eseu.

Ceea ce am incercat e ca, indiferent de genul abordat, totul sa pastreze un anumit tonus, un anumit timbru. Cartea este compusa din multe piese, pe modelul puzzle-ului, e fragmentara si pana si dusmanii declarati au recunoscut ca se citeste pe nerasuflate. Asta nu inseamna ca e neaparat o calitate. Mie imi plac cartile care se citesc usor.

www.europa.md: La lansarea cartii spuneati ca va intereseaza mai mult publicul german. Ati citit lucrarile lui Wladimir Kaminer? Va considerati un promotor al aceluiasi curent de idei?

Vasile Ernu: Am citit ce face Kaminer si sunt amic cu el. Ne-am cunoscut acum citiva ani la Targul de carte de la Frankfurt. Eu am fost cel care l-am editat in Romania si l-am adus aici, unde si-a lansat cartea „Russendisko” in stilul lui specific: lectura si muzica.

Ceea ce fac eu si ceea ce face Wladimir sint lucruri total diferite.

El scrie pentru un public german, in limba germana si valorifica mai mult perioada post-sovietica si pe cea de emigrant. Este privirea unui rus, emigrat in Germania anilor ’90 si mai scrie si roman sau proza scurta ca gen. Eu fac total altceva. Fireste ca fiind din aceeasi generatie si avand experiente comune avem si unele povesti comune, dar facem lucruri diferite.

www.europa.md: In aceasta privinta, ce puteti spune despre filmul “Good bye, Lenin!”?

Vasile Ernu: Sunt incantat de nemti cand se apuca de o treaba… chiar si lucrurile nasoale le fac profesionist…(stiu ca suna a cliseu). Modul lor de a se raporta la trecut, de a-l chestiona, de a-l documenta, de a-l arhiva este complex.

Iar abordarile lor din ultima perioada, cand au inceput sa lucreze cu o anumita deconstructie a trecutului, mai tandra, cu anumite elemente nostalgice (o blasfemie pentru Romania), dar de o maniera critica si ironica foarte subtila, in care eu cred mai mult decat in urletele de tipul “Jos comunismul”, mi se pare extraordinara. Recunosc ca ma regasesc mai mult in aceasta forma de abordare, insa accept si respect si alte posibilitati. Exista loc pentru toata lumea.

www.europa.md: Cum interpretati sintagma “prietenia popoarelor”?

Vasile Ernu: Despre ce prietenie si despre ce popoare vorbim? Daca ne referim la sintagma comunista, ea apartine unui limbaj de lemn care nu are nici un continut. Insa limbajul de lemn nu e specific doar comunismului, cum ni se sugereaza de catre noua ideologie dominanta. Ascultati cum vorbesc politrucii americani sau cei ai Comunitatii Europene si veti vedea ca nu e mare diferenta. Evident ca noul limbaj de lemn nu mai violenteaza asa de tare, pentru ca formele de represiune s-au schimbat.

www.europa.md: Ce credeti despre legea lustratiei? Sunt pregatite statele ex-sovietice pentru adoptarea acesteia?

Vasile Ernu: Nu prea cred in lustratie si mai ales in fosta URSS. Cine pe cine lustreaza? E o problema foarte complicata. Cel mai important lucru e sa incercam sa intelegem ce s-a intamplat in comunism. Sunt multi vinovati, cu grade diferite de vinovatie, dar mai intai trebuie sa definim termenii, sa stabilim regulile, cadrul juridic si mai ales sa stim ce vrem, care este proiectul.

www.europa.md: Daca cineva ar scrie o carte “Nascut in UE”? Cum s-ar raporta aceasta la cartea Dvs.? Credeti ca s-ar deosebi radical de cartea Dvs.?

Vasile Ernu: Inca nu e foarte clar ce e acest UE. Nu exista inca o identitate UE si nici nu cred ca va exista curand. Exista, insa un anumit fel de societate specifica lumii neoliberale occidentale, care se regaseste peste tot. Multe elemente ale lumii noastre comuniste sunt specifice si lumii acesteia, foarte multe insa nu. Eu incerc sa povestesc o lume care nu mai exista.

Un nou razboi rece?

Incepind de azi voi avea o rubrica de opinie (pe zona estica… fost sovietica) in Romania Libera….

Un nou razboi rece?

In recenta mea calatorie la Moscova, ceea ce m-a frapat in mod special au fost preturile. Cunosteam destul de bine aceasta realitate, dar abia cand m-am confruntat direct cu ea mi-am dat seama ca pe cat e de dura pe atat de greu este de inteles. Amicul meu moscovit, un bun cunoscator si analist al realitatii rusesti, mi-a explicat ca, de fapt, Moscova este capitala unui imperiu energetic (gaz, petrol), iar preturile excesive nu sunt decat reflexia imensului profit cumulat intr-un singur loc. Moscova este un soi de capitala a petrodolarilor rusi.
Astazi, presa occidentala vorbeste tot mai mult despre declansarea celui de-al doilea Razboi rece. Stim bine ca, o data cu caderea Zidului Berlinului, analistii au ajuns cu toti la concluzia ca Razboiul rece a luat sfarsit. In anii ’90, Rusia a intrat intr-o profunda criza politica, sociala si economica si toti o dadeau ca si iesita din jocul geopolitic de mare calibru. Acum insa se pare ca toate pronosticurile arata ca Rusia vrea sa-si joace ultima carte, cea a resurselor naturale energetice. De altfel, Rusia isi construieste noua pozitie politica mizand mult tocmai pe aceasta carte. Asa ca, atunci cand analistii europeni fac referinta la acest “nou razboi rece”, aceasta sintagma are o conotatie foarte exacta, cu atat mai mult cu cat analizele arata ca peste 20 de ani 70% din energia consumata de europeni va fi de provenienta ruseasca.
In ultimii ani, Kremlinul a vandut libertate si a dat bani celor care detineau monopolul asupra petrolului si gazului rusesc, dar le-a luat in schimb firmele care detineau tocmai acest monopol. Statul rus a devenit astfel cel mai important jucator de pe piata rusa si unul din cei mai importanti de pe piata mondiala. Rusia e in plina expansiune in domeniul energetic nu numai spre Europa, ci si in zona asiatica, unde ritmul de crestere economica devine din ce in ce mai accelerat. Expansiunea spre tari precum India si China este privita de unii specialisti americani cu mai multa ingrijorare decat expansiunea spre Europa. Tarile occidentale, la randul lor, incearca sa forteze liberalizarea pietei energetice din Rusia. In acest caz, jocul de pe piata energetica nu mai este doar un joc economic, ci si unul politic, iar cel care incearca sa impuna regulile de joc este statul rus. Asa cum, candva, batalia se ducea pentru plasarea rachetelor in locuri bine alese, pentru a fi capabile sa atinga puncte strategice, asa si acum dezvoltarea spre Europa si Asia a retelelor de alimentare energetica devine esentiala in noua strategie economica si geopolitica.
Cat de eficienta este pentru Rusia aceasta noua strategie? Primul exemplu de eficienta a fost modul in care ea a reusit sa puna la punct noile conduceri ale tarilor “portocalii” care au deranjat vizibil Kremlinul. Kievul a trebuit sa revina la masa tratativelor cu Rusia si chiar sa instaureze un premier prorus, iar Georgia e pe cale sa intre in colaps economic si nu pare sa aiba alta iesire decat sa accepte regulile impuse de Kremlin.
Prioritatile Moscovei in acest moment sunt legate de dezvoltarea unor noi retele de aprovizionare energetica spre Europa si Asia si de achizitia a cat mai multe companii energetice din afara tarii, in vederea controlului cat mai eficient al intregului traseu. Se pare ca Rusia vrea sa joace in stilul ei aceasta carte, adica pe picior mare. Unii specialisti spun ca acestea sunt investitii, altii ca e o forma de expansiune a interesului Rusiei. Inca e greu de spus ce este, caci jocul a devenit destul de complicat si are multe necunoscute.

Anticomunism pentru eternitate – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006

de Ciprian Şiulea

Discursul anticomunist romanesc de dupa 1989 s-a definit obsesiv ca spunere a adevarului despre comunism. Din pacate, insa, el pleca prea putin dintr-un interes real pentru ce a fost de fapt comunismul romanesc (nu comunismul in general) si prea mult din frustrari personale si din interesele private de promovare ale noilor staruri politice si intelectuale. In realitate, discursul despre comunism al anticomunismului romanesc e cea mai mare minciuna din spatiul public romanesc, dupa minciuna propagandei comuniste, si in articolul de mai jos incerc sa arat cum. Una dintre ideile esentiale ale discursului anticomunist standard din Romania e ca regimul comunist e ceva abstract, care pluteste deasupra noastra, un Rau Absolut de natura metafizica. Cartea lui Vasile Ernu, „Nascut in URSS”, are meritul de a arata cit de absurda e aceasta idee si de a pune in discutie aceasta latura esentiala a comunismului: comunismul a fost, dincolo de ideologie si cit se poate de concret, societatea in care am trait, pe care trebuie neaparat sa incercam sa o intelegem. Macar acum.
***
De citeva luni, anticomunismul traieste o a doua tinerete in Romania, una nu doar patetica si trista, ca orice simulare tardiva a tineretii, ci si surprinzatoare. La prima vedere, s-ar fi parut ca depasisem situatia anilor ’90, cind acest discurs ideologic isi depasise mult miza lui strict anticomunista si ajunsese sa suplineasca lipsa unei vizi-uni realiste asupra Romaniei si a unui proiect politic pragmatic. Dar anticomunismul renascut nu e doar surprinzator, ci devine aproape bizar daca luam in calcul unanimitatea pe care a reusit s-o creeze cu ocazia scandalului CNSAS, a legii lustratiei sau a condamnarii comunismului.

Atmosfera creata in jurul comunismului si anticomunismului e de situatie de criza, in care nu e timp si nu e cazul de discutii. Comunismul e Raul absolut, anticomunismul e Binele maxim al societatii: acestea sint, in Romania, axiome pe care nu prea e bine sa le pui in discutie, nici macar din perspectiva altui tip de anticomunism decit cel ‘oficial’. Din nou, destul de trist.
Ipostazierea comunismului ca Rau absolut e o atitudine de lumea a treia, de cultura tribala care crede in vampiri; nu are nimic de a face cu cultura occidentala in care se dezbate si se fac distinctii. Aceasta atitudine vine pe confuzia totala de planuri (cultural, politic, etic) specifica fie culturilor primitive, fie regimurilor totalitare. in masura in care opereaza cu idei si imperative absolute nu doar in plan etic, acolo unde asta ar fi normal, ci si in plan politic, anticomunismul recent ‘ ca discurs ideologic cu miza politica evidenta ‘ ramine in continuare doar un comunism intors pe dos, cu o valenta implicit totalitara. Viziunea lui de tip metafizic asupra comunismului ca Rau absolut, pentru a carui combatere se justifica sacrificarea intereselor imediate, nu are cum sa intre in cadrele democratiei, deoarece nu recunoaste prima ei regula, anume reprezentarea intereselor reale din societate si negocierea lor inspre un compromis acceptabil, pe baza caruia sa functioneze societatea.

– Solutia romaneasca
Comunismul are mai multe planuri, ideologic, politic, social, economic etc., iar intre aceste planuri sint distinctii vitale care ar trebui facute. Din punct de vedere politic, regimul comunist era unul cu care, oricit de rau era, trebuia negociata pragmatic depasirea lui, asa cum s-a intimplat in Europa Centrala. Din punct de vedere social, economic si cultural, Romania comunista e vazuta prin prisma unui mit, cel al opozitiei totale cu perioada feerica a Romaniei interbelice, fara sa se vada ca, impotriva propagandei comuniste si anticomuniste deopotriva, intre perioada interbelica, perioada comunista si cea postcomunista exista continuitati esentiale de a caror sesizare depinde neaparat depasirea comunismului.

Din punct de vedere ideologic, discutia e de interes limitat (in afara discutiilor specializate din politologie, desigur) atita timp cit nu surprinde exact acest amestec de planuri si caracterul superficial al ideologiei de discurs de legitimare care, pentru a-si realiza aceasta functie, ignora de multe ori datele realitatii.
Anticomunismul standard din Romania confunda toate planurile intr-unul singur, cel al ideologiei si al consecintelor ei criminale. Or ideologia comunista este, desigur, criminala, ca orice ideologie utopica si re-volutionara, insa ea nu are cum sa rezume intreg comunismul, pentru ca regimul comunist insusi era un amestec de planuri si de realitati istorice in care ideologia abstracta a jucat un rol limitat. A analiza acest amestec este vital pentru intelegerea trecutului si depasirea lui; din pacate, anticomunismul pur ideologic al tranzitiei romanesti nu a facut-o niciodata.
Toti cei care au avut de suferit de pe urma comunismului, intr-o forma sau alta, sint indreptatiti sa ceara condamnarea lui, a crimelor lui si a autorilor acestor crime. Pina in acest punct, discursul anticomunist e perfect legitim si necesar. El devine insa ilegitim in momentul in care presupune implicit ca aceasta este si aspiratia intregii societati si, mai mult, ca el tine loc de proiect politic care poate sa scoata Romania din marasmul ei. Anticomunistii ignora faptul ca, pe linga comunisti si pe linga cei care au avut de suferit din cauza comunistilor, mai exista o imensa categorie, a celor carora toate acestea le sint indiferente.

Din acest punct de vedere, ignorarea acestui numar imens de oameni si a aspiratiilor lor mi se pare imorala, ca si maniera atit de deprimant romaneasca de a vorbi in numele lor fara sa te intrebi macar cum si daca trebuie sa faci asta.
Toti cei care s-au opus comunismului merita elogiati, iar toti cei care l-au sustinut, in orice forma sau grad, merita condamnati. Ce rol are, insa, in marele proiect anticomunist, imensa majoritate a celor care s-au plasat intre acesti poli? Nu cumva ramin ei la fel de ignorati si, corelativ, la fel de pasivi ca si in timpul comunismului? Se pare ca hardlinerilor anticomunisti din Romania 20 de ani nu le-au fost suficienti sa inteleaga faptul, destul de simplu totusi, ca depasirea comunismului si reconstruirea unei societati umane, acolo unde au reusit, s-au putut face numai prin ‘puterea celor fara de putere’.

– Intrebarile permanent ignorate
Rezolvarea problemelor cu trecutul este foarte importanta dupa epoci catastrofice precum comunismul sau nazismul. Ce ne facem, insa, daca, spre deosebire de germani dupa cel de-al doilea razboi mondial, cei mai multi romani nu doresc sa condamne comunismul in mod real, respectiv ca urmare a asumarii unei vinovatii (sau macar a asumarii trecutului)? Pretindem ca, de fapt, ei vor asta in timp ce ne rugam la nesfirsit de altcineva (elita politica, Uniunea Europeana etc.) sa ofere sprijinul pe care vointa populara nu-l ofera, pentru a obtine o condamnare a comunismului care, tocmai din cauza acestei lipse de sprijin popular, nu poate sa ramina decit superficiala?

Continuam la nesfirsit pe linia anticomunismului de tip ‘rezistenta din munti’? Baleiem la nesfirsit intre teoria conspiratiei (cineva ne tine in neocomunism, desi noi nu vrem asta) si paternalism extrem (romanii sint prosti, trebuie sa le spunem noi ce sa creada)? Nu ar fi mai justificat si mai util sa ‘combatem comunismul’ prin combaterea cauzelor care au produs lipsa unei reactii anticomuniste semnificative? Cu atit mai mult cu cit sint exact aceleasi cauze care explica si forma brutala a comunismului romanesc si traseul complet diferit al Romaniei fata de societatile central-europene.
Aceste cauze pot fi reduse la subdezvoltarea cronica a Romaniei si consecintele ei majore: lipsa de participare politica si lipsa de autonomie sociala. Din acest punct de vedere, tema principala a discursului public in Romania ar trebui sa fie (inclusiv in sensul combaterii mai profunde a comunismului si al depasirii mostenirii lui) nu anticomunismul cu orice pret si cu rezultate ambigue, ci, pur si simplu, iesirea din subdezvoltare si crearea unei societati functionale si umane.

Poate cel mai important adevar despre comunism care merita spus astazi e acest adevar simplu: Romania a fost si este o tara subdezvoltata care nu a reusit sa faca nici comunism, nici anticomunism, in timp ce tarile central-europene le-au facut pe amindoua. Au incercat o vreme proiectul comunist, apoi l-au demontat. in ambele etape atitudinea dominanta a fost cea a implicarii si pragmatismului. in Romania, in schimb, toate proiectele majore (comunism, anticomunism, modernizare, integrare europeana) au fost si sint, in mare parte, performate ideologic si demagogic, schimbarile reale raminind sa se produca mai mult la intimplare.
Anticomunistii hardlineri ar fi trebuit sa raspunda, dupa 1990, la aceste intrebari elementare: cine sintem ‘noi’ si cine sint ‘ei’? Ce semnificatie are faptul ca ‘noi’ sintem atit de putini, iar dintre acesti putini multi sint facuti la fara frecventa? Ce a fost comunismul romanesc, de fapt, dincolo de umbrela universala dar prea putin relevanta a ideologiei comuniste? Iar daca ‘noi’ nu am reusit, timp de 16 ani, sa facem nimic impotriva ‘lor’, nu ar trebui sa cautam explicatii mai adecvate pentru ceea ce s-a intimplat si se intimpla in Romania? Oare discrepanta dintre discursul nostru anticomunist si realitate nu indica o forma acuta de autism?

– Violenta si autism
Desigur, argumentele de mai sus pot functiona si invers. Adica, daca Romania era atit de subdezvoltata, atunci nici regimul comunist nu putea fi decit unul barbar, lipsit si de lideri politici reformisti si de disidenta larg sprijinita, in care violenta si apatia inlocuiesc participarea, dialogul si negocierea care au existat in comunismele mai soft din Europa Centrala. E clar ca salbaticia extrema a comunismului romanesc a impins si anticomunismul intr-o zona asociala, a autismului si violentei, asa cum au fost fenomenele tipic romanesti ale rezistentei in munti sau Revolutiei. Mai poate fi contestata atunci ‘necesitatea istorica’ a discursului anticomunist actual?

Cred ca da, pentru ca, daca in timpul comunismului alt tip de discurs si atitudine nu erau posibile, acum situatia e diferita. Primii pasi minimali spre normalizarea societatii au fost facuti, iar Romania se gaseste intr-un context international mai favorabil ca oricind. Spre deosebire de cei care s-au opus direct comunismului si care nu au putut actiona decit asa cum au facut-o, cei care vor acum sa promoveze valorile europene, democratia, modernitatea etc. in Romania au libertatea de a alege. Ei pot alege alta cale decit cea, traditionala, a unei minoritati restrinse care dicteaza autoritar ce e Bine, ce e Rau si ce trebuie facut fara sa tina cont de realitate. Au, acum, posibilitatea sa iasa din paradigma Romaniei primitive, a situatiei de criza permanente care, pe fondul subdezvoltarii (instabilitate, lipsa de norme si de participare politica etc.), este gestionata arbitrar de elite paternaliste.
Toate tarile subdezvoltate au o sensibilitate speciala la ideologie, demagogie si uto-pism. in Romania, demagogia merge in oglinda intre mase si elite, care se mint reciproc, iar cind jocul cu oglinzile se strica, oamenii se mai si mira in fata dezastrului. Numai niste elite iresponsabile au putut ignora lipsa unei optiuni anticomuniste semnificative in Romania, mergind cu (auto)iluzionismul pina la cel mai grotesc rezultat imaginabil: depasirea planului la anticomunism si la moralitate.

Victorie: Ostap Bender a pătruns în România – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006

Florin Dumitrescu

Noi ne distrăm mai bine, bă….

Se intimpla in 2004. Eram la Teatrul Act, strecurat cu greu intr-o multime de oameni, majoritatea studenti la teatru si film. Fusesem invitat la o lansare cu dezbatere a cartii O lume disparuta, a lui P. Cernat, I. Manolescu, A. Mitchievici si I. Stanomir – cea dintii si cea mai celebra din seria Ostalgiilor romanesti care fac tendinta in ziua de azi. Autorii imi sint amici. Cu unul dintre ei inchipuisem cu ani in urma un proiect de cercetare a subversiunilor din cultura comunista. Am abandonat proiectul, delasator, romaneste, blamind imprejurarile mereu potrivnice. Vina era a mea, dar… iata: venise vremea sa ma despovarez. Eram acolo sa ma bucur de reusita celor patru exponenti ai mei, a caror intreprindere – presimteam – avea sa-mi satisfaca frustrarile, sa-mi aline pierderile, sa-mi exprime multe idei gindite si negindite. Mie si unei intregi generatii…
Aceea nu era o lansare obisnuita. Pretextul desfasurarii intr-o sala de teatru era – foarte simplificat spus – o posibila dramatizare a cartii. Si iata ca… ta-dam!… primii pasi in directia unui posibil spectacol erau facuti, chiar acolo, in fata noastra.
Un grup de tineri actori ne citea pasaje din carte, pe fundalul unor diapozitive proiectate pe intuneric. In timp ce glasurile din bezna povesteau crimpeie de amintiri din copilaria frusta si adolescenta oropsita a coautorilor; proiectiile in alb-negru derulau fetele senine si siluetele avintate ale unor tineri hlizindu-se, prin aerul unui alt timp, in scenografii inconfundabile, puternic evocatoare: la Costinesti (statiunea tineretului, Radiovacanta, Obeliscul si Epava, Tatulici si Almasanca); la munci agricole (bataia cu cartofi, tavaleala prin gogosari, inghesuielile sinonime cu imbratisarile din autobuze si camioane); baieti mindri de evazatii à la Travolta sau de pletele à la Bitman; fete in uniforma de armata (celebrii „pinguini”) sau in combinezoane disco; ba cu ciuful explodat ca punkistii, ba cu late de folkiste; mustati virile de politehnisti; ochelari-palesti de ASE-iste; salopete, sarafane, sulimanuri din alte vremuri… Toti rideau fara griji si scrutau orizontul fara nici o apasare. Tineretea lor izbucnea sfidatoare si triumfatoare, „peste mode si timp – Olimp”… Fericirea lor inconstienta, purtata parca pe valul unei intelepciuni mai vechi decit veacurile, de o plutire nevazuta insa foarte prezenta, parea sa ne strige, de dincolo de ecranul timpului, cu o superba insolenta: „Bai, fraierilor, noi ne distram mai bine, baaa!…”
Erau fotografii de familie, scotocite prin casa si facute diapozitive de catre oameni de teatru. Repartizarea sarcinilor se vadea eficienta: unii pregatisera recitarea, ceilalti montajul vizual.
Un spectacol mai paradoxal dramatic nu le-ar fi reusit, nici daca l-ar fi planuit. Un oximoron subtil dar cutremurator, ca veselia lui Rigoletto, atunci cind cara inconstient cadavrul ambalat al fiica-si; ca Valkiriile lui Wagner care acompaniaza bombardementul esuat din Apocalipse Now. Tot asa, intre experientele amarui din carte si dezinvoltura maxima a foto-personajelor puse sa le ilustreze se vadea o ditai prapastia.
Textul citit parea sa arate cum se facea „rezistenta prin cultura” chiar si-n pantaloni scurti. Pozele aratau, dimpotriva, cum poti fi tinar si fericit, indiferent de regim.
Textul arata cit de fragila, cit de pretioasa era normalitatea sub dictatura. Imaginile aratau, dimpotriva, ca normalitatea sub dictatura izbucnea la tot pasul, ca ridea de-a dreptul la soare!
Cartea elogia in subtext eroica supravietuire a spiritului omenesc, in negura parantezei comuniste. Fotografiile, in schimb, debordau de traire umana, de hormoni, de dorinte si aspiratii care par sa nu tina seama de orinduirile vremelnice.
Dupa frugalul spectacol, din nou la lumina, a venit rindul dezbaterilor. Unul-doi participanti au interpretat textul citit ca un duios Amarcord romanesc. Se stie: in fimul lui Fellini, abuzurile fascistilor ramin in memoria micutului Federico la fel de caricaturale precum metehnele profesorilor sau atavismele rubedeniilor. Tot asa, si comunismul a avut exagerarile sale, pe care copilul din familia romaneasca tipica le-a perceput cel mult ca pe niste curiozitati. Copilaria e o epoca a fericirii, indiferent ce epoca o inglobeaza. – Dar nici tineretea nu parea sa fie o virsta a suferintei… – indrazni o ochelarista sfioasa, pesemne studenta la teatrologie… Daca privim de pilda chipurile acelea din fotografii… – Da, da, oamenii aceia… – relua un baiat ceva mai hotarit, pesemne student la regie – oamenii simpli, tineri sau maturi, cei care nu faceau disidenta-n Comitetul Central, care nu trimiteau scrisori la Radio Europa Libera; oamenii multi si tacuti chiar se bucurau de viata… – Poate chiar mai mult decit noi acum, – parea sa subinteleaga, dar acele cuvinte au ramas nerostite. Enuntarea unei atari ipoteze ar fi sunat ca un fluierat in biserica…
In sala s-a lasat o liniste incarcata de tensiune, care contrasta cu fervoarea minutelor anterioare. Si atunci, acolo, unul dintre cei patru autori a dat raspunsul acela taios, radical, hotaritor:
– Aceia care au putut trai fericiti sub comunism au fost niste imbecili. Indivizii din fotografiile astea nu se pot numi oameni. Sint homuncului, sint suboameni, sint asa-zisii „oamenii noi” ai lui Ceausescu: redusi, limitati, lobotomizati. Nici o constiinta treaza nu poate simti cu adevarat fericirea sub dictatura.
Tacerea s-a lasat si mai grea. Stinghereala cuprinsese auditoriul. Antevorbitorii „eretici” isi plecasera privirile. Tinerii artisti care se straduisera sa pregateasca montajul fotografic, expunind public intimitati de prin albumele de familie – aveau motive sa se simta jigniti. Dar, rational cel putin, nu puteau sa nu fie de acord cu distinsul oaspete, Scriitorul…
Luarile la cuvint s-au redresat, incetul cu incetul. De data asta nu mai pridideau sa dea dreptate intransigentei acelui coautor; poate neimpartasita de ceilalti trei; dar nici negata de vreunul din ei…
Am plecat ingindurat de la discutie. Am citit O lume disparuta pe nerasuflate, am apreciat in ea pagini memorabile, de cea mai buna proza si cea mai rafinata analiza; am gasit in ea multe raspunsuri la intrebarile mele. Multe altele au ramas insa nerezolvate. Daca n-ar fi fost lansarea aceea cu cintec, poate c-as fi depus cartea-n biblioteca satisfacut, odata cu citirea ultimul alineat (un verdict al lui H.R. Patapievici despre „oamenii-mutanti” generati de comunism). Dar fotografiile acelea din bezna au functionat ca probe fruste contra unor marturisiri – poate prea literaturizate, si astfel susceptibile de deformare, de exagerare, de sarjare tezista a realitatii. Pentru mine si, pesemne, pentru altii care fusesera in sala, indoiala persista. Si nu neaparat daca am fost sau nu imbecili noi, cei care am trait si clipe fericite sub un regim decretat nefericit. Nu daca am fi de fapt tarati, contaminati, damnati de morbul acela al totalitarismului, care te rinocerizeaza pe nesimtite, inducindu-ti reflexe monstruoase si iremediabile.
OK, da. Sintem imbecili. Sintem mutanti. We are the robots. Sint gata s-o admit. Dar sintem oare, sub regimul actual, mai fericiti? Sau – ma rog – mai indreptatiti sa cautam fericirea? Si, vorba aceea, ce-i aia fericire? Comunismul a fost un iad, nimeni nu se indoieste. Dar traim oare azi intr-un rai, sau macar intr-un purgatoriu, din care sa scrutam cu deplina acuratete nevolnicele abisuri de mai ieri? OK, Paul, Johnny, Angelo si Ionut. Educatia si mostenirea culturala v-au permis sa refaceti natural legatura, peste generatii, cu gloriosii ani ’30-’40. Iar contactele cu exteriorul v-au permis sa pastrati legatura cu lumea larga, normala si democrata. Pif-urile si literatura interbelica v-au izbavit. (Asa cum, in policier-urile lui Zinca si Ojog, baietii rai erau – trebuiau sa fie – exclusiv spioni straini si fosti legionari, in orice caz reprezentanti ai exteriorului capitalist si ai trecutului burghezo-mosieresc; asa si in desertul comunist salvarea v-ar fi venit tot „din afara” si din trecut.)
Acum. Daca unii dintre noi au reusit sa traverseze desertul comunismului, adapati la cultura de dincolo de paranteze, ce facem cu ceilalti? Cei care n-au fentat regimul, ci l-au trait – vorba aceea – plenar? Cei care au crezut cu sinceritate in comunism (idealistii); si deopotriva cei care, mimind convingerea, si-au facut calcule de pricopsire (oportunistii)?
Aveam nevoie de ceva in plus; voiam o observatie a feliilor de viata comunista care sa nu altereze probele in timpul studiului; si care sa nu introduca paralaxa unei priviri superioare…

Vasile Ernu si „Eu, Vasile Ernu”, adevaratul fiu al lui Ostap Bender
Atunci cind am citit de curind Nascut in URSS m-am pomenit in fata unei revelatii. Aceasta fenomenologie aparent naiva si ambiguu ironica a sovietismului – propune, cu sarm literar si umor amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, in fond, o aplicatie a teoriei Supravietuirii prin Cultura). Mai lesne de evidentiat poate in cazul ditai imperiului sovietic – intins in spatiu pe aproape doua continente; si intins in timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodeaza parantezele, intervalele) – teza propusa de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzator. Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roti, intrucit el insusi e o rotita a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci inauntrul lor. E chiar si cazul disidentilor, care traiesc intr-un fel de simbioza antagonica cu sistemul; e cazul marginalilor, care participa, prin alteritatea lor, la definirea normalitatii; e cazul tinerilor inevitabil atrasi de modele si modelele occidentale, pe care astfel le integreaza ei insisi in sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului inconstient”, pe care il dispretuiesc intelectualii nostri; personaj generic caruia Ernu ii spune, coincidenta sau nu, homucus, ca o prescurtare de la homo sovieticus. Locutorul e acest homucus, acest homunculus. El este cel care se legitimeaza (poate prea derutant omonimic) „Eu, Vasile Ernu”, atunci cind este facut „pioner”; El, redactorul acestei enciclopedii regresive, este alter ego-ul atit de convingator al lui Vasile Ernu, incit il determina pe postfatatorul cartii Sorin Antohi sa il infiga pe tinarul filozof transprutean in insectarul cu nostalgici (cf. pasajul din postafata, cu acel „Zolfarino” bursieresc, in care Chicos-Rostoganul de la Iasi claseaza, cot la cot cu neamtul si americanul, mentalitatile tinerilor est-europeni)…
Nu intimplator enciclopedia homucusului incepe cu legamintul pionieresc. E momentul de initiere. E poarta, pragul si trambulina catre URSS-landia. Ratarea primei promotii de pionieri e un amanunt biografic important. Micutul „Eu, Vasile Ernu” isi dorea cu ardoare statutul de pionier, inca din limbul stagiului de Oktombrel. Aminarea intrarii ii sporeste dorinta. Investirea aceasta greu accesibila, rivnita cu patima si obtinuta cu greu, aproape cu suferinta, ii va garanta ucenicului leninist o evolutie energica, alimentata cu patos si devotament. Nascut in sistem, destinat sistemului, el va adera la sistem de bunavoie, prin alegere constienta, chiar zeloasa.
… Pentru ca in capitolul urmator sa fie vorba de blugi! Djinsi-ii, acea toala prin excelenta americaneasca, devine sovietica prin calitatea lor de fantasma, de obiect-simbol jinduit si doar prin minune accesibil. Blugii din ziua de azi, prezenti pe toate drumurile, sint banalizati si lipsiti de valoarea cu care ii incarca dorinta tinerilor de odinioara.
Ca printr-o tehnica a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte incarcate cu ideologie (cum e komunalka, locuinta comuna, reprezentare intimista si concentrata a patriei sovietice) – alterneaza cu fantasme ale lumii de afara, din lagarul opus. Filmele, rockul, dansurile, pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile in general) sint made in USSR. Chiar daca-s adaptari, capata specificul lor; sau sint incluse in sistem ca poli de atractie ai interesului public. In mod complementar, activitatile scolare si extrascolare, taberele si alte divertismente tutelate de partid si de stat – se contamineaza cu un anumit aer de libertate, „deviationist” si „gregar”. Cultura sovietica e definita, in mai multe rinduri, ca un amestec intre cultura oficiala si cea populara. De pilda, cele mai tari bancuri sovietice sint cele cu Buratino, in care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvaluie hiper-valente sexuale…
Intrepatrunderea aceasta complementara, de tip yin-yang, pare sa dea armonie si sa mentina in miscare intregul sistem. Pina si dualitatea lagar comunist – lagar capitalist („Noi si Ei”) se ipostaziaza in mod complementar, cvasi-simetric. Propaganda „lor” ar fi echivalenta cu „a noastra”, doar ca de sens opus. „Ei” ar avea nevoie de „Noi”; asa cum si „Noi” avem nevoie de „Ei”: pentru autodefinire prin raportarea la Celalalt, pentru autojustificare. Daca „Ei” au invins, au invins prin forfet, sau mai degraba prin autogolul dat de „Noi”.
Dar iata, noua propaganda a blocului occidental, difuzata prin cultura corporatista a multinationalelor, prin marketingul si comunicarea comerciala cu caracter global, nu este cumva o continuare de polaritate inversa, poate chiar mai ipocrita, a propagandei sovietice? Rasfringerea in oglinda e valabila si la cel mai cuprinzator nivel: „represiunea politica” a sistemului comunist e inlocuita de „represiunea politica” a capitalismului.
Cine cauta o eticheta facila pentru carte, poate sa-i trinteasca stampila de Ostalgie; poate sa il suspecteze pe Ernu de paseism prosovietic, de reactionarism, de neobolsevism. E forta cartilor bune de a genera legende paralele, de a-i pacali pe pretinsii atoatestiutori.
Pentru cititorul atent, textul abunda insa de tuse ironice, de indicii ale surisului amarui, ale jocului secund pe care il practica Vasile Ernu.
Sint paginile savuroase despre alcoolul ca aliment si/sau combustibil al spiritului revolutionar (nu intimplator – observatia mea, F.D. – spirit e etimologic legat de spirt); alcoolismul ca entuziasm; comuniunea alcoolicilor ca nucleu al comunismului.
E apoi pasajul despre sublim ineficienta lucrare de inghetare artificiala a Nevei in vecinatatea metroului din Leningrad, „instalatie” care irosea resurse cvasi-infinite pentru un scop depasind caracterul ideologic si frizind esteticul pur („arta totala”)…
Capitolele dedicate obiectelor de uz zilnic si stiintei sovietice trimit acelasi tip de sageata, dar indreptata mai degraba spre intelectualii occidentali de stinga (si riscind sa fie greu perceputa ca atare de carturarii romani, preponderent de dreapta). Idealurile revolutionare ale parintilor comunismului par sa tradeze viziuni estetice, armonice, geometrizante, artistic idealizante, asupra unei lumi pe care au harazit-o celor multi si neintrebati. Daca acestia sint tratati drept furnici de catre utopistii esteti din prerzidiu; victoria este in ultima instanta tot a celor multi, a homucusilor care adapteaza tot, refolosesc tot, rod tot precum… da, precum furnicile; si, cu timpul, se transforma fatalmente din fauritori in consumatori…
Reprosul adus maselor ca nu s-au dovedit la inaltimea standardelor impuse proletariatului, in calitate de clasa conducatoare a societatii, de catre o elita „luminata”, sint de o ironie crunta, de un umor atit de puternic, incit depaseste puterea de a ride (sau de a plinge) a celui ce scrie rindurile de fata… Totul e in Bulgakov, se grabeste sa aminteasca autorul. Sarik, omul cu Inima de ciine rezultat dintr-o utopica experienta de transformare a naturii, isi inaugureaza graiul articulat cu o ditai injuratura adresata, in chip ingrat, inventatorului sau. „Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor sint poate cele mai autentice acte umane”, gloseaza Vasile Ernu cu vocea grava; pe care greu i-o discerni de vocea de homucus filozofard, atunci cind adauga apoi, derutant profetic (sau poate avertizator?), ca, la rindul lor, „puterea, sistemul au proceduri reversibile de transformare”…
O alta pilda din subversiva literatura sovietica: Ostap Bender, marginalul cu sclipiri de geniu inchipuit de Ilf si Petrov, ne apare acum ca o intruchipare vietii ireprimabile, mereu triumfatoare. „Eroul meu preferat” – se destainuie Ernu. Un model literar? O calauza in viata? Se poate admite, cit timp si Ernu s-a dovedit „un maestru al combinatiilor” teoretic-literare, capabil sa ne deruteze si sa ne puna pe ginduri. (Sa speram totusi ca nu pina la capat, daca ne amintim ca Bender in Vitelul de aur rateaza cucerirea Vestului, oprit de brutalii vamesi romani.)
URSS nu mai exista azi ca atare. A ramas doar o amintire chinuitoare. O lume care nu mai este, dar refuza sa dispara. Poate ca Ceausescu a ras de pe fata pamintului mai multe cladiri, mai multe cartiere, mai multe sate. Poate ca plagile noastre, ale cisprutenilor, sint mai concrete, mai tangibile. Poate ca amintirile noastre au fost mai zadarnicite de cursul istoriei decit ale confratilor nostri de lagar. Subsemnatul resimte o jale irecociliabila, la gindul ca intregul cartier al copilariei, dintre Dudesti si Vacaresti e de ani de zile ireversibil pierdut. E oare posibil ca, dimpotriva si in mod paradoxal, anularea unei conventii institutionale (URSS ca stat si ca stare) sa fie cel putin la fel de dureroasa decit o serie de mega-demolari fizice, materiale, excesiv de concrete? Nascut in URSS argumenteaza ca da.
Faptul ca aceasta himera (utopie/fantasma estetica/misiune imposibila) numita comunism a sedus (amagit) atitea minti luminate ale ultimelor secole vorbeste mult despre capacitatea ei de regenerare. Dar forta sa de seductie se manifesta – iata – la nivel concret, prin realizarile sale, prin punerile sale in opera, prin realitatile (de multe ori gigantesti) pe care le-a generat. Omul simplu poate ca pe acestea le percepe ca pierderi (prin degradare, prin retrocedare, prin redestinare etc.). Iar tinarul sovietic, vlastar final al atitor generatii de homucusi, inmagazinator atavic al tuturor experientelor pe fiinte umane ale regimului si supravietuitor al ultimelor decenii ale Imperiului, inregistreaza totul cu finete si resimte totul cu hiper-sensibilitate.
Un omagiu unei patrii himerice – asta e, in ultima instanta, Nascut in URSS. Un parastas pentru un pater patronus; pentru o mama degenerata. O evocare a unui camin insuportabil, dar de care te-ai atasat prin firea lucrurilor. A reprima aceasta pornire in numele altor comandamente, venite din sens opus, ar echivala cu un pacat impotriva naturii, ca acela al elitelor de mai ieri, orbite de fantasma „artei totale”.

Născut în 1983 – România Literară , nr. 48 / 2006

de Cosmin Ciotloş

Recunosc, aşteptam de ceva vreme o carte ca aceasta a lui Vasile Ernu. O carte prin care bruma de comunism pe care am apucat-o să-mi fie elucidată pedagogic şi – pe cât se poate – afectiv.
Pentru mine Revoluţia se reduce la scurta vacanţă de Crăciun aflată exact între prima poveste ideologizată (despre un copilaş de unsprezece ani arestat pentru un fel de trafic cu manifeste) şi primul contact cu nişte cuvinte mari şi bizare: “dictatorul”, “tiranul” etc. Eram la grădiniţă – născut în 1983, nu-i aşa ? – şi n-am înţeles prea bine de ce serialul acesta s-a oprit la primul episod. Am ascultat toate amintirile părinţilor şi ale profesorilor, ca pe un jazz pentru lămuririle necesare. Am citit, apoi, istoriile de tot felul, de la manualele contrafactuale din anii 70 până la documente şi mărturii ale victirmelor de la Piteşti sau de la Aiud. Dar golul emoţional al puştiului care eram a rămas.
Dincolo de aerul de mărturisire al acestui preambul, cred că aceasta e nevoia oricărui cititor fervent de asemenea “istorii personale”; nu aceea de a afla, de a se informa, cât mai degrabă de a-şi trata doza de incomplet (sau, de ce să n-o spunem, uneori de nostalgie) acumulată în ultimii ani. Profilul său e întemeiat pe o frustrare în primul rând sufletească şi abia la urmă de tot politică. Iar din acest punct de vedere, Vasile Ernu câştigă un pariu implicit cu sinceritatea, un pariu care e deopotrivă al lui şi al nostru. Nu pot garanta că e sincer, dar cu siguranţă cunoaşte bine lecţia sincerităţii. De aceea, văd ironia din text ca pe o extensie a inteligenţei, şi nu ca pe-o atitudine militantă şi capabilă de răstălmăciri. E imposibil să treci indiferent pe lângă unul din primele pasaje ale lui Născut în URSS. El joacă rolul unei mănuşi aruncate. Dar o mănuşă aproape mateină, de olandă: “Cred cu o oarecare convingere că s-a pierdut ceva esenţial şi semnificativ din experienţa noastră umană. Însă această pierdere nu poate fi nici înlocuită, nici reabilitată. Din când în când mai vreau să iau un bilet către URSS, însă de fiecare dată trebuie să-mi amintesc că aşa ceva nu se mai vinde. Nici un tren, nici un avion şi nici un drum nu mai duc spre URSS, din simplul motiv că Uniunea Sovietică nu mai există. Singura formă de a-mi vizita ţara este legată de memorie. Textul ce urmează e povestea acestei amintiri, a acestei aventuri incredibile.”
Privite de la o distanţă corectă, fragmentele care compun volumul şi care sunt mici naraţiuni tematizate, scurte revelaţii ingenuu-antropologice, pun în lumină o marcă stilistică şi mentalitară a lui Ernu. Cel puţin în ceea ce-l priveşte pe lectorul româm. O voi numi, aproximativ, tehnica zoom. Nu neapărat pentru că există capitole din categoria Prima mea pereche de djinsî, Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii 70 în URSS, Ce bea cetăţeanul sovietic, Stirlitz, un James Bond sovietic, Dansul în URSS ş.a.m.d. În ce constă, atunci, această metodă de amplificare sub lupă ? Sau – mai precis exprimat – printr-un poliedru de cristal cu mii de faţete. Iată-le, într-un crescendo care ar trebui luat cum grano salis…
În renunţarea la un anume relativism făţiş şi facil de dragul abandonului în atmosferă. Minima ipocrizie a maturităţii nu alterează, în paginile cărţii, naivităţile copilăriei deja trăite. A te naşte în Uniunea Sovietică înseamnă, într-un fel, a rămâne acolo. De la începutul vieţii şi până pe coperta volumului ori pe pagina de internet. Cetăţenia nu se poate pierde nici măcar prin infidelitate. De aceea e mai puţin important dacă vocea lipsită de fluctuaţii a lui Ernu e asumată sau numai exersată, dacă faptul că se fereşte de îndemânoasa diatribă e voit sau întâmplător. Discursul său nu se dedublează în nici un moment, ceea ce e îndeajuns pentru a fi remarcabil, fiindcă pericolul e suficient de mare.
Cum suficient de mare e şi URSS-ul din mintea şi din scrisul lui Ernu. Celebra glumă care spune că Uniunea Sovietică se învecinează cu cine vrea se poate înţelege şi literal, dacă ţinem seama de dimensiunile acestui mamut geografic. Conceptul de “durată lungă”, lansat de Braudel, capătă un corespondent în “spaţiile întinse” pe care le intuim în subtextul cărţii lui Vasile Ernu. Până la urmă, totul se dovedeşte mai limpede când e vorba de teritorii continentale. Maliţiile se atenueză de-a lungul câtorva mii de kilometrii, colosalul în sine admite mai greu dramele mărunte. Pentru ochiul cititorului din România, harta imperiului sovietic este – în sine – o formă de zoom. Pe care inerţiile locale îl fac destul de incomod, dar cum nu se poate mai clar. Chiar şi mitologiile acelui spaţiu sunt mai credibile. Ele se livrează la prima mână, aparţin celei dintâi serii de surogate şi generează un orgoliu foarte apropiat de francheţe. Mi se pare interesant să urmărim comparativ textele din muzica românească dinainte de 89 (şi, vai, chiar de după) în paralel cu acelea reproduse de Ernu. Fie că e vorba de un naţionalism falsificat în Cenaclul Flacăra sau de lamento-urile siropoase şi cu adevărat “uşoare”, ele sunt la ani lumină atât de Doors sau de Pink Floyd, cât şi de, iată, Nautilus Pompilius: sau Alisa: “Să ştii/ Am venit să nu te las să dormi/ Generaţia mea tace la colţuri,/ Generaţia mea nu îndrăzneşte să cânte/Generaţia mea simte durere/Dar iarăşi sub bici e nevoită să intre./Generaţia mea se uită în jos/Generaţia mea se teme de ziuă” sau “se simte clar lipsa noastră/Ţi-e greu să te hotărăşti, te-ai obişnuit/Să cântăreşti pentru, să cântăreşti împotrivă.”
În sens larg, Născut în URSS are trăsăturile unui eseu, pe care memorialistica şi detectivismul nu-l răstoarnă de pe poziţii. Citim în el o intenţie categorică şi bine gândită a reconstituirii, o raportare precisă dar nu mai puţin elegantă la o porţiune de istorie inaccesibilă, un  simţ al observaţiei care se întretaie cu acela al umorului. Şi cu toate acestea, Ernu pare a nu dori să convingă sau să convertească pe cineva. Rămânem la fel de anti-/filo- comunişti, dar terminăm cartea ceva mai împăcaţi. Ceea ce primim e învăţătura simplă a zoom-ului, care ne scoate din orice provincie. Chiar şi din provincia călduţă a literei. Vă recomand, deci, să citiţi măcar câteva pagini ale ale opului cu o lupă enormă. Sau să vizitaţi site-ul www.nascutinurss.ro cu o altă rezoluţie a monitorului.

Vasile Ernu, Născut în URSS,
Editura Polirom, 2006, 272 p.
Prefaţă de Sorin Antohi

Natural born commies – Publicata de Poiana lui Mayuma , noiembrie 2006

de Iulian Baicus

Polemica în jurul cărţii congenerului meu, Vasile Ernu, cu care am schimbat şi câteva cuvinte la un târg de carte, cred că la Bookarest prin 2004 sau 2005 a căpatat accente patetice şi pe alocuri ridicole. Dosarul din blogul personal şi un număr întreg al revistei Tiuk!, cel mai recent este închinat acestei teme, de altfel mi-este teamă că între cele două serii apar unele suprapuneri. Cu toate acestea la lectura cărţii nu mi-au atras atenţia elemente prin care Ernu să ţină un discurs de tip El Che Guevara, un discurs revoluţionar, în care să ceară alipirea României la C.S.I., nu am căzut pe spate la postafaţa lui Sorin Antohi, da, chiar proful fără diplomă de doctor, am văzut că autorul a declarat că nu avea habar de colaborarea acestuia cu Securitate, aşa, într-un soi de disclaimer, eu am apreciat umorul capitolelor despre sexul sovietic şi nu prea înţeleg reacţiile exagerate şi violente ale unor publicişti recunoscuţi pentru măgăriile lor, scrise sau orale. Dacă Ernu s-a născut în URSS ăsta nu e un motiv ca unii colegi de generaţie, născuţi în R.S.R. sau în cazul celor mai tineri, dacă elevii de liceu mai pun mâna pe vreo carte, născuţi în România, să fie ameninţaţi că otrava comunismului triumfător, cucuta stalinismului şi parfumul Gulagului le vor fi turnate în suflete şi vor rezulta mutanţi respingători, rupţi din romanul lui Zamiatin, Noi. Niciodată nu mi-am imaginat că iepurele din desenul animat sovietic No zaieţ, pagadii poate fi aşa de nociv tineretului nostru cu naturel extrem de simţitor. Cred că Ernu inventează un hibrid, a fost pe aproape să-l descopere în textul său Florin Dumitrescu, un consumism de stat centralizat, cu simboluri şi mituri ale foamei. Ernu face o radiografie a cozii la Moscova, la noi a existat un studiu scris în anii 80 de un celebru sociolog român, Mărgineanu, consacrat acestui fenomen social. Nici pomeneală, după ce închizi coperţile cărţii, să te apuce vreo furie sfântă şi să-i ceri autorului să zboare cu vreun avion Tupolev al companiei Aeroflot în Moscova copilăriei sale. Dacă îi concedem lui Ion Creangă dreptul de a scrie Amintiri din copilărie de ce Ernu nu ar avea dreptul să-şi nareze nostalgia( şi nu Ostalgia, cum o numeşte ironic şi detaşant Antohi) şi să-şi pedepsească proprii demoni, să-l exorcizeze pe Homo sovieticus din el. Acum cred că am răspuns invitaţiei de a scrie despre Născut în URSS,  mai ales că am declinat invitaţia de a scrie un articol mai amplu pentru webzinul Tiuk! pentru că mi s-a părut că tema nu mi se potriveşte. Pentru că în fond eu nu cunosc U.R.S.S. decât indirect, din cărţi, filme, sau desenul animat mai sus numit. În fond, cred că regula de bază a oricărui regim democratic este recunoaşterea alterităţii sau a dieferenţei. Dacă Ernu ar fi crucişător, pinguin sau pianina mecanică, tot ar trebui să-i dăm libertatea să-şi exprime ideile şi să le ascultăm. Constatat că, măcar prin numărul poziţiilor pro sau contra exprimate, cartea lui reprezintă, aşa, un soi de hârtie de turnesol care a scos la suprafaţă multe din insulele Hebride (vezi fragmentul din Cum am devenit huligan) ale intelectualităţii româneşti din ziua de azi. Aş scrie mai mult dar mi-e teamă că tot ce am scris până acum se va şterge, am mai păţit asta de zeci de ori, pentru că pe ecran apare un mesaj despre un virus, un worm pe care nici Bitdefender varianta trial nu-l poate şterge. Şi când am un virus, parcă nu-mi sunt toţi boii acasă. Eu aştept cu încredere volumul promis în care Ernu va descrie perioada petrecută în România de la podurile de flori din 1990 până în prezentul victorios. Sper că va fi o lectură la fel de interesantă!

PS. Cred că pe blogul ăsta a apărut primul semnal al cărţii, din epoca în care aceasta nu fusese nici măcar lansată la apă şi sunt mândru că am avut mâna bună. Şi ideea cu nostalgia tinerilor români faţă de comunism, în forma lui degradată, a pornit tot de aici. Şi colac peste pupăză între timp au fost lansate şi vreo trei filme artistice de lung metraj, care mie mi s-au părut cam un soi de Liceenii întors pe dos, dar am vizionat doar trailere pentru că filmul românesc nu-mi mai spune de multă vreme nimic.

Vasile Ernu, lider al luptei anticomuniste din apartamentul său – Vatra nr. 10 , noiembrie 2006

de Alex Cistelecan

Metoda americană de cercetare istorică înţeleaptă cere ca între eveniment şi interpretarea lui să se scurgă un interval de cel puţin o sută de ani, pentru a fi siguri că, odată cu dispariţia ultimilor supravieţuitori, din evenimentul cu pricina n-a mai rămas decât pura semnificaţie, în caz că aşa ceva există. Metoda franceză militantă cere, dimpotrivă, ca interpretarea, dacă se poate, să însoţească evenimentul la fel de fidel precum indicaţiile şi contraindicaţiile însoţesc o cutie de medicamente: explicaţia fiind că numirea face parte din eveniment, de nu cumva îl constituie ca atare. Între aceste extreme, vom alege o metodă călduţă de raportare la focul luptei. Nu doar în sensul unui compromis temporal între răbdarea seculară americană şi interpretarea franceză livrată direct de pe baricadă; ci şi în sensul unei combinări a celor două metode de abordare: ce-am putea spune, aşadar, despre cartea lui Vasile Ernu, acum că primul val al receptărilor a trecut? de la distanţa aproape transatlantică a celor câtorva luni, în ce măsură numele care i s-au dat acestui eveniment l-au ratat sau l-au constituit ca atare?

S-ar zice că interpreţii acestei cărţi s-au pus de acord să se certe, în aşa măsură intervenţiile fiecăruia cereau completarea adversarului. Topica polemicii a fost, în fond, trasată deja în volumul propriu-zis: tonul l-a dat Sorin Antohi, care, în postfaţa cărţii, deplângea oarecum nostalgia pe care autorul o degajă în această evocare a vremurilor oficial de tristă amintire. De-aici, direcţia pe care criticii trebuiau să o urmeze a fost clar indicată: nostalgia, asta-i problema. De partea cealaltă, termenul cheie pe care avea să se construiască apărarea lucrării, invocat şi de Vasile Ernu în intervenţiile sale publice, a fost rapid pus la bătaie: ironia. Ca atare, structura polemicii iniţiale a fost cea a unui concurs de debate în care fiecare tabără croşetează abil pe câte un singur termen: nostalgie vs. ironie. Animat, cum sunt, ca de obicei, de-un spirit absolut hegelian, simt din nou nevoia să intervin dialectic-împăciuitor, ca o mămică, în numele liniştii de după-amiază: şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate. Sau, mai exact, izolat, nici unul nu are dreptate, dar împreună suntem de neînvins.
Aşadar. Că autorul însuşi se înşeală cu privire la ceea ce a scris, nu numai că nu e grav, ci poate fi chiar luat ca un posibil semn de creaţie autentică: la urma urmei, ce trist ar fi ca autorii să ştie într-adevăr ce scriu. Atitudinea ar deveni criteriul suprem de evaluare critică, iar literatura s-ar transforma într-un concurs al bunelor intenţii. De cealaltă parte, că Sorin Antohi este iritat de nostalgia inerentă textului e, din nou, ceva inevitabil, ceva care face parte din scenariul după care domnia sa îşi joacă, în mod regulat, rolul de anticomunist delegat. Cu toate astea, a rămâne la o lectură atât de unilaterală înseamnă a rata textul. Căci nostalgia – incontestabilă – a lui Vasile Ernu nu este chiar nostalgia vecinului de compartiment care îţi spune, în timp ce se descalţă, „ce bine era pe vremea lui Ceauşescu!”. După cum nici ironia singură nu epuizează maniera de scriere folosită de autor: nu avem de-a face, totuşi, cu o carte în care realitatea comunistă ar furniza un simplu pretext sau un simplu obiect de studiu peste care să se reverse hazul abstract. Combinaţia de nostalgie şi ironie pe care mizează autorul nu numai că nu e întâmplătoare, ci, am putea spune, e chiar singura metodă prin care fiecare dintre cele două componente îşi poate păstra propria identitate. Tot aşa cum, în cazul evocărilor lagărelor de exterminare naziste, o punere în scenă comică provoacă o lectură tragică şi viceversa, la fel şi aici, aplicarea izolată a unui singur ingredient – numai nostalgie sau numai ironie – ar fi fost cea mai sigură cale de a produce reacţia contrară: nostalgia excesivă ar fi dat senzaţia de ridicol, iar băşcălia pură risca să descopere în noi o rezistenţă afectivă nebănuită. Prin urmare, în mod paradoxal, cele două componente îşi pot păstra identitatea clară şi distinctă numai în măsura în care sunt aruncate în indistincţie: locul ferit al nostalgiei, identitatea la sine a afectului poate fi salvată numai în nelocul ghilimelelor şi al distanţării ironice. Şi invers, cel care garantează că distanţarea ironică nu e vidă, că nu este un simplu gest teatral, este chiar miezul grav al nostalgiei. Dar e, oare, într-adevăr, ceva paradoxal aici? Sau, dimpotrivă, există o ironie subiacentă oricărei nostalgii, după cum există o doză de nostalgie în orice ironie? Greşim oare din punct de vedere conceptual atunci când propunem pentru cele două o definiţie comună: şi anume, cea de apropriere ca pierdut a unui obiect altfel inapropriabil? E oare un delict filosofic să cităm din Agamben fără să punem ghilimele şi să considerăm, astfel, nostalgia şi ironia drept două specii ale melancoliei? Sau am putea chiar, în liniile definiţiei de mai sus, să forţăm o punere a lor în oglindă, după cum urmează: nostalgia ca ironie a trecutului şi ironia ca nostalgie a subiectului? Cu siguranţă fraza care rezumă cel mai bine toate aceste aspecte, toată această articulare fină de nostalgie şi ironie, este faimoasa „à quoi bon avoir quité Coasta Boacii?”. Bun. Confuzia fiind deplină, reţinem ce putem şi trecem la punctul doi.
O altă categorie de recenzenţi, fără îndoială mai subtilă, vizează tocmai semnificaţia politico-ideologică a acestui coktail molotov format din nostalgie şi ironie. „Copilăria bate ideologia”. În cele din urmă, strategia lui Vasile Ernu ar fi, pare-se, una cât se poate de perversă: neputând să legitimeze teoretic o formă de organizare politică desuetă, el se foloseşte, în acest scop, de amintirile a priori minunate ale copilăriei. Astfel, o existenţă privată fericită ar fi propusă, printr-un raţionament falacios, ca argument al unei organizări publice juste. Ceea ce e adevărat. Doar că, printr-o lectură nu neapărat maltratantă, se poate demonstra contrariul. Să revenim la cele spuse mai sus şi să încercăm să desprindem adevărul pe care-l conţin erorile vehiculate de recenzenţi. Atunci când acuză nostalgia lui Vasile Ernu, anticomuniştii de serviciu lasă să se vadă principiul îndoielnic pe baza căruia ei îşi contruiesc, de regulă, denunţul regimului totalitar: critica lor vizează întotdeauna principiile ideologice şi organizarea publică declarată. Dedesubtul regulilor şi practicilor vizibile, viaţa privată se presupune că ar fi rămas imaculată, o oază de umanitate nealterată, dotată cu un potenţial contestatar de nestins şi care, odată cu schimbarea regimului, poate să iasă din nou la lumină şi să stea la baza unei societăţi civile autentice. S-ar zice că, în umbra microfoanelor, tot poporul era potenţial revoluţionar şi nu aştepta decât un semn. Şi-atunci, de unde nostalgie când toată lumea era nemulţumită? Dacă n-ar fi existat frica unora sau dacă anticomuniştii noştri s-ar fi născut mai devreme şi ar fi prins măcar 14 ani sub comunism, eram demult ţară democratizată. În ce-i priveşte pe partizanii celeilalte strategii de lectură, „ironiştii”, pe cât sunt de aparent opuşi primilor, pe atât par a împărtăşi aceleaşi convingeri: şi anume că, indiferent cât de odios ar fi fost regimul politic, exista o rezistenţă privată spontană, în interiorul căreia conducerea politică era supusă tirului necruţător al ironiei şi al bancurilor, oază din care îşi trage, de altfel, şi autorul sursa de umor. Cică în umbra marilor minciuni publice, comunităţi umane veritabile puteau să ia naştere. Or, ceea ce cartea lui Vasile Ernu scoate la lumină este tocmai indistincţia, în interiorul regimului comunist, dintre spaţiul public şi cel privat al ideologiei. Un regim politic nu se menţine în vigoare prin ordinele, regulile şi principiile sale vizibile. La fel cum nici un regim politic nu se poate menţine numai prin forţă şi teroare. Nu supunerea mecanică la aceste reguli publice creează comunitatea, ci transgresiunea lor cotidiană, debuşeul de juisare tacită, privată sau semi-publică. Iar ceea ce e decisiv este că această transgresiune nu numai că nu e înăbuşită, nedorită sau intezisă de către regimul public al ideologiei; ci ea este sugerată, propusă printre rânduri, inter-zisă: ea susţine, din fundal, în tăcere, faţa vizibilă a aparatelor de stat. Şi tocmai această convertire a ideologiei publice în juisare privată, specifică oricărui regim totalitar, constituie obiectul cărţii lui Ernu. Aşa încât, dacă ar fi să-i reperăm volumului Născut în URSS o ascendenţă teoretică respectabilă, atunci aceasta probabil că ar fi lucrarea lui Judith Butler The Psychic Life of Power, şi, prin ea, o întreagă tradiţie foucauldiană: tot aşa cum, în cazul acestor dezvoltări teoretice, angrenajul puterii generează subiectivarea ca „ataşament pasional” al subiectului faţă de propria supunere, la fel, în cartea lui Ernu, comunitatea docilă – şi nostalgia ei – se creează în oazele de transgresiune puse la dispoziţie de regimul public. Nietzschean vorbind, decât să nu vrem nimic, mai bine vrem nimicul. Tranformarea interzisului în inter-zis, popularea reţelei de reguli formale cu pasiuni aparent transgresive constituie principiile de funcţionare ale comunităţilor obediente. Or, acesta este şi procesul dezvăluit de Vasile Ernu în situaţiile sovietice cotidiene: coada pentru alimente sau komunalka promiscuă devenind spaţii privilegiate de socializare şi întâlnire; lipsa ireparabilă a obiectului dorit (a blugilor, de pildă) convertindu-se în nostalgia lipsei ca atare, aşadar în dorinţă pură etc. În acest sens, combinaţia de nostalgie şi ironie reprezintă meritul principal al volumului: căci tocmai ironia este cea care chestionează nostalgia spontană, cea care pune la distanţa necesară vizibilităţii afectul juisiv aparent imediat, dar care este, în realitate, generat de supunerea însăşi. După cum, în sens invers, nostalgia este cea care permite identificarea aparatelor ideologice în punctul exact în care ele se înrădăcinează: nu în spaţiul public al teoriei şi al discuţiilor, ci în apartamentele noastre, în pasiunile noastre transgresive private. Astfel, ceea ce Vasile Ernu scoate la lumină, poate împotriva voinţei sale, poate fără să-şi dea seama, este tocmai acest suport ascuns al regimului totalitar, această configurare ideologică a spaţiului privat, acest prag în care interdicţiile declarate sunt susţinute de transgresiunile lor tacite. Ca atare, aportul său este cel al unui veritabil anticomunist.
Critica cea mai eficientă care poate fi adusă unui regim politic nu constă în atacarea principiilor sale declarate public, în contestarea ideologiei sale manifeste: nu acesta este nivelul la care se realizează supunerea şi ia naştere comunitatea. Ceea ce trebuie demascat este excesul non-ideologic, restul de juisare privată, de „ataşament pasional”, de transgresiuni aparente care iau naştere în interstiţiile puterii şi pe care aceasta nu doar că le tolerează, ci le chiar sugerează şi generează. Altfel spus, binecunoscutul alcoolism sovietic nu era doar efectul iernilor grele. După cum rezistenţa în cultură nu era doar efectul unei dorinţe irepresibile de-a merge la munte. Ştiaţi că în cadrul Securităţii exista o secţie care se ocupa cu producerea bancurilor anticomuniste? Ar trebui verificat.

Василе Ерну Меня интересует простая человеческая жизнь! – BIZNES ELITA, noiembrie 2006

interviu cu Vasile Ernu realizat de V. Arlih

Столько споров велось, и еще долго будет вестись, относительно необходимости объединения с Румынией что порою, кажется, что стоило бы их прекратить на время и посмотреть, что из этого выйдет. Если после этого затишья нас бросит, образно говоря, как соскучившихся супругов в объятия друг друга, то стоит вновь говорить на эту тему. Пока же каждый ищет свою правду и приводит свои аргументы за или против.

Однако независимо от развития событий давайте признаем, что молдаване и румыны очень разные. Они как сводные братья и сестры от разных браков – воспитывались вместе, кровь матери одна, но они слишком разные, чтобы жить в одной комнате далее подросткового возраста. Молдова напоминает мне тихого трудолюбивого тихоню, а Румыния амбициозного старшего брата, который всегда стремится настоять на своем.

Мои нередкие визиты в соседнюю страну не позволили изучить характер и привычки румын досконально, но кое-какие выводы я для себя уже сделал. Румыны знают и любят искусство, политически более активны, старательно и более успешно, чем мы учат иностранные языки. Но вместе с тем замечу даже в пятизвездочной гостинице вы не будет гарантированы от того, что у вас не течет бачок в туалете или вас не обсчитают в ресторане. И еще, мне не нравится снисходительный тон, с которым они обращаются к нам, узнав, что мы из Молдовы!

Но мои выводы могут быть следствием событий бывших не правилом, а скорее исключением. Говорят что сущность народа можно изучить, только родившись или долгое время проживая в стране. Слава Богу, наши языки так похожи. Однако мы слишком долго жили порознь.

Поэтому, чтобы ответить на вопрос какие они наши ближайшие соседи, предлагаю обратиться ко мнению человека, долгое время жившего в Румынии и чья профессия – наблюдать и делать выводы. Предлагаем Вашему вниманию интервью с Василе Ерну, автором нашумевшего произведения «Nascut în URSS».

Давайте начнем с самого начала – где Вы родились, проведи детство, учились…

Я родился в СССР и моя книга так и называется. В ней я хотел рассказать о жизни обычного человека в Советском союзе, так называемого «Homo soveticus» для людей, которые никогда не были в советской стране. Мы привыкли мыслить категориями «мы и они». Хотя в принципе я родился и жил здесь в Молдове, часть моей жизни я провел в Одессе, потом уехал в Румынию.
Я закончил кишиневскую школу и помню, что наша школьная жизнь тогда была очень интересной. Мы все время куда-то ездили, организовывали диспуты, акции. Время к тому располагало – был 1988 год – самый разгар перестройки.
Когда же я приехал в Румынию там тоже попал в самую гущу политических событий.

Каковы были причины переезда в Румынию?

Я поступил на философский факультет Ясского университета и, замечу, весьма неплохо его закончил. После этого я остался жить в Румынии. Нашу семью вообще раскидало по странам. Мой брат женился на немке и живет сейчас в Германии. Ну, а родители так и остались в Молдове.

Вы до сих пор остаетесь гражданином Молдовы?

Можно и так сказать. Но вообще я гражданин без опыта гражданства. Ведь моя юность пришлась на советские годы и у меня есть тот опыт, который сейчас не больше чем вспоминание.
После отъезда в Румынию я долгое время приезжал в Молдову только для того, чтобы навестить родителей и повидать друзей. Друзья тоже поразъехались по всему свету – кто в Австрии, кто в Канаде, кто, где одним словом.
В 1996 году я закончил Ясский университет, потом уехал в Клуж, где начял докторскую по философии. В Клуже я провел около семи лет.
Дальше был Бухарест, где у меня появилось очень много друзей и приятелей. Тем более, что последние пять-шесть лет я много работал в области kультурной индустрии развлечений.

То есть после филологии Вы ушли шоу-бизнес?

О нет, от этого меня уберег бог. Мы занимались другим – выпускали журнал, который наделал очень много шума. Он был такой постмодернистский. Не академичный, немного провокационный, и, как говорили многие читатели, очень интересный. Его выпуском мы занимались около четырех лет. Потом я от него отошел. На определенном этапе я потерял интерес к этому проекту.
Зато после журнала я собрал большую группу представителей современного искусства. При этом я вдруг обнаружил в себе способности достаточно хорошего пиарщика. Это, наверное, идет из моего коммунистического прошлого.
На базе этой группы мы создали издательство, которое выпускает известный румынский журнал «Идеи искусства и общества».
В этот период мы с женой переехали в Бухарест. Причин этому было несколько. У жены там была хорошая работа, на которой у нее все получалось. Другая причина была в том, что я очень люблю большие города. В них жизнь идет гораздо быстрее, интереснее. Бухарест такой город, в котором мне всегда интересно. Кстати там я и написал свою книгу «Рожденный в СССР».

И сколько времени это у вас заняло?

Свою книгу я писал полгода. Причем примерно два месяца я собирал и обрабатывал материалы, которые у меня уже были, а остальное время ушло на собственно ее написание и правку. Когда я сдал свою книгу в издательство, то они предварительно посмотрели, и им очень понравилось. Практически в тот же день они составили со мной авторский контракт, а через месяц предложили с ними сотрудничать и в другом качестве.

В каком качестве?

Консультанта и аналитика, который следит за теми веяниями и течениями, которые возникают в современном культурном обществе.

То есть Вы начали влиять на отбор произведений и авторов, которые могли предоставить интерес для публики.
Упаси Боже. Я с авторами принципиально не работаю. Это очень сложно, когда от твоей оценки так много зависит в судьбе человека. Нравится или не нравится – понятие слишком субъективное. Может не понравится мне, но понравится кому-то другому. Мне сложно говорить человеку нет. Там для этой работы есть люди, которые ее делают профессионально.

И вот Ваша книга была издана. Каковы были отзывы на нее?

Отзывы были самые разные. Радует то, что книга вызвала в румынском обществе достаточно большой интерес. Только одних рецензий было около полусотни. И это, не считая всевозможных интервью, диспутов, выступлений и семинаров.
Такая реакция тем более приятна, что в книге коммунистов и их режим я фактически не критиковал. Мне кажется, что это нужно было делать в 70-е и начале 80-х. А сейчас критиковать коммунистов и Советский союз особой смелости не нужно.
Разумеется, потом в отзывах встречались высказывания типа того, что у нас появилась откровенно ностальгирующая по прежним временам книга. Она не ностальгирующая. Она про то, как мы жили, что ели, что пили, какую одежду и обувь носили.
Я рассказываю даже о таком явлении, как вещизм в Советском союзе. Ведь тогда по вещам судили о человеке. Эдакая советская антропология. Конечно, в книге не обошлось без ностальгии. Но это нормальная ностальгия по детству и юности.

Как Вам кажется, каково общее настроение книги?
Она очень ироничная. Причем по доброму. Мне даже как-то говорили, что я приукрашиваю наше прошлое, давая только светлые ее стороны, не говоря о тех негативных явлениях, которые имели место быть. Дескать, книга получилась интересная, но неправильная, поэтому меня как автора нужно осудить.
У меня просто другой взгляд на вещи. Я рассказываю о действительных фактах. Я ни прячу тот факт, что коммунистический строй репрессивен. Но я не хочу никого обвинять. Мы должны иметь возможность сравнивать. Я хочу показать тот наш взгляд на капиталистический строй и взгляд нынешний. Насколько реальность отличается от мечты.

И, что так сильно коммунизм отличается от капитализма?

Методы работы с населением практически одинаковы. Как иногда я шучу: политические руководители, что с той, что с другой стороны, очень похожи. Антикоммунисты проявляют ту же нетерпимость к политическим оппонентам как когда-то коммунисты. И репрессии тоже имеют место быть, просто методы немного другие. Независимо от политического режима, при котором мы живем, допускаются одни и те же ошибки.

Такие взгляды могут не всем понравится…
Они и не нравятся. Но есть объективная оценка произошедших и происходящих событий. Мы точно так же идем сейчас на компромиссы, как и в прошлом. Чтобы вырваться из этого замкнутого круга, нужно постараться понять и главное сделать соответствующие выводы. Нужно критически взглянуть и на существующий строй. Эта система тоже тоталитарна по своей натуре. Если ты ее критикуешь, то ты фактически ей помогаешь и утверждаешь демократические принципы. Ведь, по сути, меняются хозяева жизни, а судьи остаются прежними.
Да, коммунистический строй людей угнетал, но люди страдают и сегодня. Но нет, мне говорят, чтобы я говорил только о негативных сторонах коммунистического прошлого, умалчивая о бывшем в то время позитиве.

Но вы же писали не о политической системе?

Меня интересует больше не политическая система, а простая человеческая жизнь. Я, разумеется, рассказывая о ней, не обхожу вниманием и плохое, но преподношу его в контексте событий. Но нет, мне фактически говорят «не нужно критиковать тот строй завуалировано, вы должны прямо заявить, что там все было очень плохо».
Вот, например, в книге у меня есть глава, посвященная советским туалетам. Как в свое время Кабаков сделал инсталляцию посвященную туалету и назвал ее «Моя жизнь». Да горько видеть такую жизнь, но очень наглядно. Зато выводы каждый может сделать сам. Так мы приобретаем иммунитет к политической глупости.

В смысле?

Простите, но коммунизм не был нам послан как наказание свыше. Мы сами к этому пришли.

Но аргументы такие, что коммунизм был насильно насажден в Румынии после прихода советских войск во время Второй мировой войны.
Да, но они пришли так же и в Венгрию, и в Чехословакию и Польшу. Тем не менее, в этих странах не было такого жесткого тоталитарного режима как в Румынии. Значит, мы его доля себя выбрали сами. Это наша политическая «индустрия» породила культ личности. Это нужно осознать и взять ответственность на себя. Тяжело, неприятно, но неизбежно во имя лучшего будущего.

Неужели никто этого не понимает и не разделяет ваших взглядов?

Понимают и разделяют, но доминирует вульгарный антикоммунизм. В любом случае хорошо, когда говорят, чем когда молчат. Это показывает, что думают и сомневаются.

Считаете ли вы свой литературный дебют успешным?

Для первой книги да. Тираж конечно нельзя, сравнить с миллионными тиражами в СССР, но он достаточно приличный, и скоро мы выпустим книгу вторым тиражом.

Для большинства населения Молдовы то, что происходит в Румынии очень близко. Как вы смотрите на будущее Молдовы в плане объединения с Румынией?
Идеологи говорят о нашем родстве и необходимости объединения, но прагматики относятся к этому весьма скептично. Объединение как реальный проект не существует. Это вопрос, который нужно продумать заранее. И тут нужно учесть интересы не только Молдовы и Румынии. Но это не мешает на уровне интеллигенции думать, что вместе нам было бы жить лучше.

Прошло то время, когда в румынских школах учили русский язык. Сейчас что румыны знают о современной России?
А что россияне знают о Румынии? Практически ничего – графа Дракулу, Ионеско и, пожалуй, все? Румыны искренне считают, что все зло приехало к ним именно оттуда из России. Но при всем при этом уважают и интересуются русской культурой.
В 90-е годы, разумеется, большой интерес у румын был к западу. Сейчас уже этой информацией все насыщены, и теперь в обществе снова появился интерес к российской культуре, но помимо классиков, румыны интересуются теперь и современными российскими писателями – Сорокиным, Пелевиным и пр. Тем более что румынские переводчики делают превосходные переводы.
Вместе с тем к российской политической жизни интерес гораздо меньше чем к культуре. Наверно так и должно быть. Нас всегда должно занимать свои проблемы больше, чем интерес к соседу.
Думаю, в Румынии интерес к России со временем будет только возрастать. Причиной этому достаточно большие российские инвестиции в румынскую экономику. Это «Lukoil» и др.

В связи с этим такой вопрос: а как вообще относятся в Румынии к проникновению российского капитала на румынский рынок?
Капитал границ не признает и национальности не имеет. Российские инвестиции уже пошли в нефтегазовую отрасль, металлургию. Румыны достаточно осторожно относятся к русским бизнесменам, но это же касается и любого иностранного бизнеса. У россиян я бы сказал, есть проблемы с собственным пиаром и продвижением своего имиджа. Но они быстро учатся. Ситуация уже начала исправляться.

Может быть, стоит Румынии обратить внимание вообще на восток?
Может быть, но складывается впечатление, что румынский бизнес об освоении такого обширного пространства даже и не думает. Венгрия, Болгария и другие страны стремятся в Россию, а Румыния нет. Почему? Что французам продавать легче, чем русским?
Есть интересные проекты, касающиеся, например, Черного моря, но пока они отодвинуты на второй план грядущей евроинтеграцией. Все мысли об этом.

Этот вопрос интересует и Молдову. Временами кажется, что решение ряда проблем зависит от того, примут нас в Евросоюз или нет. С какими проблемами сталкивается Румыния при вступлении в Евросоюз?
Очень большая проблема информационная. Все говорят, что у нас после вхождения в Евросоюз будет, чуть ли не рай на земле, но никто не говорит о том с какими проблемами придется реально столкнуться.
Например, мало кто говорит о том, что со вступлением в Евросоюз цены на местном рынке начнут расти. И это касается всего: начиная с цен базаре рядом с домом, заканчивая ценами на недвижимость, энергоносители и пр.
Я уверен, что будут проблемы у малого бизнеса. У сельхозпроизводителей. Ведь изначально смысл создания Евросоюза заключался в формировании большого единого рынка. Мы для них хороший рынок. Но наша продукция не сможет конкурировать с их производителями на равных. Наш производитель никак не будет защищен. Что с ними будет? Я не говорю о евростандартах, к которым в Румынии тоже практически никто не готов.
Хорошо, но если мы уже решили, что мы идем в Евросоюз, то давайте будем готовиться. Но сейчас это больше политическое решение, чем осознанный выбор большинства.

Тем не менее, большинство это решение поддерживает.

Пока да. Мы народ, который не любит быть в оппозиции к существующей власти, поэтому раз решили, что идем туда – значит, мы туда пойдем. Ну, мы всегда были оптимистами. Но что будет потом?

Вы затронули экономическую тему. Может Молдова, в этой областях конкурировать с Румынией?

Почему нет? Например, румынские виноделы сейчас в очень большой тревоге из-за того, что хорошие молдавские вина стали завоевывать румынский рынок. Что там говорить, если Президент Румынии на прошлый новый год в 12-00 часов открыл бутылку именно молдавского, а не румынского вина.

А если говорить о социуме, в чем сходство и различия, по вашему мнению, между румынами и молдаванами.
Сходства конечно больше. Одна культура, один язык, одна история. Но в Бессарабии традиционно жило много других наций. Тем более что лет двести (если считать с начала XIX века) мы жили и развивались раздельно.
Русскоязычное население в Бессарабии всегда было важным фактором. Молдаване лучше умеют сосуществовать вместе с другими нациями. По правде, говоря, Кишинев говорящий только на румынском, для меня был бы неинтересен. Это его отличительная особенность.
Исходя из этого у нас много отличий. Например, в Румынии практически нет пьяных на улицах. С румыном невозможно напиться, но и невозможно так же и поговорить по душам. Румыны более рациональны. Они даже говорят по-другому. С такой иронией в духе Караджале. Этот слегка презрительный стиль, и он не всегда мне нравятся.
Есть такой анекдот: если собираются три румына, то они обязательно начнут говорить о политике. Их не потянет как русских на разговор о смысле жизни. Румыны достаточно веселы и оптимистичны. И отлично реагируют на текущую ситуацию.
Вообще вопрос поиска схожести и различий наших народов очень труден. Иногда и просто опасен. Вспомните истерию начала девяностых. Чем это закончилось, помнят все – война и нерешенная территориальная проблема.

Из того, что Вы сказали, напрашивается следующий вопрос: в своей книге Вы были по-румынски выдержано-рациональны или по-русски бесшабашно искренни?
Я старался сочетать эти качества, поэтому книга получилась искренняя и выдержанная. Нужно быть просто самим собой. Это лучше чем стараться быть стопроцентным румыном или русским. Мы все очень разные. Но в то же время очень одинаковые. Мы скоро увидим, как живут на западе и убедимся, что различия между нашей жизнью не так велики. Мы пьем разное пиво и слушаем разные песни, но от этого суть нашей жизни не меняется.

Спасибо вам за интервью. Желаем удачи и новых литературных достижений.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare